Chris Simion si TEATRUL ca un drog

Chris Simion este genul acela de fiinta care are si stirneste patimi. Atit ea, ca persoana, cit si teatrul pe care il face, ca regizoare, nu provoaca nicicum sentimente „caldute. Dintr-o pasiune brusca dar iremediabila, a ales sa faca teatru. Datorita firii sale libere prefera teatrul independent si spune ca nimic in viata nu i-a adus mai multe bucurii decit meseria. A in­fiintat, inca din timpul studentiei, compania de teatru DAya, si-a adunat o trupa de actori tineri cu care impartaseste aceleasi visuri si nu poate concepe nimic care s-o abata de la drumul ei. Spectacolele sale, montate in spatii neconventionale, se joaca cu casa inchisa, tot ce face pare sa-i iasa ca prin minune… Ea zice ca e vorba de pasiune, o pasiune pe care, daca ar trada-o, e sigura ca s-ar razbuna.

ELLE: Ai infiintat compania de teatru DAya imediat ce ai terminat facultatea. Cum ti-a venit ideea, de ce nu ai luat-o pe drumul clasic: sa te angajezi la un teatru, ca toata lumea?

Chris Simion: Eram inca studenta in anul trei la teatrologie cind s-a infiintat DAya. Tocmai aparuse filmul Uite cine vorbeste si mi-am zis „mama, cit de tare e scenariul asta, oare nu exista un roman cu o tema similara?'. Un prieten mi-a zis despre romanul lui Pascal Bruckner Copilul divin. Am citit cartea si mi s-a parut genial scrisa, cu atit de mult umor, asa incit m-am apucat sa o dramatizez. La un moment dat, cu ajutorul colegilor mei, seara, dupa scoala, am incropit un mic spectacol. L-am chemat pe profesorul meu, Dan Vasiliu, care era atunci directorul Teatrului de Comedie, si i-am spus ca noi am facut chestia asta dupa cursuri. Atit de fain a iesit, incit domnul Vasiliu a spus „OK, v-o gazduiesc pe scena, la teatru!'. Nu aveam decor, nu aveam costume, nu aveam nimic. Am rugat-o pe profesoara noastra de scenografie, Ada Raicu, sa ne faca decorul, costumele ni le-a facut o prietena. Totul s-a nascut dintr-o improvizatie. Cind s-a hotarit data premierei, eu am zis ca vreau sa-l invit pe scriitor. Toti mi-au spus „esti nebuna, cum o sa accepte sa vina in România Bruckner, care are agenda plina?'. I-am scris totusi, m-am gindit ca n-am ce pierde. I-am spus ca sint studen­ta, ca am gasit textul asta, ca-mi place si ca n-avem nici un ban sa-i dam pentru dreptul de montare. La doua saptamini dupa ce am pus scrisoarea la posta, m-a sunat Bruckner si a zis ca e incintat sa vina la premiera. A venit si dupa spectacol ne-a propus sa ne infiintam ca trupa. Deci a fost ideea lui, nici unul dintre noi nu avea asta in cap. Pina si numele tot el l-a dat. „DAya' a plecat de la „Parce que', din franceza. I-am propus sa fie „nasul' companiei noastre de teatru, adica presedintele onorific, si a acceptat. Asa s-a nascut DAya. Nu mi-am propus drumul asta, totul a plecat dintr-o pasiune: eu m-am hotarit sa dau la teatru cu o luna inainte de admitere. Am invatat tot liceul pentru Psihologie, patru ani am fost convinsa ca asta o sa fie drumul meu si cu o luna inainte s-a produs rasturnarea.

ELLE: si ai tai au fost de acord cu schimbarea asta?

C.S.: Ai mei cred ca nici astazi nu sint de acord cu reusita mea la Institut. Invatam noaptea cu veioza sub plapuma si cind intra mama o stin­geam si ma prefaceam ca dorm! Era clar pentru ai mei ca asta era o meserie pentru timpiti si fufe, o eticheta pusa foarte precis. Numai ca deja teatrul nu mai era pentru mine doar o optiune, era un virus, o chestie pe care nici eu nu mi-o ex­plicam, pentru ca pina la virsta de optsprezece ani eu n-am fost niciodata la teatru, deci nu intelegeam genul asta de exprimare si de manifestare. Fata care ma pregatea pentru bacalaureat, la engleza, era studenta la actorie, terminase si filologia. Discutind cu ea de­spre asta si spunindu-i ca ma pasioneaza foarte mult regia, mi-a spus ca o luna e foarte putin ca sa ma pregatesc pentru regie, am toate sansele sa pic, in conditiile in care eu nu stiam nimic despre teatru. Mi-a zis foarte fairplay: te pregatesc si pentru regie, dar in paralel te pre­gatesc si pentru teatrologie si, daca tu risti, e treaba ta… Ne-am dus amindoua sa ma inscriu si am dat cu banul, am zis ce pica, pica. si a picat tea­trologia. M-am inscris, desi am stiut din secunda in care a picat banul ca niciodata nu o sa fac tea­trologie. Dar nu regret o secunda. Anii de scoala mi-au fost de mare folos, am mai crescut, am mai trecut prin citeva experiente, am mai citit, am mai aflat cum sta treaba cu teatrul… Ma du­ceam in paralel si la cursurile de regie. Clasa era tinuta de Alexa Visarion si pot sa zic ca el a fost primul meu profesor, mai ales ca ma lasa si sa lucrez. Dupa patru ani, am dat la regie. Intre timp, am facut trei spectacole. Am inceput cu Copilul divin, am continuat cu No flash si Calator in noapte. Pentru ca eu nu eram regizor, eram doar un student la teatrologie care se juca de-a regia, mi-am cistigat si foarte multi dusmani. Dar noi chiar ne zbateam, era o chestie de suflet, nu erau la mijloc chestii meschine, pragmatice, fi­nan­ciare. La noi era pe viata si pe moarte, si probabil ca am reusit pentru ca eram pasionati de ceea ce faceam. In schimb, am renuntat la tot pentru „experimentele' mele, nu ma mai interesa nimic, nici familia, eram in stare sa dorm acolo, sa mor cu „personajele' de git.
 

ELLE: Mi-au ajuns si mie niste birfe la urechi, ba ca ai fi fiica lui Eugen Simion, ba ca nu stiu cum l-ai convins pe Bruckner sa va dea girul…

C.S.: Asta am aflat-o si eu, ca sint ba fiica, ba nepoata lui Eugen Simion… Eram destul de mica si la inceput de drum, asa ca m-au afectat in­grozitor aceste birfe – numai eu stiam cit mun­ceam pentru fiecare spectacol si cit alergam dupa sponsori care sa ne ajute sa ne facem ba costumele, ba decorul. Degeaba imi spuneau ai mei sa nu le bag in sea­ma, sa-mi vad de drum… aiurea, ma afectau. Dupa ce am terminat si regia, am zis: „OK, ati avut nevoie de o hirtie, de o diploma – iat-o'. Recunosc ca anii de regie mi-au folosit enorm de mult si probabil ca da­ca nu as fi facut regia as fi fost mult des­co­perita. Te aju­ta si intuitia in meseria asta, insa doar o bucata de drum, la un moment dat ai  nevoie de instrumente ca sa poti sa construiesti un spectacol serios. Dar cred ca, daca nu fa­ceam regia, si astazi eram oaia neagra.

ELLE: Macar il cunosti pe Eugen Simion?

C.S.: Nu, si nici nu vreau sa-l cunosc, pentru ca din cauza timpeniilor alora de materiale din manualul de clasa a XII-a, am pierdut eu o groaza de timp invatind ineptii. Nu il apreciez absolut deloc. Oricum, cred ca nici nu stie cine sint, nu ne-am intilnit niciodata si nici nu tin sa-mi cunosc „tatal'! Dar in privinta birfelor despre Bruckner, sa stii ca imi pare rau ca nu sint ade­varate (ride)… Doamne fereste, glumesc!

ELLE: Ai un grup de actori cu care lucrezi constant. Cum v-ati adunat?

C.S.: Imi place sa pastrez echipa de actori si-mi place sa-i vad in fiecare spectacol altfel – este si performanta lor si bu­curia mea, in momentul in care reusesc sa aduc un ac­tor in spectacole foarte dife­rite, astfel incit aproape sa nu-l recunosti – cum e cazul Adrianei Tran­dafir, careia ii datorez mult, ea fiind prima actrita consacrata care a avut incredere in mine si m-a urmat in multe spectacole. Acum, du­pa atita timp, e mai usor: incepem sa ne cunoas­tem ca oameni, incepem sa co­municam altfel, nu mai sin­tem la inceput. Ei imi stiu mie dorintele, modul de lu­cru si toate ticurile artistice, iar eu ii cunosc pe ei, le cu­nosc cri­zele, le cunosc sta­rile.

ELLE: Practic, cum i-ai recrutat?

C.S.: In orice caz, nu pe prietenii. Refuz din start chestiile astea. Daca ti se potriveste un rol, ti-l dau, da­­ca nu, nu. Mi-am pierdut foarte multi prieteni pe chestia asta…

ELLE: Bine ca nu ti-ai pier­dut sotul, ca nici pe el nu il iei in toate spectacolele tale!

C.S.: Gabi e unul dintre actorii cu care ma iau de par cel mai des, cu care chiar daca am o relatie personala, ma ciondanesc in ultimul hal. Separ foarte clar chestiile astea si, pina una-alta, meseria mi-a adus mai multe bucurii decit viata personala, si mi-o respect. Con­si­der ca daca as trada-o, s-ar razbuna.

ELLE: O mare parte din spectacolele pe care le-ai facut cu DAya au teme actuale si o anumita latura sociala. Cum iti alegi subiec­tele? si de ce preferi dramatizarile in locul pieselor de teatru?

C.S.: Imi place sa plec de la dramatizare, nu de la dramaturgie, sa incerc sa gasesc romane care corespund cu problematica actuala si sa le adaptez scenic. Asta e o conditie. A doua con­ditie e sa contina o tema interesanta pentru spectatorul de astazi. Ma pun permanent in pielea celui care plateste bilet, vine la teatru si vrea sa vada o chestie cu care sa interactioneze afectiv, intelectual. Daca vine la spectacolul meu si nu-l emotionez cu nimic, mai bine nu-l aduc acolo. Apoi, ma obsedeaza de cind eram studenta combinatia asta intre sunet, lumina, proiectie, coregrafie – spectacolele mele contin majoritatea acestor ingrediente. Mai este interactiunea cu publicul, care iarasi e o obsesie a mea de la primul spectacol, si care cred ca o sa ma urmareasca permanent. Dar strict ca tema­tica, n-as fi capabila sa montez… Apus de soare. Decit daca as vrea sa fac spectacolul pe post de somnifer. N-as putea sa ofer publicului decit chestii in care cred, care ma obsedeaza, ma framinta, sint vii.

ELLE: Hai sa luam de exemplu Dragostea dureaza trei ani. De ce ai ales tocmai textul asta, ce iti spune tie?

C.S.: Cartea lui Beigbeder e un roman de buzunar, cum il nu­mesc francezii, dar este extraordinar de viu, de plin de umor, de provocator! Cred ca tema se regaseste la 99% dintre noi. Trateaza cu un comic aparte, cu cinism si cu ironie probleme pe care le avem toti: infidelitate, divort, casatorie, dragoste, gelozie… Eu, in momentul in care am citit romanul, am ris cu la­crimi – a fost prima reactie pe care am avut-o. Ulterior s-a dovedit ca si spectatorii fac la fel. Deci e o comedie actuala, moderna, si de asta am si acceptat s-o fac, chiar daca multi spun ca e comerciala. Drago­stea dureaza trei ani se joaca de… trei ani. I-am zis lui Cristi Iacob ca o sa imbatrineasca cu rolul asta. Se joaca cu casa inchisa, programam spectacolul si in doua-trei zile nu mai sint bilete. Asta inseamna ca e un „produs' necesar.

ELLE: Tu personal ce crezi, dragostea dureaza trei ani?

C.S.: (ride) Atit de mult?!

ELLE: Pai, tu si actorul Gabriel Fatu sinteti casatoriti de mai mult de trei ani…

C.S.: De zece ani sintem impreuna, nu ma intreba de cit timp sintem casatoriti, ca nu stiu exact. Ce sa-ti spun? Dragostea tine cit vrei sa tina, dupa parerea mea. De asta e si altfel de la caz la caz, nu exista o reteta. Bio­lo­gic, evident ca exista un moment in care adrenalina nu mai e atit de prezenta, dar afectiv tine cit vrei. De asta mai vezi pe strada batrinei tinindu-se de mina.

ELLE: Cu Hell cum a fost? De unde ideea de a aborda problema drogurilor si a copiilor de bani gata?

C.S.: Vazind interesul brusc al oamenilor pentru teatru in Laptarie, ne-am gindit sa facem al doilea spectacol, mergind pe dramatizari contemporane. Am considerat ca in contrapunct la Dragostea… ar trebui sa facem un spectacol inspirat tot din realitate, dar dintr-o problema grava. Antoaneta Cojocaru, actrita care joaca rolul Hell, mi-a dat romanul si mi-a zis sa-l citesc, ca s-ar putea sa fie o baza de spectacol foarte tare. si, intr-adevar, Hell e spectacolul meu de suflet. Poate si pentru felul in care s-a lucrat la spectacolul asta: nici unul dintre noi nu am avut tangenta cu lumea copiilor de bani gata, nici unul dintre actori, in viata lui reala, nu are coordonate asemanatoare cu vreun personaj. A trebuit sa hoinarim prin locuri in care n-am calcat niciodata, in tot felul de cluburi de noapte, am vizionat toate filmele posibile despre droguri, ca sa nu dam in derizoriu, in ridicol, mai ales ca se joaca foarte aproape de spectatori si fiecare gest tradeaza. Daca nu esti atent, poti sa cazi in penibil, asa ca am studiat de la cele mai mici semne ale consumului de droguri, la starea generala a celui care consuma… Cei de la Agentia Nationala Antidrog n-au crezut ca n-am tras niciodata, ca nu s-a prizat pe bune! La un moment dat, ne-am pus si problema asta: ce facem, mergem pe intuitie, pe studiu teoretic, sau tragem, punem o camera si filmam? Pina la urma nu s-a riscat la modul asta – ca sa joci o crima nu trebuie sa omori cu adevarat. Dar atit de bine si-au asumat actorii perso­najele, incit cei de la ANA nu ne-au crezut, ne-au dat si Premiul de Excelenta pentru asta.

ELLE: Cel mai recent spectacol al tau, si caii se impusca, nu-i asa?, expune tot o problema actuala…

C.S.: Da, cea a manipularii. E un spectacol actual pentru ca-l vezi peste tot, pentru ca te lovesti permanent de oameni care incearca sa te manipuleze, sa „te faca' din vorbe, sa te conduca, sa te contro­leze…
 

ELLE: Cum ai convins-o pe Maia Morgen­stern sa joace in spectacolul asta?

C.S.: stii, in film, MC-ul e interpretat de un barbat. Eu, dupa ce am citit ro­ma­nul, mi s-a parut mult mai diabolic ca personajul sa fie interpretat de o femeie – toate vorbele alea si tot textul MC-ului mi se pareau mult mai puternice spuse de o femeie. MC-ul meu trebuia sa fie o actrita care sa aiba si o la­­tura masculina. A­sa am gasit-o pe Maia. Faptul ca a acceptat a fost o mare o­noa­re pentru proiectul in sine, atit pentru ca accepta sa joace cu ac­tori tineri, cit si pentru ca joaca in conditii de teatru independent. A convins-o textul, in primul rind, pentru ca in teatrul independent nu ai cu ce altceva sa atragi, oricum, nu financiar.

ELLE: Cum ati colaborat impreuna?

C.S.: Extraordinar de frumos. Repetitiile nu au durat mult, o luna, ca la toate spectacolele mele. Maia vazuse cum lucrez, pentru ca mi-a vazut spectacolele. Vezi, noi sintem tineri, ne aruncam, teatrul independent e o alternativa imbratisata de tineri intr-un mod mult mai puternic, pentru ca exista libertatea asta a alegerii textului, a alegerii distributiei… Dar in momentul in care actori cu experienta accepta sa se ala­ture distributiei, e un gir extraordinar, inseamna ca nu esti pe aratura si ca ceea ce faci e bine.

ELLE: De curind ai montat la Oradea Maitreyi, dupa romanul lui Mircea Eliade, piesa despre care am auzit ca a fost un succes. De ce Maitreyi?

C.S.: Am fost in India si mi-am dorit sa fac un spectacol cu toata experienta mea adunata doua luni acolo. Am reusit. E un spectacol auten­tic, cu dans traditional (katak) – am lucrat cu Car­men Cotovanu Pesantez, care a studiat doi ani cu un maestru katak –, muzica traditionala indiana, obiceiuri, ritualuri. E un spectacol frumos, pe care as vrea sa-l vada foarte multa lume!

ELLE: Mi-ai spus ca India te-a marcat foarte mult. In ce fel?

C.S.: si personal, si profesional. Am fost in turneu cu Scaunele, in opt orase. A fost prima mea lectie de viata puternica. Acolo am vazut ce inseamna saracie, la modul concret. Faptul ca am intilnit oameni care traiau pe strada, care nu aveau haine pe ei, erau infasurati in pinza si erau murdari, dar stiau sa zimbeasca si aveau o privire atit de vie si atit de puternica, m-a impresionat! De fapt, acolo mi-am dat seama cit de putin importanta e partea ma­teriala a vietii si ca poti sa fii fericit chiar daca n-ai cu ce sa te incalti, ca poti sa apreciezi fie­care secunda chiar daca n-ai o haina pe tine. Filosofia lor de viata e foarte diferita de cea europeana. Acolo am invatat sa zimbesc. De atunci, de fiecare data cind am momente de dispe­rare, mi-i amintesc pe oamenii aia saraci care nu aveau problemele pe care le avem noi.

ELLE: stiu ca la un moment dat, in tineretea ta frageda, ai vrut sa te calugaresti. Apoi ai scris o carte, In fiecare zi Dumnezeu se roaga la Mine, pe care unii au considerat-o oarecum blasfemiatoare. Care mai este relatia ta cu Dumnezeu?

C.S.: In orice caz, nu una declarativa. Sint crescuta intr-o familie de oameni religiosi, care au o credinta naiva. Pina la o virsta destul de inaintata, doisprezece-treisprezece ani, am crezut in mosul cu barba. Apoi s-a produs o sciziune: am cunoscut un calugar care a devenit prieten al parintilor mei si in care am crezut nebuneste, am avut o atractie spirituala fata de acel om extraordinar de puternica. Dupa un an, am aflat ca, de fapt, era un impostor. Mi-a rasturnat toate valorile, am avut o perioada de trei-patru ani de cautari, pentru ca nu mai stiam in ce si de ce sa cred, dupa care mi-am regasit credinta si m-am apropiat intr-un mod matur de conceptul de divinitate. Nu cred absolut deloc in institutia bisericeasca, cu atit mai mult cu cit am avut experien­te concrete legate de ceea ce inseamna manastirea (pentru ca am avut si excese din astea)… Am stat citeva luni in con­ditii monastice, dar nu ga­sesc sensul, in afa­ra de a manipula o pa­tura socia­la cu un anumit nivel in­telectual. Foar­te pu­tini oameni ca­­re sint in a­cest sistem sint au­tentici si au har, majorita­tea sint lasi care ajung a­co­lo de ne­voie, nu din cre­­dinta. si o spun in urma a ceea ce am vazut, nu in urma a ceea ce mi s-a po­vestit. Asta nu are insa le­ga­tura cu cre­dinta mea, ab­solut deloc. Cred ca nu as pu­tea sa traiesc fara cre­dinta ca exista, dincolo de mine, dincolo de noi, ceva mai puternic.

ELLE: Daca ar trebui sa-ti faci un autoportret folosindu-te de piesele pe care le-ai montat, cam cum crezi ca ar arata acesta?

C.S.: Ah, e greu, pentru ca eu inca nu ma simt bine in pielea mea, sint intr-un conflict major cu mine insami, de la chestiile banale, superficiale, zilnice, pina la chestiile profun­de… Daca insisti, am sa incerc s-o fac, in citeva cuvinte: libertate, nonconformism, spontaneitate, umor – asta cred ca ma salveaza. Ah, si pic in depresii metafizice, am drame existentiale, ma apuca, ma lasa… imi plac lucrurile simple, da, asta e o chestie care ma defineste si superficial, si profund: alb/negru. Nu prea stiu sa merg pe mijloc si nici nu-mi place chestia asta. Ori sint down si am esec total, ori sint high. Imi plac chestiile vii, imi place viata… Sufar pentru ca nu am timp sa stau cu parintii mei deloc, si asta e o chestie care s-a transformat aproape intr-o frustrare, dar nu am solutie. Chestia asta cu teatrul e de un egoism total, nu e o simpla meserie, as fi in stare sa renunt la tot, la copii, la orice. Cred ca daca o sa am un copil, o sa stea in cos la teatru si o sa fac pauza de alaptat… Un singur lucru stiu clar, ca daca o secunda as simti ca incep s-o fac pentru bani, sau ca scopul meu se transforma si devine unul material, in momentul ala as renunta si mi-as canaliza energia spre o alta pasiune.
 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK