Daca lumea modei din Romania ar avea un sistem care sa premieze valorile din industrie, Doina Levintza ar trebui sa fie prima persoana care ar merita sa primeasa premiul pentru intreaga cariera. Lumea Doinei Levintza este o lume fascinanta, plina de povesti din perioade in care frumosul era exilat de inchizitorii comunisti. Ea este artistul care a creat sute de personaje in piese de teatru antic sau modern, alaturi de elita regizorilor romani, este designerul care a reusit sa prezinte in cadrul Saptaminii Modei de la New York colectii remarcate cu articole de referinta in presa de specialitate, este numele care a facut istorie in scenografia de televiziune alaturi de Alexandru Bocanet, este personajul care face, cu la fel de mult profesionalism si pasiune, televiziune sau expozitii fascinante.
Pasiunea pentru frumos o imparte de 35 de ani cu un alt artist, Dan Coma. Au impreuna o casa-muzeu in care se regasesc bucuria pentru istorie, elemente manufacturate, obiecte unicat – papusi din portelan listate la burse internationale, icoane bizantine sau broderii elegante. Desi declara nonsalant ca a inceput sa faca moda din motive financiare, creatiile Doinei Levintza iti inspira o eleganta atemporala si ar putea fi oricind primele exponate care sa deschida un ipotetic muzeu al modei romanesti.
ELLE: Dupa o cariera de succes in lumea scenografiei de televiziune, teatru si film, numele dumneavoastra este iremediabil legat de moda. Cum ati ajuns sa va indragostiti de moda?
Doina Levintza: Inceputul in moda a fost destul de banal. M-am apucat sa creez in anul 1977 din motive financiare. Dupa un timp, facind totul cu seriozitate si dragoste, a inceput sa ma pasioneze din ce in ce mai mult moda pentru ca descopeream legaturi cu ce facusem inainte in televiziune. Atunci cind iubesti frumosul ai o imaginatie creativa, o gindire libera si mult curaj sa dai drumul gindurilor, imaginilor care uneori iti vin si in toiul noptii. Am inceput sa lucrez pentru Fondul Plastic ca sa-mi cistig existenta, pentru ca pe 4 martie 1977 mi-am dat demisia din televiziune. La Fondul Plastic am descoperit o noua lume: lumea modei. Aici amestecam bucati de materiale cu pasmanterii, ciucuri, margele si nasturi. Din toate peticele am inceput sa fac fuste si genti. Nu pierdeam nici un centimetru de material. Astazi, dupa 35 de ani, ma intilnesc cu multe persoane care isi aduc aminte de bluzele si rochiile pe care le faceam la Fondul Plastic. Deci, in orice domeniu unde lucrezi trebuie sa ai continuitate, exercitiu de gindire, idei noi si multa munca. Altfel nu poti sa ajungi un bun profesionist.
ELLE: Un alt capitol important din cariera dumneavoastra este legat de teatru si film. Ati lucrat cu elita regizorilor romani, de la Liviu Ciulei la Andrei serban, Mihai Maniutiu sau Dragos Galgotiu. Care a fost proiectul cel mai solicitant din punct de vedere artistic?
D.L.: Pentru fiecare domeniu in care lucrezi, prima faza este cea mai grea, atunci cind stai in fata unei foi de hirtie. Sa incepem cu filmul. Dupa descifrarea scenariului, urmeaza documentarea, cind te inspiri din personaje reale, fotografii, reviste sau carti pentru a intra in lumea pe care trebuie sa o construiesti. Imi aduc aminte de momentul cind i-am pus personajului interpretat de Emil Botta in filmul Ingerul a strigat o caciulita cu urechi. Cind a incercat-o , a exclamat: „Gata, mi-am gasit personajul!. In filmul lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitica, am folosit masti speciale care au dat un plus de veridicitate filmului. Am lucrat la patina costumelor din Aurul, profetul si ardelenii pina am facut rani la miini pentru a le da aparenta de western adevarat. In teatru intereseaza acea putere magica ce stapineste spectatorul, asigurata in special de regizor. El are nevoie de fantezia, spontaneitatea si capacitatea de esentializare ale scenografiei. Schite, detalii, alegerea materialelor, a accesoriilor, probe cu actorii, discutii despre lumina si culori, toate fac parte din constructia unei scenografii de teatru. Este o munca de creatie imensa, cu multe obstacole, dar in final cu satisfactii, daca spectacolul iese bine. Dupa premiera iti ramine un gol in suflet, pentru ca munca ta nu-ti mai apartine. Am avut sansa sa lucrez cu regizori minunati: Liviu Ciulei, cu Harog György in Iugoslavia, Andrei serban, Mihai Maniutiu, Dragos Galgotiu, cu Virgil Tanase la Paris, spectacole prezentate anual la Festivalul de la Avignon.
ELLE: si azi, daca privim emisiunile TV realizate impreuna cu Alexandru Bocanet, ne frapeaza modernitatea pe care o transmit. Eleganta atemporala a costumelor, modernismul evident al scenografiilor fac din acele emisiuni adevarate repere estetice…
D.L.: Emisiunile muzicale erau evenimente importante pentru televiziune. Daca decorul, costumele, actorii, cintaretii, operatorul si coregraful erau condusi de bagheta magica a unui dirijor care obtinea efecte miraculoase, acesta era Alexandru Bocanet. Comunicarea, creativitatea, pasiunea lucrului in echipa, invazia de idei pe care le aveam amindoi au dus la crearea unui stil de televiziune inconfundabil. Acasa continuam discutiile despre munca de a doua zi. Stateam nopti intregi cu magnetofonul Tesla si imparteam muzica in fraze muzicale. Unde marcam o taietura in bucata muzicala interveneam cu o alta idee scenografica. Decupajul regizoral era realizat tot de Alexandru. Folosea miscari rapide si efecte surprinzatoare. Asta inseamna talent, cultura, pasiune. In alta ordine de idei, anul acesta am infiintat o fundatie si voi crea premiul Alexandru Bocanet pentru tineri regizori care isi vor alege meseria de regizor muzical TV.
Intra pe www.sutalasutaarabica.ro si citeste despre ce fac femeile pentru a se simti 100% implinite. Povesteste-ne experientele tale, ce faci zi de zi pentru a te simti implinita, si poti castiga premii exclusive!
Page: 1 2