Fermecator, cu niste ochi incredibil de albastri si un zimbet caruia n-ai cum sa-i ramii indiferenta, scriitorul francez Didier Van Cauwelaert este un interlocutor cu care poti vorbi fara sa te plictisesti o zi intreaga. Mai ales daca, asa cum e cazul meu, asteptai de ceva vreme traducerea romanelor sale in româneste. Despre Evanghelia dupa Jimmy auzisem de citiva ani si trebuie sa spun ca am sarit in sus de bucurie cind am aflat ca, in sfirsit, Editura Humanitas Fiction avea in plan aceasta carte.
Asa cum va povesteam in editia de iunie, romanul pleaca de la o ipoteza cit se poate de provocatoare, si anume aceea ca americanii au reusit sa-l cloneze nici mai mult nici mai putin decit pe Iisus, pornind de la urmele de singe de pe Giulgiul de la Torino. Dincolo de aventurile in care se trezeste implicat eroul lui Cauwelaert, romanul ridica o multime de intrebari incomode legate de etica, morala, liberul arbitru, credinta, manipulare. Intrebari la care am incercat sa aflam raspunsuri intr-un dialog purtat intr-o dupa-amiaza torida de vara.
ELLE: Publicul român va cunoaste deocamdata ca autor al romanului Evanghelia dupa Jimmy, despre care vom vorbi in acest interviu. Dar, pentru inceput, am vrea sa aflam mai multe despre dumneavoastra. stiu ca ati inceput sa scrieti pe cind aveati opt ani. Cum s-a intimplat?
D.C.: Inca de mic am fost marcat de doua lucruri: imaginatia de care dadea dovada tatal meu cind imi spunea povesti si risul lui. Tatalui meu ii placea sa rida, desi era bolnav si suferea foarte tare: avusese un accident de masina si avea un picior cu 10 centimetri mai mic – era aproape paralizat, avea dureri groaznice si imi spunea ca singura modalitate de a-si alina suferinta era sa-i faca pe ceilalti sa rida, inventind povesti. Deci eu am avut foarte devreme, la 7-8 ani, aceasta experienta, a risului care alina durerea, a imaginatiei care vindeca, si mi-am zis „asta vreau sa fac'. Doar ca nu aveam mijloacele pentru a o face, nu stiam sa spun povesti pe diferite voci, cum facea tata. Cind am invatat sa scriu, mi-am dat seama ca pot sa folosesc cuvintele ca sa spun povesti, sa fac oamenii sa viseze si sa rida, deci asta voi face toata viata. Nimic mai simplu! A existat si un factor declansator: l-am auzit odata pe tatal meu spunindu-i mamei: „In ziua in care voi fi complet paralizat, ma voi sinucide'. Mi-am spus ca trebuie sa ma grabesc sa public, sa-i arat ca viata merita traita chiar si daca esti intr-un scaun cu rotile. Tatal meu era avocat, dar avea toate calitatile unui artist – jucase teatru, scrisese –, deci mi-am spus ca daca ii voi implini eu visul nu se va sinucide. si imi spuneam ca si daca se va sinucide, oricum va trebui sa scriu si sa fiu publicat, pentru a-i putea asigura mamei traiul. Deci, la 8-9 ani, doua lucruri erau clare pentru mine: ca trebuia sa cistig bani si ca a fi scriitor inseamna a spune povesti!
ELLE: Refuzul editorilor de a va publica nu v-a descurajat?
D.C.: Mai rau: m-a enervat! si, uneori, m-a si descurajat. Dar imi spuneam mereu ca daca nu le-a placut cartea asta, atunci sigur le va placea urmatoarea, la care scriam deja, caci eram mereu in avans fata de ei. Reuseam sa ma incurajez singur.
ELLE: Altcineva care sa va incurajeze n-a existat?
D.C.: stiti, voiam sa-i fac o surpriza tatalui meu, care nu stia ca scriu. In fine, nu stiu sigur daca stia sau nu, pentru ca eu o rugam pe secretara lui sa-mi bata la masina manuscrisele. Imi amintesc ca venea pe ascuns, lua casetele pe care imi inregistram povestirile si le scria la masina. Intr-o zi, tata vine acasa, gaseste un plic pe care scria „Monsieur Cauwelaert', trimis de Gallimard, crede ca este pentru el, deschide, vede un text batut la masina si zice, ca intr-o piesa de teatru: „A, e o carte de-a lui Didier, dar… e masina mea de scris'. V-am spus ca fusese actor, deci nu mi-am dat niciodata seama, inainte de acest episod, daca el deja stia ca scriam.