Christine Angot si literatura

Unii o numesc „regina autofictiunii“, altii o considera o egocentrica incurabila. |nsa nimeni nu ramine indiferent in fata cartilor ei. Mihaela Spineanu a stat de vorba cu scriitoarea Christine Angot despre personajul Christine Angot si despre confuzia dintre literatura si viata.

Christine Angot este o scriitoare care si-a asumat – cu buna stiinta si incapatinare – un rol deloc usor in lumea literara. Personajele romanelor sale se numesc fie Christine Angot , fie poarta numele oamenilor din jurul scriitoarei Christine Angot (familie, prieteni, iubiti), iar subiectele nu sint intotdeauna „locuri comune – e suficient sa pomenesc titlul Incestul si cred ca v-am convins. Asa incit nu-i de mirare ca lumea vorbeste despre autofictiune, despre provocare, despre egocentrism, nici ca unii o acuza de faptul ca transpune realitatea in carti sau ca „fura viata celor din jurul ei. Insa lucrurile nu sint niciodata asa simple cum par la o privire superficiala.
Christine Angot uraste cuvintele autofictiune, confesiune, autobiografie si spune ca ceea ce scrie ea este literatura si nimic altceva. si poate ca n-as fi crezut-o in totalitate, dar am avut ocazia sa descopar, atunci cind scriitoarea si-a lansat romanul Rendez-vous (publicat de Grupul Editorial Corint) la Bucuresti, ca are si argumente. Asa ca am invitat-o pe Christine Angot la o discutie despre viata, literatura si modul in care publicul ii percepe cartile.

ELLE: Ati scris o carte intitulata Interviul, in care chiar acesta este pretextul: un interviu luat de o jurnalista scriitoarei Christine Angot. Va place sa acordati interviuri sau este doar un rau necesar?

Christine Angot: Depinde, e complicat sa raspund pentru ca exista doua situatii in care dau interviuri: in Franta si in afara Frantei. |n Franta, mi se pare minunat sa dau interviuri cind contextul este favorabil, adica atunci cind persoana care imi ia interviul este binevoitoare si ma ajuta sa ma deschid putin cite putin, sa-mi dezvolt ideile despre carte. Un alt element important este ca intervievatorul sa aiba cunostinte despre literatura. Dar exista si contexte nefavorabile, ziaristi rautaciosi care isi pregatesc dinainte nu doar intrebarile, ci si raspunsurile pe care vor sa le obtina, ca o capcana. Ei stiu ce vor sa auda si atunci manipuleaza discutia spre acel rezultat. La inceputul carierei mele dadeam toate interviurile care mi se solicitau, incintata si plina de bunavointa. si de multe ori eram deceptionata de rezultat. Pentru mine, interviul pe care il dau dupa aparitia unei carti este strins legat de carte, o insoteste, intr-un fel face parte din ea.

Eu dau interviuri despre carti asa cum mi-as duce copiii la scoala, cu grija, cu dragoste. Copiilor nu le dai un picior in fund si ii arunci in strada, ci mergi cu ei, alaturi de ei. Uneori vad ca acesti „copii' ai mei sint tratati urit, dar totusi nu privesc interviurile ca pe un rau necesar. Daca mi se pare de la bun inceput ca un interviu este un rau necesar, refuz sa il mai dau. Acesta este motivul pentru care am decis ca, deocamdata, sa nu mai dau interviuri in Franta. Nu imi place modul in care se iau azi interviuri in aceasta tara.

ELLE: In cartile dumneavoastra viata devine literatura, iar literatura intervine in viata. Care este pentru dumneavoastra raportul dintre literatura si viata?

C.A.: Pentru mine, viata si literatura sint doua lucruri total diferite, care nu au nimic de-a face unul cu celalalt. |ntre viata si literatura sint la fel de multe diferente ca intre dumneavoastra si o sculptura care va seamana pentru ca sculptorul v-a folosit ca model. Nu veti spune niciodata despre sculptura: „eu sint aceea'. Tot asa, viata si literatura sint facute din materii diferite, au modalitati diferite de raportare la timp. Dar exista un element care ma intereseaza foarte tare in aceasta pereche viata-literatura: una nu exista fara cealalta. Viata are nevoie de literatura, iar literatura are nevoie de viata. Dar, repet, sint doua lucruri complet diferite, aproape opuse. Cred ca literatura ne permite sa intelegem si sa reprezentam misterele pe care le intilnim in viata, misterele profunde, dar si misterele de zi cu zi. Literatura este cea care ne ajuta in acest demers, alaturi de pictura, de muzica… Literatura este cea care reprezinta ceea ce se intimpla in viata, cea care se opreste si incearca sa arate ceva.

ELLE: Ati declarat in multe ocazii ca romanele dumneavoastra nu sint autobiografie, ci literatura. Va deranjeaza faptul ca publicul confunda adesea personajul Christine Angot cu scriitorul Christine Angot?

C.A.: Sigur ca ma deranjeaza si sa va explic de ce. Reiau exemplul statuii pentru care ati servit de model: pe dumneavoastra nu v-ar deranja sa fiti confundata cu statuia? Mie mi se pare insuportabil. si nu pentru dumneavoastra, caci veti gasi sigur pe cineva care sa vada, sa va stie si sa spuna ca nu sinteti o statuie, dar ginditi-va la statuie. Daca incepem sa ne purtam cu ea ca si cu o fiinta vie, sa o tratam si sa o maltratam ca pe un om, atunci situatia devine foarte grava. Pentru oameni mai avem o urma de respect, iar oamenii stiu si sa se apere, dar o statuie nu poate sa se apere. Statuia trebuie protejata. Daca incepem sa o lovim, sa ne purtam urit cu ea, statuia nu va putea reactiona.

Prin urmare, trebuie sa respectam statuia, sa ne purtam frumos cu ea. Mai frumos decit cu oamenii, care, in caz contrar, se pot apara, ne pot da o palma, pot reactiona. Deci ma deranjeaza sa fiu confundata cu personajul din cartile mele, pentru ca, in acest caz, personajul nu este vazut ca un personaj de carte. Sigur, in literatura exista un risc. |n orice tip de literatura. Iar eu nu vreau sa scriu acel tip de literatura care le spune cititorilor: „eu sint Literatura, opriti-va si priviti-ma'. Vreau sa scriu o literatura care sa tulbure, pe care cititorii sa nu stie de unde sa o apuce, o literatura care sa-i impinga la reinventarea reflexelor de lectura. Asta ma intereseaza si mi se pare important.

ELLE: si ce faceti pentru a va apara opera? Ati fost nevoita vreodata sa reactionati mai dur, sa dati o palma cuiva?

C.A.: Da, mi s-a intimplat sa devin agresiva pentru a apara statuia! Exista doua capitole separate aici: lucrurile pe care le-am facut si lucrurile pe care le voi face. La inceput, in primul capitol, eram avocatul statuii, dadeam mereu explicatii, voiam ca oamenii sa inteleaga despre ce e vorba. Dar am ajuns prea aproape de statuie, la fel de aproape ca de copilul meu, si am hotarit sa ma opresc. Sigur, nu o voi lasa sa se apere singura, pentru ca nu poate, dar cred ca exista si alti oameni care o pot apara. Eu voi incepe sa fac alte statui. Multa vreme am crezut ca exista o singura persoana pe lume care trebuie sa apere statuia: eu. Dar cred ca a venit momentul sa ma relaxez putin, sa las locul altor aparatori – publicisti, editori, care vor face poate o treaba mai buna decit mine, vor fi mai bine auziti si intelesi.

ELLE: Este aceasta joaca de-a confesiunea pe care o practicati deliberata, o provocare la adresa societatii-show de astazi, sau e doar modul dumneavoastra de a face literatura?

C.A.: E important ce ati spus, anume ca ma joc de-a confesiunea in cartile mele, pentru ca, de fapt, ele nu sint deloc confesiuni. Nu, acest mod de a scrie nu are nici o legatura cu lumea showbiz-ului de azi si nu e o provocare, dar e un mod de a afirma ceva. Dupa cum spuneati, este o joaca de-a confesiunea si nu o confesiune. |ntr-o confesiune, vorbim cu cineva, ii spunem lucruri despre noi si ii dam puterea de a ne absolvi de pacate, de greseli; or, in cartile mele raportul este inversat. Cum sa va spun… Poate ca seamana cu teatrul antic – personajele din acele piese nu vin pe scena sa se confeseze! Dimpotriva, personajele vin pe scena ca sa le ofere celor din sala sansa de a-si intelege propriile experiente. La fel se intimpla in cartile mele, in care raportul nu este naratoare-public, ci un raport special, intre public si anumite experiente, raport mediat de un personaj care traieste acele experiente. Personajul nu vine sa spuna „va voi povesti ce mi s-a intimplat', ci prezinta anumite situatii, relatii, intimplari – de exemplu, „in relatiile dintre barbati si femei se intimpla astfel de lucruri' – si apoi intreaba „ce e de facut?'. si vorbeste cu cititorul despre asta. Nu vorbim despre eu si tu, ci despre lucruri.

ELLE: Unii critici si cititori va considera egocentrica. Cum comentati?

C.A.: Raspunsul cel mai bun ar fi o fraza celebra, al carei autor nu mi-l amintesc acum: „Cind cineva arata luna cu degetul, numai prostul se uita la deget in loc sa se uite la luna'. Cred ca oamenii spun ca sint egocentrica pentru ca nu vor sa vada ceea ce incerc eu sa arat, adica anumite realitati asupra carora lumea nu este de acord sa discute. Le este mai simplu sa vorbeasca despre mine decit sa spuna „ati vazut ce arata?'. Deci problema nu este Angot, ci ceea ce arata ea. Iar reactia lor este una de aparare, reactia de aparare a unei societati care nu vrea sa vada ceea ce ii propun eu si nici modul in care propun eu sa fie vazute acele realitati. |n plus, eu nu spun lucrurile acestea in mod autoritar, de pe un soclu, ci vorbesc din propria experienta. Nu spun de sus „eu stiu totul, am inteles totul', ci spun „cred ca am vazut asta'. Sigur, as fi putut transmite acelasi mesaj din pozitia de narator omniscient, care stie totul perfect. Dar eu nu vreau asta, eu vreau sa spun lucrurile de pe pozitia pe care sint in mod natural. |mi asum un risc, stiu, dar nu vreau sa fac altfel.

ELLE: Ce impact are felul dumneavoastra de a scrie asupra persoanelor din viata dumneavoastra – fiica, tatal, barbatii, prietenii? Nu-i deranjeaza folosirea lor ca modele de personaje? Pe de alta parte, nu exista si riscul ca unele persoane sa va caute compania tocmai pentru a ajunge in cartile dumneavoastra, asa cum i se intimpla personajului din Rendez-vous?

C.A.: Imi asum acest risc, iar oamenii despre care vorbiti sint exact oamenii egoisti si narcisisti, oameni egocentrici, care isi spun „sigur, trebuie sa ma caute, sa ii trezesc interesul, sa scrie o carte despre mine'. Dar acesti oameni risca si ei, la rindul lor. Ei risca sa fie dezamagiti in modul de a-si intelege propriul statut, risca sa vada ca, in realitate, nu sint atit de minunati pe cit se cred. Ceea ce pentru un narcisist poate fi o experienta traumatizanta. Dar pe mine nu ma intereseaza acesti oameni, pentru care conteaza numai imaginea sociala. Pentru ca exista astfel de persoane, care se tem de tot, pentru care totul se invirte in jurul imaginii pe care o au altii despre ei, si nu vorbesc aici despre imaginea literara. E trist, sigur, dar e trist mai ales pentru ei. Eu pot sa cad in capcane, ca in Rendez-vous, in povestea cu bancherul, care nu dureaza multa vreme. Pe mine ma intereseaza oamenii care nu se tem, iar dumneavoastra vorbiti de oamenii care se tem de tot, se tem chiar de ei insisi, se tem inclusiv de carti si de literatura. Sint oameni care se tem sa fie vazuti, iar literatura vede mai bine decit o camera video. Este interesant de remarcat ca exact oamenii care adora sa fie filmati si fotografiati sint oamenii care se tem de literatura.

Cit despre anturajul meu, nu cred ca exista vreun pericol, e o falsa problema. Sint perfect linistita si sigura de mine in aceasta privinta. Mi s-a intimplat sa mi se atraga atentia ca fiica mea ar putea pati ceva etc., dar eu pur si simplu nu cred aceste scenarii. Iar fiica mea e la fel ca mine. Am mai mare incredere in literatura decit in societate, sa stiti. Fiica mea intelege cum se intimpla lucrurile, stie ca Léonore este ea si ca exista si o Léonore care nu are legatura cu ea. La fel cum eu stiu foarte bine legatura cu personajul Christine.

Stiu, e greu, dar acesta este modul meu de a scrie. Sa va dau un exemplu. Este prima oara cind vin in România si ma bucura foarte mult aceasta vizita pentru ca strabunicii mei pe linie materna erau evrei din România, care au emigrat in Egipt. Alt motiv pentru care ma bucur ca sint aici este ca pot vedea pe viu o fosta tara comunista. Da, am auzit la radio si la televizor despre România comunista, despre Ceausescu, dar pentru mine asta nu inseamna cunoasterea lucrurilor. Eu personal nu stiu nimic despre un lucru daca am auzit despre el doar din presa. Ieri am luat masa cu doua tinere, de 20-25 de ani, care mi-au povestit despre experienta lor pe timpul comunistilor, despre modul in care au trait parintii lor. Aceste relatari mi-au spus exact acelasi lucru ca reportajele de la televiziunea franceza. Singura diferenta este ca acum am inteles despre ce era vorba. Acum stiu! La fel stau lucrurile si in literatura pe care o scriu, si in care ii propun cititorului sa ajunga sa stie lucrurile pe care acum doar le cunoaste, trecindu-le printr-o experienta literara. Eu, incepind de ieri, stiu o multime de lucruri despre comunism pentru ca acele fete mi-au spus cu gura lor elemente bine definite – data lor de nastere, datele de nastere ale parintilor lor etc. – ale unei istorii care a trecut astfel prin experienta lor fizica si mi-a fost povestita de la egal la egal, stind la o masa. Tot asa si in literatura. Comunicam, transmitem.

ELLE: Va deranjeaza criticile sau ironiile unora? Cititi cronicile sau le ignorati?

C.A.: Cum sa va spun? In mod clar, criticile nu ma opresc din a-mi face treaba, nu ma deranjeaza absolut deloc. Daca as fi plecat urechea la critici, atunci m-as fi apucat de multa vreme de scris un alt fel de literatura. Criticile ma obliga sa fiu si mai exacta in ceea ce am de facut. De fapt, nu tin cont de ele. Daca stam mereu sa ne uitam in oglinda –„a, scrie de bine, minunat!', „of, iar ma critica, am scris prost!' –, nu mai scriem ceea ce simtim. |n plus, eu cunosc prea bine oglinda. si stiu ca se schimba, deja este altfel decit acum ceva vreme. Societatea se schimba, evolueaza, la fel si modul in care oamenii vad cartile. Doar cartile ramin la fel, din momentul ce au iesit de sub tipar.

ELLE: Ce relatie aveti cu cititorii dumneavoastra? stiu ca faceti multe lecturi in public, deci probabil ca va cunoasteti cit de cit cititorii.

C.A.: Am impresia ca stiu cine sint cititorii mei, chiar daca nu ii cunosc personal, si imi plac foarte mult. Cred ca ei sint cei care imi protejeaza cartile. si asta mi se pare extraordinar. Orice ar spune critica, cititorii mei imi protejeaza cartile, au o relatie cu ele. si ma intereseaza mai mult relatia lor cu cartea decit cu mine. De fapt, impart cu cititorii mei cartea, momentul lecturii, experienta intelegerii faptului ca oamenii sint legati intre ei nu doar prin raporturi sociale, ci si prin carti, prin filme, prin opere de arta. Exista si astfel de legaturi intre noi, nu doar raporturi de dominare, relatii profesionale, contracte, relatii familiale. |mi place mult sa impartasesc cu cititorii mei aceste alte relatii, relatii literare, relatii artistice.

ELLE: Ati renuntat la studiile de drept international pentru a deveni scriitoare. Ati declarat mereu ca scrisul este foarte important pentru dumneavoastra. Scrieti cu placere si usurinta, sau este o munca grea?

C.A.: Scrisul este pentru mine o munca foarte solicitanta, mai ales la inceput, cind lucrez fara sa vad incotro merg. Perioada in care inca nu am inceput cartea, dar scriu pagini dupa pagini, luni la rind. E foarte greu si exact prin asta trec acum, scriu, dar sint inca intr-un haos total, caut cartea si nu o vad, lucrez zilnic, ma chinui si nu-mi place deloc. Este un proces care nu are nici o legatura cu placerea, dimpotriva, este ca o durere profunda. Dar vine si un moment in care se face declicul si scriu prima pagina a romanului. Urmeaza o alta lunga perioada de munca, dar aceasta este o munca placuta, pe care o iubesc.

ELLE: Ati spus la un moment dat: „Traiesc tot timpul la granita intre doua lucruri'. Mai este valabila aceasta afirmatie?

C.A.: Da, sint in continuare pe linia de frontiera. Nu e o situatie confortabila, dar este una reala, sint mereu intre personaj si naratoare, literatura si non-literatura. si e o pozitie destul de solicitanta, trebuie sa fii puternic ca sa rezisti. Dar este chiar pozitia pe care m-am nascut – parintii mei erau foarte diferiti din punct de vedere social, tata era dintr-o familie de burghezi, intelectuali, mindri, care nu m-au recunoscut si pe care i-am cunoscut mult mai tirziu, iar mama era dintr-o familie foarte modesta, de muncitori (strabunica mea era analfabeta). Deci m-am nascut intre doua lumi. Familia burgheza nu a vrut sa ma vada, iar familia modesta m-a gasit mereu altfel decit ei. Ii inteleg si pe unii, si pe ceilalti, dar nu ma identific cu nici o tabara.

E greu, pentru ca am impresia ca am putini frati, in sensul social si familial al cuvintului, ca sint ca un metis, alb-negru – ca personajul urmatorului meu roman, Le marché des amants. E greu, pentru ca simt ca nu m-au inteles niciodata nici unii, nici altii. si e greu si pentru ca visez ca cele doua parti sa se inteleaga, sa se uneasca. Dar asta nu se va intimpla niciodata, pentru ca realitatea e mai dramatica: cele doua familii nu sint interesate una de cealalta. Trebuie sa spun ca eu am reusit totusi sa le unesc: cele doua familii sint unite impotriva mea.

ELLE: Ce este mai important pentru dumneavoastra: literatura sau viata?

C.A.: Din perspectiva vietii, viata este mai importanta decit literatura, iar din perspectiva literaturii, literatura este mai importanta decit viata. Nu se poate face o ierarhie, sint lucruri diferite. Doar ca, dupa ce murim, cel mai important lucru va fi literatura. Pentru personaje, literatura este mai importanta decit viata, dar pentru viata insasi, doar viata conteaza. De fapt, de ce ar trebui sa alegem? Nu este nevoie sa alegem, e ca si cum ar trebui sa alegem intre barbat si femeie, cind, de fapt, este vorba despre entitati profund legate intre ele. Nu mi-ar placea sa traiesc intr-o lume unde sa existe numai literatura, ar fi o plictiseala groaznica! Nu ar mai exista modele, public… E ca si cum am intreba „Ce e mai important, Dumnezeu sau muritorii?', cind, de fapt, unul nu exista fara ceilalti si invers.

Traducere si adaptare de Nicoleta Dascalu