De Placebo ai auzit cu siguranta. A auzit toata lumea. Chiar daca nu le stii muzica nu ai cum sa nu recunosti imediat vocea armonioasa si nazala a solistului. In plus, imaginea androgina a lui Molko, versurile poetice si sound-ul aparte al formatiei au contribuit la succesul ei si la urcarea rapida a fiecarui single in topuri.
Ca au venit pentru a patra oara in Romania, cu ocazia festivalului Summer Well din august, ca sunt de-acum veterani pe scena muzicii rock, cu 20 de ani la activ si sapte albume lansate, ca formatia are trei membri (Brian Molko – solist si chitarist, Stefan Olsdal – basist si Steve Forrest – tobosar), toate aceste amanunte poate nu le stiai, dar nu sunt necesare ca sa-ti placa Placebo. Daca esti ca mine, detaliile astea palesc in fata lucrului care conteaza cu adevarat – fac sau nu muzica buna? Iar raspunsul este – unul subiectiv, ce-i drept: da, absolut. Convingerea asta avea sa mi se intareasca odata cu documentarea de rigoare dinaintea oricarui material pe care trebuie sa-l fac, dar mai ales dupa concertul pe care l-au sustinut, in fata caruia am exclamat fara rezerve: ge-ni-al! Desi nu m-am numarat niciodata printre fanii declarati, datorita acestei experiente, cu tot ce a presupus ea, pot sa zic ca lucrurile au inceput sa se schimbe.
Cum neprevazutul e si el un factor demn de luat in seama atunci cand te angajezi intr-o aventura, ca, deh, sa iei un interviu unui star rock e o adevarata aventura, dupa cateva intorsaturi de situatie, am ajuns in Buftea, la Summer Well, unde trebuia sa ma intalnesc cu solistul Placebo inainte de concertul trupei. Dar pana sa ajung sa dau mana cu acest rockstar cu acte in regula, aveam sa trec mai intai prin purgatoriu, adica prin tot protocolul din backstage, cel care iti scade increderea in sine.
Mereu mi-am imaginat ca in culisele festivalurilor trebuie sa fie zarva mare. Si asa e. Iar de data asta am vazut si eu cum e sa fii in mijocul actiunii. Simturile mi s-au ascutit odata ce am intrat in backstage – o sala mare, complet alba, cu un coridor de-a lungul caruia erau cabinele artistilor si salile rezervate pentru interviuri. Mi s-a parut ca am aterizat dintr-o data in alta lume, total diferita de cea de pe pajistea generoasa a domeniului, pe care cantau, dansau sau leneveau cei veniti la festival. Desi pe scena se aflau cei de la The National, muzica se auzea aici atat de distorsionat si puternic incat mi-am facut griji ca nu o sa ma inteleg cu nimeni, daramite cu Brian Molko. Bodyguarzi, organizatori, liste, mult zgomot si agitatie, lucruri menite sa-mi accentueze parca si mai mult statutul de simplu muritor. N-ar fi fost poate atat de rau daca n-as fi fost avertizata de imprevizibilitatea rockstar-ului cu care aveam sa ma intalnesc in curand.
Dar am hotarat sa nu ma las prinsa in hora asta zbuciumata si m-am asezat in asteptarea momentului decisiv, continuand sa urmaresc cu calm frenezia din jur – chiar si plimbarile artistilor de la o cabina la alta. Sa nu mai spun ca, imbracata adecvat pentru un festival de vara, n-am fost pregatita pentru temperatura aspra din culise, care mi-a dat un motiv in plus sa tremur. Dar desi motivele au fost acolo, tremuratul n-a venit. Eram entuziasmata. Ma gandeam ca, oricum va decurge interviul, macar voi avea o poveste. Ce gand intelept! A functionat de minune pentru ca ceea ce a urmat i-a cam luat pe toti prin surprindere, mai putin pe mine: lucrurile au mers ca pe roate. Aveam sa aflu mai tarziu ca lumea se ingrijora de reactia lui Brian la intrebarile mele. Dar, asa cum zice si el in concerte, We came in peace, si eu venisem cu ganduri pasnice.
La momentul stabilit, imediat dupa ce s-a terminat concertul The National si s-a facut liniste, am fost invitata intr-una dintre incaperile pregatite pentru interviuri, o sala mica, cu mobilier rosu. Nici n-am apucat bine sa ma asez ca a intrat Brian Molko, imbracat complet in negru si avand un machiaj care le-ar fi dat gata pe colegele mele de la departamentul de beauty. Asta nu m-a surprins, pentru ca stiam ca Brian, la fel ca Robert Smith de la The Cure, e unul dintre artistii rock care se machiaza. Imaginea lui Molko e prima care impresioneaza. Si vocea. Lucruri care au asigurat trupei Placebo, daca nu aprecierea, cu siguranta distingerea printre atatea sute de formatii si artisti, pentru ca Placebo, pentru oricine, e de fapt Molko, cum se intampla in cazul atator trupe cu un vocal charismatic.
Mi-a strans ferm mana, si-a aprins o tigara, s-a asezat langa mine si mi-a spus ca este emotionat de concertul celor de la The National, una dintre formatiile de azi care ii plac. Cum la muzica se pricepe toata lumea, doar nu era sa ii refuz lui Molko o conversatie despre cum vede un rockstar evolutia muzicii, ce crede despre artistii contemporani noi si, mai ales, care ar fi cheia aceea care face ca muzica buna sa mai aiba succes acum.