Daniela Groza: povestea unui om care e bun pe bune

Daniela Groza este fotograf documentar, s-a născut la Constanţa, dar de mulţi ani trăieşte şi lucrează în New York. Ea este iniţiatoarea proiectului artistic şi umanitar Be Kind For Real. Fă cunoștință cu Daniela.

Dragoste, bunătate, autenticitate, vulnerabilitate, inocenţă, artă, fotografie, călătorii Bucureşti – Constanţa – New York, job-uri diverse şi activism. Toate aceste lucruri alcătuiesc povestea unui om care este cu adevărat bun. Daniela Groza a parcurs o întreagă călătorie de regăsire pe sine până să ajungă omul KIND FOR REAL care este astăzi. Be Kind For Real este un proiect de suflet care ilustrează credinţa unui om, dragostea pentru sine şi o revoluţie spirituală personală care nu are sfârşit. Este, în același timp, un proiect artistic continuu prin intermediul căruia Daniela Groza reușește de câțiva ani să îi ajute pe alții.

Citeşte o conversaţie plină de sinceritate despre un drum presărat cu obstacole al unui om cu adevărat autentic şi bun, care nu a renunţat niciodată la ceea ce şi-a propus. Un dialog despre curajul de a te reinventa şi a o lua de la capăt cu succes, dar mai ales despre cât de departe poate merge pentru dragoste.

ELLE: Cum a fost copilăria ta? Îmi poți povesti un episod care te-a marcat?
Daniela Groza: Am avut o copilărie foarte dificilă. Eram apropiată atât de mama, cât şi de tata atunci când eram mică. Am avut părinti intelectuali, mama era de profesie inginer mecanic, însă era profesoară la un liceu, iar tata inginer. Când eşti copil nu-ţi dai seama cum sunt copilăriile altor persoane. În cercul meu de prieteni nu se vorbea despre ce se întamplă acasă. Credeam că ce mi se întâmplă mie li se întâmplă tuturor. Ce a fost diferit faţă de celelalte familii pe care le cunoşteam a fost divorțul părinților atunci când aveam 7 ani. În momentul acela, mama ne-a spus să nu vorbim despre asta deoarece considera că este o ruşine. Eu n-am avut o problemă şi am vorbit despre asta. Ţin minte faptul că, înainte să se despartă părinţii mei, m-am dus la grădiniţă într-o zi şi m-a intrebat educatoarea de ce plâng, ce s-a întâmplat. I-am spus că mă bătuse mama, iar în momentul acela educatoarea a sunat-o pe mama. Atunci mama s-a supărat pe mine, m-a luat la bătaie acasă pentru că vorbisem despre asta şi a doua zi m-a trimis la grădiniţă cu un buchet de gladiole prin care să mă scuz învăţătoarei că am minţit-o. După plecarea tatei, atunci când aveam 8 ani, eram ataşată de mama. Eram conştientă de faptul că face eforturi să ne ducă la şcoală şi la meditaţii. Mama a creat o imagine atât de diferită faţă de cea care era acasă încât ajungea să trăiască în două lumi total diferite, iar asta a generat nevroză. Am revenit la inocenţa pe care am vrut să o am tot timpul, dar n-am putut să o conturez pentru că am fost bătută, respinsă şi abandonată. Toate astea te afectează şi îţi dai seama abia când ajungi să fii adult.

ELLE: Acum doi ani spuneai că te gândești serios să te muţi în România. Cum stau lucrurile acum?
D.G.: Am vrut tot timpul să revin în România şi să stau mai mult timp, să văd cum stau lucrurile aici. În momentul acela, nu mă mai lega nimic de Statele Unite şi era şansa mea să vin în România. Am stat atunci trei luni în România, timp în care am avut succes atât pe plan amoros, cât şi profesional. Deşi după acea perioadă mă întorsesem să lucrez în State pentru două luni, tot m-am încăpăţânat şi am revenit în ţară să-mi continui proiectul, iar atunci am stat şase luni. Primul performance „Be Kind For Real” m-a făcut să vin în ţară şase luni pe an, să ţin un apartament aici şi să văd cum stau lucrurile.

ELLE: Ştiu că în 2012 ai petrecut o perioadă de trei luni în munţi. Îmi poţi povesti cum a fost întreaga experienţă?
D.G.: Acela a fost momentul în care am decis să schimb macazul. Citisem autobiografia lui Carl Jung şi am avut un vis despre bunătate. Am avut mulţi ani în minte acest proiect şi voiam să văd dacă sunt în stare să îl fac. Am decis să vin în România şi am petrecut trei luni de zile într-un sat de lângă Deva, într-o casă pe care o luase mama cu mulţi ani înainte. Este important să petreci timpul cu oameni calzi, care nu au noţiunile de depresie, angoasă, panică. În acel moment îţi dai seama că toate acestea sunt doar creaţii ale noastre, deoarece trăim într-un mediu urban, dar mai ales îţi dai seama de puterea minţii. Atunci făcusem primele proiecte de fotografie, dar nu-mi dădeam seama ce fac. A devenit primul meu proiect de fotografie şi a fost mai mult o căutare spirituală. Mi-am dat seama că trebuie să merg la rădăcină ca să ştiu mai departe ce să fac.

ELLE: Când ți-ai descoperit pasiunea pentru fotografie?
D.G.: Nu a fost de la început o pasiune. Când eram în anul III de facultate, şeful bucătar de la cafeneaua unde lucram mi-a sugerat să-mi cumpăr un aparat. Nu m-am gândit niciodată că voi face artă. Mi-am strâns bani şi mi-am cumpărat un aparat foto vintage. Primele poze au ieşit groaznice. Însă, am continuat să fac poze, chiar dacă în paralel lucram în restaurante sau cafenele. Devenise o încăpăţânare mult timp să fac poze, dar mai ales poze bune. Mi-au trebuit în jur de 6-7 ani de fotografie ca să-mi dau seama că am talent şi că pot deveni mult mai bună, pentru mine. Fotografia a rămas lângă mine mereu.

ELLE: Ce îţi doreşti să surprinzi prin fotografiile tale?
D.G.: Autenticitate. Acest lucru are legătură cu un întreg drum de autocunoaştere şi de asumare a traumelor. Rădăcina acestei pasiuni am găsit-o în fotografiile din copilărie, atunci nu eram deloc autentică. În mod conştient, am căutat acea autenticitate şi după mulţi ani m-am descoperit pe mine. Totul s-a rezumat la experienţa mea personală, de cum îmi doream să mă regăsesc şi să îmi cunosc rădăcinile. Îmi doresc să vorbesc despre povestea din spatele fotografiilor şi de emoţiile pe care le-am avut în momentul în care am făcut fotografia respectivă.

ELLE: De unde te inspiri?
D.G.: În mod clar m-am inspirat din durere şi nu m-am lăsat niciodată dărâmată. Am suferit, am avut angoase, dar niciodată n-am avut depresii. Durerile cele mai puternice le-am avut iniţial în familie, iar ulterior în relaţiile amoroase, pentru că mereu mi-am dorit familie şi din acest motiv am acceptat şi relaţii mai puţin bune. De la fiecare relaţie am învăţat câte ceva, fie să gătesc, fie să mă simt mai liberă. Voiam dragoste, dar eu nu ştiam că mai întâi trebuie să devin dragoste pentru mine însămi. Pentru dragoste am făcut orice tot timpul. Nu am limite la ceea ce pot să fac pentru dragoste.

ELLE: Cum a luat naștere proiectul Be Kind for Real?
D.G.: Pe 11 septembrie 2014 am avut şansa de a avea prima expoziţie în SUA. Nu eram familiară cu acest gen de artă. M-am documentat să văd dacă cineva a mai făcut asta. Nici măcar un website nu aveam, însă știam că la un moment dat voi avea și expoziții. Imaginația întotdeauna m-a purtat departe cu ceea ce vreau să fac. Mi-am făcut un website și mi-am anunțat prietenii de faptul că voi avea o expoziție. I-am spus șefului galeriei de artă la care lucram ce vreau să fac și m-a lăsat să fac ce vreau. Am scris pe un zid cu o cariocă neagră „Be Kind for Real”, însă am simțit că mesajul este extrem de important şi destul de limitat într-o galerie. Iar atunci m-am gândit serios la ce tip de artă vreau să expun și unde. Având un background în zona de modă, m-am gândit să fac tricouri. Am crezut că e cel mai uşor mod prin care poți să evidențiezi un mesaj în lume. Nu mi-am propus niciodată să vând un anumit număr de tricouri. Totul a fost organic. Primii doi ani nu am vândut aproape nimic, până am venit în România. Proiectul a fost lansat în State şi mi-am dorit să lucrez local, iar jumătate din profit îl donez unei familii din România.

ELLE: Ce exprimă cuvintele de pe tricourile tale?
D.G.: În acea perioadă mă gândeam la puterea cuvintelor, iar asta m-a făcut să urmăresc tot mai mult ce se întâmplă în social media. Mă fascinează felul în care gândesc oamenii și astfel am început să fiu atentă la ce îi pasionează pe oameni. Majoritatea cuvintelor le-am găsit în cărțile pe care le-am citit de-a lungul timpului, iar acolo au și o explicație filosofică. M-am gândit la cuvinte care să-i inspire pe oameni la calm și pace. Chiar dacă există o explicație în spatele lor, rămâne la interpretarea personală şi la ceea ce rezonează cu fiecare persoană.

ELLE: Cum ai început să lucrezi pentru Uber?
D.G.: Pe vremea aceea lucram la o agenţie de fotografi şi într-o galerie de artă. Tata îmi sugerase asta, deoarece se ocupa cu asta în Chicago. Nu eram foarte sigură la început, ştiam că dacă încep să lucrez pentru Uber, această idee de carieră va dispărea. Am început acum trei ani, în vară. Pentru mine nu este doar un job, mă împlineşte vizual pentru că am posibilitatea de a mă plimba în multe locuri. Întâlnesc cel puţin 100 de persoane pe săptămână şi le ascult tuturor poveştile. Am avut de la cei mai săraci până la cei mai bogaţi oameni în maşină, din toate colţurile lumii. Prin acest job ori îţi pierzi minţile din cauza unor idei fixe ori te deschizi foarte mult. Dacă nu eşti deschis să afli şi părerea altora, te poate dărâma.

ELLE: Consideri că activitatea ta poate fi o formă de activism?
D.G.: Este un activism bazat pe ideea că arta nu este mai importantă decât orice altă activitate din lume. Niciodată nu am vrut să fiu genul acela de artist care va fi dărâmat în momentul în care nu va mai produce. Nu dau lecţii nimănui, însă sunt conştientă de rolul meu ca artist şi de faptul că acum am vizibilitate. Responsabilitatea mea constă într-o joacă pe bune şi în acelaşi timp să creez un spaţiu în care privitorii să simtă ceva pozitiv. Activismul meu se reduce la fericirea şi arta de a trăi, să transformăm tot ce avem lângă noi în frumuseţe şi să ne bucurăm. Nu există o formulă de a trăi.

ELLE: Crezi în puterea exemplului? Au existat de-a lungul timpului persoane care să-ţi influenţeze parcursul?
D.G.: Cred foarte mult în exemplul personal. Dacă vorbesc despre bunătate, trebuie să ştiu ce înseamnă pentru mine bunătate, iar ulterior să transmit asta vizual. Există foarte mulţi guru spirituali pe Internet, care vorbesc în termeni abstracţi despre viaţă. Am început să mă interesez de exemplul lor personal, de persoanele care se află în spatele acestor lecţii de viaţă. Mulţi dintre ei nu au deloc viaţa pe care o afişează. Nu-i poţi pune la zid pe aceşti oameni. Am început să întorc oglinda către mine şi să mă uit la viaţa pe care o am. Am vrut să construiesc un pod între artă pentru că în mod clar asta îmi place să fac, între plăcerea mea personală şi lumea reală. Vreau să am o contribuţie în societate şi să fac o schimbare, oricât de mică ar fi. Vreau să fiu un exemplu pentru mine în primul rând.

ELLE: Unde simţi că ai învăţat cel mai mult?
Daniela Groza: În New York, clar. Când eram mică nu voiam să plec din România, dar în acelaşi timp nu mă regăseam în Constanţa, deşi era un mediu sigur. Eram foarte timidă. Simţeam că nu eram la fel ca ceilalţi. Nici în Chicago nu mă regăseam atunci când m-am mutat la 16 ani. Nu mă simţeam stimulată de acel loc. Ştiam că în lume există un loc al meu şi că trebuie să-l găsesc. Când eram clasa a XII-a am plecat de acasă cu gândul să găsesc acel loc. La 19 ani am fost pentru prima dată în New York cu o prietenă. În momentul acela m-am îndrăgostit de New York şi am simţit că e locul meu. Mă uitam cu ochi de copil la tot ceea ce mă înconjura, eram atentă la felul în care erau îmbrăcaţi oamenii. Mi-a plăcut foarte mult faptul că era diversitate. De fiecare dată când am revenit în New York, s-a întâmplat ceva extraordinar. Nici acum, după şase ani, nu mă satur de New York.

ELLE: Spune-mi dacă regreți până acum vreun lucru pe care l-ai făcut sau l-ai spus.
Daniela Groza: Absolut nimic. Ce trebuie să ştii despre mine este faptul că, dacă îmi propun ceva, cred 100% în acel lucru. În ciuda faptului că am fost văzută prost de familie, am făcut anumite decizii care nu erau în conformitate cu statutul meu financiar, am trecut prin panici şi frici, nu am regretat niciodată nimic.

ELLE: Ce planuri de viitor ai?
Daniela Groza: Nu-mi mai plănuiesc nimic. Nu am nici o idee ce o să fac peste doi sau trei ani. Las totul să curgă. Am observat că cele mai bune idei apar atunci când nu sunt tensionată. Simt că acum am doar datoria de a avea un job, de a-mi pune mâncare pe masă şi de a avea un acoperiş deasupra capului. M-am detaşat de ideea de carieră. Sunt liberă şi fac mereu ce vreau.