Didier Van Cauwelaert La rascrucea dintre imaginatie si realitate

Fermecator, cu niste ochi incredibil de albastri si un zim­bet caruia n-ai cum sa-i ramii indiferenta, scriitorul fran­cez Didier Van Cauwelaert este un interlocutor cu care poti vorbi fara sa te plictisesti o zi intreaga. Mai ales daca, asa cum e cazul meu, asteptai de ceva vreme tradu­ce­rea ro­manelor sale in româneste. Despre Evanghelia dupa Jimmy auzisem de citiva ani si trebuie sa spun ca am sarit in sus de bucurie cind am aflat ca, in sfirsit, Editura Humanitas Fiction avea in plan aceasta carte.

Asa cum va povesteam in editia de iunie, ro­ma­nul pleaca de la o ipote­za cit se poate de provoca­toare, si anume aceea ca americanii au reusit sa-l cloneze nici mai mult nici mai putin decit pe Iisus, pornind de la urmele de sin­ge de pe Giulgiul de la Torino. Dincolo de aventurile in care se trezeste implicat eroul lui Cauwelaert, romanul ridica o mul­time de intre­bari inco­mode legate de etica, morala, liberul arbitru, cre­dinta, manipulare. Intrebari la care am incercat sa aflam raspunsuri intr-un dialog purtat intr-o dupa-amiaza torida de vara.

ELLE: Publicul român va cunoaste deocamdata ca autor al romanului Evanghelia dupa Jimmy, despre care vom vorbi in acest interviu. Dar, pentru inceput, am vrea sa aflam mai multe despre dumneavoastra. stiu ca ati inceput sa scrieti pe cind aveati opt ani. Cum s-a intimplat?

D.C.: Inca de mic am fost marcat de doua lucruri: imaginatia de care dadea dovada tatal meu cind imi spunea povesti si risul lui. Tatalui meu ii placea sa rida, desi era bolnav si suferea foarte tare: avusese un accident de masina si avea un picior cu 10 centimetri mai mic – era aproape paralizat, avea dureri groaznice si imi spunea ca singura modali­tate de a-si alina suferinta era sa-i faca pe ceilalti sa rida, inventind povesti. Deci eu am avut foarte devreme, la 7-8 ani, aceasta experienta, a risului care alina durerea, a ima­gi­natiei care vindeca, si mi-am zis „asta vreau sa fac'. Doar ca nu aveam mij­loa­cele pentru a o face, nu stiam sa spun povesti pe diferite voci, cum facea tata. Cind am invatat sa scriu, mi-am dat seama ca pot sa folosesc cuvintele ca sa spun povesti, sa fac oamenii sa viseze si sa rida, deci asta voi face toata viata. Nimic mai simplu! A existat si un factor declansator: l-am auzit odata pe tatal meu spunindu-i mamei: „In ziua in care voi fi complet para­lizat, ma voi sinucide'. Mi-am spus ca trebuie sa ma grabesc sa public, sa-i arat ca viata merita traita chiar si daca esti intr-un scaun cu rotile. Tatal meu era avocat, dar avea toate calitatile unui artist – jucase teatru, scrisese –, deci mi-am spus ca daca ii voi implini eu visul nu se va sinucide. si imi spuneam ca si daca se va sinucide, oricum va trebui sa scriu si sa fiu publicat, pentru a-i putea asigura mamei traiul. Deci, la 8-9 ani, doua lucruri erau clare pentru mine: ca trebuia sa cistig bani si ca a fi scriitor inseamna a spune povesti!

ELLE: Refuzul editorilor de a va publica nu v-a descurajat?

D.C.: Mai rau: m-a enervat! si, uneori, m-a si descurajat. Dar imi spuneam mereu ca daca nu le-a placut cartea asta, atunci sigur le va placea urmatoarea, la care scriam deja, caci eram mereu in avans fata de ei. Reuseam sa ma incurajez singur.

ELLE: Altcineva care sa va incurajeze n-a existat?

D.C.: stiti, voiam sa-i fac o surpriza tatalui meu, care nu stia ca scriu. In fine, nu stiu sigur daca stia sau nu, pentru ca eu o rugam pe secretara lui sa-mi bata la masina manuscrisele. Imi amintesc ca venea pe ascuns, lua casetele pe care imi inregistram povestirile si le scria la masina. Intr-o zi, tata vine acasa, gaseste un plic pe care scria „Monsieur Cauwelaert', trimis de Gallimard, crede ca este pentru el, des­chide, vede un text batut la masina si zice, ca intr-o piesa de teatru: „A, e o carte de-a lui Didier, dar… e masina mea de scris'. V-am spus ca fusese actor, deci nu mi-am dat niciodata seama, inainte de acest episod, daca el deja stia ca scriam.
 

ELLE: Cred ca aveati o relatie foarte buna cu tatal dumneavoastra…

D.C.: Da, si am chiar si acum, desi a murit. Era un extraordinar om viu, iar acum e un mort impresionant. A ramas la fel pina la 91 de ani, in ciuda suferintelor si a bolii. A reusit sa-si pastreze umorul si buna dipozitie.

ELLE: Din ceea ce-mi spuneti, dar si din cartile dumneavoastra, deduc ca aveti un a­pe­tit pentru fenomenele paranormale. E adevarat, va intereseaza acest domeniu?

D.C.: Cred ca toate lucrurile din lumea asta si tot ce ni se intimpla exista in primul rind in ima­ginatia noastra. Sintem capabili de orice, pu­tem actiona la distanta, visele ne pot influenta viata, puterea gindului este incredibila. Toate poves­tirile pe care le-am scris sint fructul experientei mele. Am exact viata pe care mi-am construit-o in vis, pe cind eram copil. Lucrurile se intimpla daca le dorim, daca le cream mai intii la nivel mental. si nu ma refer doar la domeniul profesional, ci si la viata personala. Toate femeile pe care le-am intilnit si le-am iubit mi-au aparut mai intii in vise. Cred sincer ca visele sint ca un magnet – atunci cind visam activ atragem evenimente si persoane care merg in sensul a ceea ce visam noi. Sigur ca exista si capcane. Dar, cu siguranta, asa cum se spune ca fiecare cu­lege ceea ce sea­mana, tot asa eu cred ca primim ceea ce visam. Insa uneori dureaza. Eu am asteptat 12 ani pina am fost publicat, 12 ani in care puteam sa renunt, sa spun ca era prea greu, ca o sa fac alta data asta, ca ar fi mai bine sa fac alta meserie. Am fost tentat uneori sa renunt, dar daca ne urmam steaua, ajungem pina la urma sa ne implinim visul in care credem cu adevarat.

Sint fascinat de cercetarile facute de savanti asupra paranormalului. Nu exista un singur om de stiinta mare care sa nu fi facut cercetari in acest domeniu: Einstein, Edison, Pasteur. Tot asa, nu exista un singur scriitor mare care sa nu fi scris despre paranormal, sa nu fi incercat sa inteleaga sau sa nu fi crezut in paranormal: Hugo, Balzac, Marcel Aymé, chiar Émile Zola, care a trait o experienta incredibila la Lourdes. E normal pentru un scriitor, pentru cineva care cerceteaza realitatea, sa-si puna intrebari cu privire la puterile spiritului.

ELLE: In trecut, nu exista nici o granita intre stiinta si magie – sau ceea ce numim azi „paranormal'. Credeti ca in viitor oamenii vor reveni la aceasta unitate?

D.C.: Da, da, sint sigur, mai ales ca oamenii de stiinta revin asupra acestor lucruri. De exemplu, in cazul Giulgiului de la Torino, stiinta este cea care a dovedit ca nu e un fals, ca nu e pictat, ci ca este un obiect imposibil de reprodus, rezultat al unei radiatii nucleare de aceeasi putere cu bomba de la Hiroshima. si, din ce stim noi, Ierusalimul nu a fost distrus de nici o bomba. Biserica este cea care spune: „Nu vrem sa stim, lasati-ne in pace!'. Ma distreaza aceasta situatie, in care stiinta vrea sa demonstreze ca Iisus a existat si a fost crucificat, iar Biserica ii spune sa-si vada de treburile ei.

ELLE: In cartea dumneavoastra La vie interdite exista un personaj care se re­ga­seste perfect constient dupa moarte. Cred ca ati reflectat mult asupra mortii. Nu va este teama de moarte?

D.C.: Nu, de moartea mea nu mi-e frica. Sigur ca nu vreau sa-i pierd pe cei dragi, dar cred ca daca iubesti viata, nu ti-e teama de moarte pentru ca si aceasta este o parte din viata. Iar sentimentul de teama fata de moarte imi este complet strain. Nu este un merit, asa m-am nascut. De fapt, am avut un incident la nastere, am murit pentru citeva secunde: m-am sufocat cu cordonul ombilical si am facut stop cardiac. Medicul m-a readus la viata imediat, dar, pentru citeva secunde, am fost mort si ma gindesc ca aceasta lipsa de frica vine de acolo. Cind am scris La vie interdite, nu avusesem nici o experienta paranorma­la, am scris doar din imaginatie. Iar cititorii care trecusera printr-o moarte clinica imi spuneau: „Ati trait si dumneavoastra asa ceva, altfel nu ati putea descrie atit de fidel acest fenomen'. Eu le spu­neam ca nu si chiar ma enervam, pentru ca ei nu aveam nici o amintire de acest fel. Asta pina acum patru ani, cind un cerce­ta­tor informatician care imi citise cartea mi-a zis: „Nu iti amintesti pentru ca ai trait asta in primele clipe ale vietii. Intreaba-i pe pa­rin­tii tai'. Am intrebat-o pe mama, care mi-a povestit ce mi se intimplase la nastere!

Este important pentru mine sa-i conving pe ceilalti sa scape de teama de moarte, teama care ne distruge complet viata si care distruge si viata celor de linga noi. Pe cind, daca ne proiectam de cealalta parte, ajungem sa acceptam ca exista o supravietuire a constiintei. si spun asta fara sa fac judecati morale, fara sa spun ca exista raiul si iadul. Daca ne incapatinam sa credem ca nu exista nimic dupa moarte, atunci, la un moment dat, refuzam insasi ideea mortii. Mi se pare mult mai interesant sa traim cu gindul ca poate dupa moarte ne asteapta si altceva, decit sa ne ducem zilele convinsi ca nu va mai ramine nimic dupa noi, ca sintem doar materie. Daca ar fi asa, mai bine ne aruncam pe fe­reastra chiar acum.
 

ELLE: In Evanghelia dupa Jimmy abordati citeva subiecte destul de delicate, cum ar fi credinta, clonarea, manipularea, liberul arbitru. Ce reactii ati primit dupa aparitia cartii?

D.C.: In Franta, ca si in majoritatea tarilor unde a fost publicata cartea, reactiile din partea Bisericii au fost clare – cei carora le-a placut mi-au spus-o direct, cei care au fost socati de ideile mele nu mi-au spus nimic. Am primit si scrisori, in special o scrisoare din partea unei persoane care este acum numarul doi la Vatican, si care imi multumea ca am oferit aceste informatii – mi-a scris ca, intr-adevar, Biserica a cerut aceasta procedura de datare a Giulgiului cu carbon 14, pentru a arata ca este un fals, ca s-au facut greseli, dar e bine ca vorbesc despre asta. Exista si o tara in care reactiile au fost de tipul „este un subiect tabu, care nu se discuta': Polonia. Au fost critici bune, dar si foarte multe pareri cum ca un scriitor nu are dreptul sa vorbeasca despre astfel de subiecte.

ELLE: Sinteti o persoana credincioasa?

D.C.: Eu sint liber-cugetator – nu accept sa-mi spuna nimeni ce trebuie sa decid sau sa cred. Sint anumite aspecte in crestinatate care mi se par formidabile, dar mi se pare ca au existat si destule mistificari si tradari ale mesajului lui Iisus, facute chiar de Biserica Catolica, lucru care ma face sa cred ca trebuie sa revenim la text. Cred, de pilda, ca s-a facut din crestinism o religie misogina, lucru complet incorect. Iisus ia intotdeauna partea femeilor: femeile adulterine, prostituatele, femeile impure, bolnave, pe care nu trebuie sa le atingem – ca femeia care pierdea singe. Iisus se lasa atins de ele, ceea ce, pentru acele vremuri, e formidabil… El face lucruri revolutionare, lucruri care pun sub semnul intrebarii legile stravechi… si ce a facut Biserica din acest mesaj? Uitati-va ce a facut ea din femeie la un moment dat, sustinind ca l-ar urma pe Iisus. Apoi, cum s-a transformat in sistem de guver­nare, cum a dat legi… Personal, ma simt aproape de crestinism, dar si de anumite aspecte din iudaism si de un anumit curent de gindire din islam… si nu sint un jucator de fotbal ca sa fiu acuzat ca plec la echipa adversa – mi se par ridicole aceste acuze…

ELLE: si despre clonarea umana ce parere aveti?

D.C.: Contrar opiniei generale, clonarea nu este un progres, ci un pas inapoi. Noi ne tragem toti din bacterii, care sint primele  organisme vii si care au dat nastere tuturor formelor de viata. La inceput, bacteriile se clonau, se autocopiau. si intr-o zi, nu se stie exact cind, de ce si cum, bacteriile au decis sa se reproduca se­xuat, si asa au aparut moartea si biodiversitatea. Daca ar fi continuat sa se autoco­pieze, nu ar mai fi existat evolutie… Iar pentru ca sa existe diversitate, trebuie sa existe moarte, de fapt sex si moarte. Iata de ce nu trebuie sa ne fie teama nici de sex, nici de moarte, caci ele sint conditia evolutiei. In schimb, de clonare trebuie sa ne temem, caci clonarea inseamna regres. S-au facut progre­se tehnice, stim sa clonam animale si, dupa pa­rerea mea, s-a incercat si clonarea oamenilor. si totusi, in cazul omului nu s-a reusit, pentru ca natura nu vrea asta, cred ca e un punct nevralgic care, desigur, a dat nastere unor fantasme…

Sint multe lucruri pe care le po­vestesc in carte si pe care credeam ca le-am inventat eu, dar, din pacate, ele exista. De pilda, brevetul pentru clonarea umana exista deja si asta e o ne­bunie! Brevetul exista pentru clonarea ovinelor si non-ovinelor, deci practic acopera totul. Pericolele sint imense, ginditi-va la banci de organe, acele „piese de schimb' pentru oameni – dublul ideal pentru fiecare dintre noi, de la care sa luam or­ga­ne… Evident, perspectiva econo­mica este uluitoare.
 

ELLE: Fara sa mai vorbim de problema morala.

D.C.: Aici revenim la teama de moarte si de boala. Daca pornim de la ideea ca nu mai exista nimic dupa moarte, ajun­gem sa facem lucruri ingrozitoare. Dar daca intelegem ca sintem pe pamint pentru o perioada de timp data, ca a existat ceva inainte si va exista ceva si dupa si ca ar fi bine sa nu ne ratam aceasta viata, atunci lucrurile se schimba, in­telegem ca avem un scenariu pentru care am venit pe pamint, scenariu pe care trebuie sa-l transformam in film, sa-l traim… si atunci nu ne mai gindim la astfel de derive, cum ar fi clonarea. Aceste derive se nasc din frica – frica de moarte, frica de celalalt.

ELLE: Care este teza cea mai importanta pe care ati dorit sa o transmiteti prin aceasta carte? Ce ati dori sa retina cititorii?

D.C.: Ideea ca o persoana oarecare, pusa in situatii extraordinare, poate deveni un erou. Desi este manipulat la inceput, a­ceasta manipulare actio­neaza asupra lui Jimmy ca un revelator. Da­ruirea de sine, puterea si dorinta de a schimba lucrurile, asta mi se pare extraordinar, plus faptul ca Jimmy ramine un personaj normal, uman, desi se schimba, evolueaza. Nu-mi plac oamenii care, dupa ce s-au schimbat, isi reneaga trecutul. Imi plac cei care isi asuma greselile. Apoi, faptul ca acest om este rezultatul unei povesti de dragoste tragice, o poveste foarte importanta, care are un rol esential in evolutia sa. Jimmy integreaza istoria cu Emma in procesul sau de schimbare si reconstruieste totul, in final, prin privirea ei. Femeile joaca un rol esential in toate cartile mele, deoarece eu cred ca facem lucruri importante prin femei si pentru femei. si nu spun asta ca sa flatez cititoarele ELLE… Dar acesta este substratul cartilor mele, iar cititorii mei stiu asta prea bine. Jimmy se regaseste si el cu ajutorul a doua femei, Emma si Kim.

ELLE: Exista voci care spun ca Iisus este un personaj la moda, ca este cel mai bun produs de marketing si ca din ce in ce mai multi scrii­tori se folosesc de asta pentru a-si a­sigura succesul (Dan Brown este doar un exemplu). Ce credeti despre asta?

D.C.: Acesta este unul dintre lu­cru­rile pe care le denunt in cartea mea – produsul derivat, ceea ce vor sa faca americanii din Jimmy... Dar nu asta e scopul meu si, am mai spus-o, cartea mea a fost scrisa inainte de Codul lui Da Vinci. Ceea ce doresc eu este sa fac le­ga­tura intre lumea noastra mercantila si aceasta poveste veche, de­spre giul­giu, de­spre care stiinta ne spune ca a fost cu adevarat giulgiul in care a fost inmor­mintat Iisus. Iata ce se afla la baza cartii… Iar povestea lui Jimmy este po­vestea unui necredincios ca­ruia i se dovedeste existenta lui Iisus. La Casa Alba se dovedeste ca Jimmy este fa­cut din ADN-ul lui Iisus si americanii vor sa-l transforme in produs de marketing… Deci e o po­ves­te din epoca in care traim…

ELLE: Dupa acest roman, ati scris o alta carte, Cloner le Christ, de data as­ta non-fiction. De ce ati simtit nevoia sa va intoarceti la acest subiect?

D.C.: Este un eseu, inspirat din realitate, despre lucruri pe care credeam ca le-am inventat si apoi am aflat ca ele chiar s-au intimplat. Sint oameni de stiinta care mi-au spus ca au existat tentative de furt, ca s-a incercat clonarea lui Iisus. Deci romancierul a plecat spre realitate si este absolut fabulos faptul ca oamenii se comporta in realitate ca niste perso­naje de roman. Realitatea depaseste uneori imaginatia.

ELLE: Credeti in destin sau autodeterminare? Adica ne construim singuri viata sau urmam o traiectorie trasata dinainte?

D.C.: Cred ca sintem liberi in limitele unor constringeri fixate inainte de a ne naste. Va spuneam la inceputul discutiei noastre despre scenariu – cred ca toti avem un scenariu de dus la bun sfirsit pe acest pamint. Daca reusim sau nu sa o facem, e o alta problema. Eu, de exemplu, as fi putut sa ma descurajez, sa renunt. E clar ca avem libertatea de a ne opri, de a spune „nu'. Cred ca oamenii pe care ii intilnim, intimplarile prin care trecem, bune si rele, fac parte dintr-un plan, pe care l-am facut tot noi, cu ajutorul ingerilor, probabil, sau al altor forte… Cred mai degraba in auto­de­terminare. Ispita, abandonul depind de fiecare om in parte. si nu-mi place sa dau sfaturi, dar trebuie sa ne spunem ca sintem liberi, ca trebuie sa fim liberi, ca avem aceasta datorie. Determinismul este foarte periculos, mai ales daca este recuperat de politica, de religie, caci duce la aparitia castelor, a barierelor intre oameni.

ELLE: Cartile dumneavoastra dovedesc ca sinteti binecuvintat cu multa imaginatie. Care va sint, totusi, sursele de inspiratie?

D.C.: Privesc in jur, sint tot timpul intr-o stare de hipervigilenta. Ma intereseaza realitatea, oamenii, iar apoi imaginatia se amesteca cu observatia. Uneori lu­crez doar cu imaginatia, alteori amintirile se modifica, inventez lucruri pornind de la ce am trait, depinde… Sursele mele de inspiratie sint peste tot. Cred ca ade­va­rul scriitorului este punctul de intilnire intre observatie si imaginatie.

ELLE: Sinteti multumit de cartile pe care le-ati scris pina acum?

D.C.: Vasta intrebare… Cred ca functionez cu o insatisfactie creatoare, adica sint multumit, dar nu ma multumesc cu ceea ce am. Vreau sa merg mai departe, nu ma pot opri, imi cer mereu mai mult. Acesta e motorul meu si carburantul care ma tine in viata. Sint momente cind reusesc sa scriu exact ceea ce simt si asta e o bucurie extraordinara, sau momente cind rid singur de ceea ce scriu… Aceste bucurii punctuale si pofta profunda de a merge mai departe ma fac sa fiu multumit. Dupa cum zicea Jean Cocteau, o sa ma odihnesc dupa ce m-am imbogatit si am murit. Imi place ca cititorii sa-mi iubeasca personajele, nu pe mine. Nu am acest orgoliu. As vrea ca personajele mele sa-i insoteasca, sa le ramina in minte. Cea mai importanta fantasma a romancierilor este sa intre in intimitatea cititorului, sa fie in mintea lui atunci cind acesta ii citeste opera, in pat, alaturi de iubitul sau iubita sa.

traducere si adaptare de Nicoleta Dascalu
 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK