Brian Molko – portretul unui rockstar la maturitate

De Placebo ai auzit cu siguranta. A auzit toata lumea. Chiar daca nu le stii muzica nu ai cum sa nu recunosti imediat vocea armonioasa si nazala a solistului. In plus, imaginea androgina a lui Molko, versurile poetice si sound-ul aparte al formatiei au contribuit la succesul ei si la urcarea rapida a fiecarui single in topuri.

Ca au venit pentru a patra oara in Romania, cu ocazia festivalului Summer Well din august, ca sunt de-acum veterani pe scena muzicii rock, cu 20 de ani la activ si sapte albume lansate, ca formatia are trei membri (Brian Molko – solist si chitarist, Stefan Olsdal – basist si Steve Forrest – tobosar), toate aceste amanunte poate nu le stiai, dar nu sunt necesare ca sa-ti placa Placebo. Daca esti ca mine, detaliile astea palesc in fata lucrului care conteaza cu adevarat – fac sau nu muzica buna? Iar raspunsul este – unul subiectiv, ce-i drept: da, absolut. Convingerea asta avea sa mi se intareasca odata cu documentarea de rigoare dinaintea oricarui material pe care trebuie sa-l fac, dar mai ales dupa concertul pe care l-au sustinut, in fata caruia am exclamat fara rezerve: ge-ni-al! Desi nu m-am numarat niciodata printre fanii declarati, datorita acestei experiente, cu tot ce a presupus ea, pot sa zic ca lucrurile au inceput sa se schimbe.

Cum neprevazutul e si el un factor demn de luat in seama atunci cand te angajezi intr-o aventura, ca, deh, sa iei un interviu unui star rock e o adevarata aventura, dupa cateva intorsaturi de situatie, am ajuns in Buftea, la Summer Well, unde trebuia sa ma intalnesc cu solistul Placebo inainte de concertul trupei. Dar pana sa ajung sa dau mana cu acest rockstar cu acte in regula, aveam sa trec mai intai prin purgatoriu, adica prin tot protocolul din backstage, cel care iti scade increderea in sine.

Mereu mi-am imaginat ca in culisele festivalurilor trebuie sa fie zarva mare. Si asa e. Iar de data asta am vazut si eu cum e sa fii in mijocul actiunii. Simturile mi s-au ascutit odata ce am intrat in backstage – o sala mare, complet alba, cu un coridor de-a lungul caruia erau cabinele artistilor si salile rezervate pentru interviuri. Mi s-a parut ca am aterizat dintr-o data in alta lume, total diferita de cea de pe pajistea generoasa a domeniului, pe care cantau, dansau sau leneveau cei veniti la festival. Desi pe scena se aflau cei de la The National, muzica se auzea aici atat de distorsionat si puternic incat mi-am facut griji ca nu o sa ma inteleg cu nimeni, daramite cu Brian Molko. Bodyguarzi, organizatori, liste, mult zgomot si agitatie, lucruri menite sa-mi accentueze parca si mai mult statutul de simplu muritor. N-ar fi fost poate atat de rau daca n-as fi fost avertizata de imprevizibilitatea rockstar-ului cu care aveam sa ma intalnesc in curand.

Dar am hotarat sa nu ma las prinsa in hora asta zbuciumata si m-am asezat in asteptarea momentului decisiv, continuand sa urmaresc cu calm frenezia din jur – chiar si plimbarile artistilor de la o cabina la alta. Sa nu mai spun ca, imbracata adecvat pentru un festival de vara, n-am fost pregatita pentru temperatura aspra din culise, care mi-a dat un motiv in plus sa tremur. Dar desi motivele au fost acolo, tremuratul n-a venit. Eram entuziasmata. Ma gandeam ca, oricum va decurge interviul, macar voi avea o poveste. Ce gand intelept! A functionat de minune pentru ca ceea ce a urmat i-a cam luat pe toti prin surprindere, mai putin pe mine: lucrurile au mers ca pe roate. Aveam sa aflu mai tarziu ca lumea se ingrijora de reactia lui Brian la intrebarile mele. Dar, asa cum zice si el in concerte, We came in peace, si eu venisem cu ganduri pasnice.

La momentul stabilit, imediat dupa ce s-a terminat concertul The National si s-a facut liniste, am fost invitata intr-una dintre incaperile pregatite pentru interviuri, o sala mica, cu mobilier rosu. Nici n-am apucat bine sa ma asez ca a intrat Brian Molko, imbracat complet in negru si avand un machiaj care le-ar fi dat gata pe colegele mele de la departamentul de beauty. Asta nu m-a surprins, pentru ca stiam ca Brian, la fel ca Robert Smith de la The Cure, e unul dintre artistii rock care se machiaza. Imaginea lui Molko e prima care impresioneaza. Si vocea. Lucruri care au asigurat trupei Placebo, daca nu aprecierea, cu siguranta distingerea printre atatea sute de formatii si artisti, pentru ca Placebo, pentru oricine, e de fapt Molko, cum se intampla in cazul atator trupe cu un vocal charismatic.

Mi-a strans ferm mana, si-a aprins o tigara, s-a asezat langa mine si mi-a spus ca este emotionat de concertul celor de la The National, una dintre formatiile de azi care ii plac. Cum la muzica se pricepe toata lumea, doar nu era sa ii refuz lui Molko o conversatie despre cum vede un rockstar evolutia muzicii, ce crede despre artistii contemporani noi si, mai ales, care ar fi cheia aceea care face ca muzica buna sa mai aiba succes acum.

Inainte de toate, eram curioasa sa aflu de ce i-a placut atat de mult concertul The National si ce fel de muzica asculta in prezent. Ma mir sa aud ca sunt foarte putine formatii rock care ii plac in acest moment, printre care Warpaint si The Horrors. Imi explica faptul ca majoritatea trupelor rock de astazi sunt foarte plictisitoare, dar ca The National are ceva aparte. Muzica lor este foarte romantica, dar romantica intr-un sens literar mai degraba decat din punct de vedere al relatiilor. Ei canta despre nesiguranta masculina, iar versurile lor sunt foarte, foarte curajoase, de asta este un mare fan al muzicii lor.

Cand vine vorba despre artistii noi, e de parere ca lucrurile se complica pentru ca unei formatii noi ii este foarte greu sa isi formeze un public in ziua de astazi. Asta din cauza ca industria muzicala a fost compromisa de serviciile de difuzare. „Si e pacat, imi spune. „Pentru ca, fara un public, tinerii vor fi nevoiti sa isi gaseasca un loc de munca adevarat. E simpla lege a cererii si a ofertei. E vorba de capitalism, nu-i asa? Consumatorul stie cel mai bine, dar nu vrea sa plateasca pentru lucrurile costisitoare, cum sunt inregistrarile si turneurile de promovare. Asa ca nu vor mai exista formatii noi, ci doar formatii mari care au deja un public, asa cum e Metallica.

Ma gandesc ca si Metallica o sa inceteze sa mai cante intr-o zi si il intreb ingrijorata daca asta e era in care moare muzica buna. Probabil imi simte mahnirea si ma asigura ca lucrul acesta n-o sa se intample, doar ca artistilor noi le va fi mult mai greu sa isi faca un nume, mai ales ca foarte putini dintre ei suna intr-adevar unic.

Si Placebo e una dintre trupele cu un sound unic, asta le-a adus succesul, dar nu imi e clar daca tot asta i-a facut sa reziste. Ei bine, aici raspunsul e simplu: sunt anti-carieristi cand vine vorba de deciziile pe care le iau. Imi spune mandru ca refuza sa mai cante melodiile lor cele mai cunoscute, care i-au consacrat, pentru ca nu mai cred in ele. „Noi nu cantam doar ca sa facem bani sau ca sa facem pe plac publicului nostru, pentru ca asta ar fi o minciuna, un act de abatere de la adevarul nostru. Nu fac parte dintr-o formatie doar pentru a interpreta un neadevar, ci pentru a-mi comunica unui public adevarul personal. Altfel ar fi doar un act mecanic, prin urmare unul lipsit de semnificatie. Facem parte dintr-o industrie muzicala pentru suflet, fie ca o facem cu o chitara sau un sintetizator. Muzica trebuie sa se adreseze inimii.

Sunt complet de acord, mai ales cand ma gandesc la muzica promovata zilele astea la radio sau la televizor. Si imi da dreptate, explicandu-mi ca exista un grup restrans de compozitori care scriu toate hit-urile pentru artistii cu nume rasunator. „Sunt cam 30-35 de oameni care compun toate melodiile comerciale de astazi. Muzica pop era avangardista cand eram eu mic. „Ashes to Ashes a lui David Bowie este o melodie extraordinara. Kate Bush si Peter Gabriel au compus piese extraordinare. In schimb, Justin Bieber si Katy Perry nu mai scriu cantece extraordinare. Ei nici macar nu-si scriu propriile piese. Observ ca il incita subiectul, pentru ca devine mai insufletit. Calmul cu care mi-a raspuns pana acum la intrebari se transforma intr-un fel de vioiciune care ma face sa zambesc. Ma bucur sa vad ca are chef de vorba. „Si care este rezultatul? Cultura se omogenizeaza intr-una de tip american de unica folosinta si fara valoare. Uita-te peste tot in jurul tau! Asta se intampla fix in fata ochilor tai. Dar acesta ne este viitorul daca nu facem ceva ca sa schimbam lucrurile, daca nu continuam sa actionam sincer din imboldul adevarului pur, ma surprind gandind, in chiar termenii absoluti propusi de Molko.

Continuandu-i ideea, aduc in discutie generatia de astazi. Fac referire si la melodia lor „Too Many Pleople (de pe ultimul album, Loud Like Love, lansat anul trecut), care vorbeste despre relatia noastra cu retelele de socializare si despre cum suntem prea prinsi de propriile telefoane pentru a mai fi atenti cu adevarat la oamenii din jurul nostru. Si cum asta se intampla mai ales in randul tinerilor. Parerea lui este ca nu li s-a dat sansa sa gandeasca. Se apropie de mine gesticuland astfel incat fumul de la tigara lui sa nu-mi intre in ochi, iar conversatia noastra devine tot mai implicata. Faptul ca ne completam reciproc ideile ma face sa uit pentru moment ca acesta e un simplu interviu. Imi pare mai degraba o discutie normala intre doi oameni obisnuiti, care vorbesc despre lucrurile care ii intereseaza si despre intrebarile pe care si le pun.

Continuandu-si ideea despre tinerii din ziua de azi, imi spune ca „au fost hraniti cu tot felul de aiureli. Ei au impresia ca toata informatia asta eronata are gust bun pentru ca e tot ce stiu. Cand suferinta e tot ce stii, e greu sa strapungi aceste limite. Te simti in siguranta cand suferi. La fel se intampla si cand esti alimentat cultural cu lucruri fara valoare. Daca asta e tot ce stii, ai impresia ca e bine. Bine-bine, dar cine sa ne invete lucrurile astea? Nu prea aud vorbindu-se despre asa ceva. In general, vina cade asupra noastra, a tinerilor. Ba ca suntem prea comozi, ba prea egoisti, dar nu am auzit inca pe nimeni care sa vina cu o astfel de idee. Imi verbalizez parerea si imi zice razand ca de aceea imi spune mie toate astea. Si ma indeamna insistent sa scriu despre asta.

Dupa cateva momente in care ne zambim calduros, schimb subiectul si il intreb cum a reusit sa nu se lase influentat prea mult de succesul pe care il are. Aflu ca, spre deosebire de America (revenim la America!), unde comportamentul arogant este la el acasa, in Marea Britanie o astfel de atitudine nu este apreciata. Ba dimpotriva, este dezaprobata. „Am locuit in Londra timp de 24 de ani. Deci, cultural vorbind, este imposibil ca noi sa ne comportam asa cum o fac unele formatii americane, pentru ca nu ne reprezinta. Si mai adauga ca asta le-a influentat puternic muzica.

OK, dar daca ar fi locuit in America? Lucrurile ar fi cu siguranta diferite. Imi spune ca ar fi la curent cu hip-hop-ul modern, despre care nu stie nimic. In schimb, ii place hip-hop-ul clasic, despre care ar putea sa-mi vorbeasca ore in sir, despre artisti precum Public Enemy, Jurassic Five, KRS One, Boogie Down Productions si The Roots. Dar, pentru ca despre hip-hop eu nu stiu mai nimic, ma leg de antiteza dintre clasic si modern pe care tocmai mi-a sugerat-o si il intreb ce parere are despre evolutia muzicii si a felului in care o ascultam. Imi amintesc ca atunci cand eram mica ascultam muzica la casetofon, de pe casete. Si, de cele mai multe ori, pentru a-mi asculta melodiile preferate trebuia sa le inregistrez fie de pe casetele prietenilor, fie sa alerg la radio ca sa apas clapa record cand recunosteam primele acorduri dintr-o piesa care imi placea. Si cate melodii inregistrate prost sau dupa ce incepusera deja! Dar le apreciam chiar si-asa.

Astazi lucrurile s-au simplificat considerabil. Doar intri pe YouTube, tastezi ce te intereseaza si gata. Molko imi asculta rabdator povestea, una pe care probabil a mai auzit-o de sute de ori, si imi spune scurt: „Muzica se aude ca dracu pe YouTube. Calitatea muzicii este incredibil de proasta, mai rea decat in cazul unui mp3. Habar n-aveam! Continua sa-mi explice: „Exista diferente mari intre un vinil si un mp3, si e dovedit stiintific. Un mp3 taie baza si varful undelor si tot ce-ti ramane e facut sa fie auzit doar de urechi. Dar muzica nu ar trebui sa fie auzita doar de urechi, ar trebui simtita cu tot corpul. Da, poate de aceea nu mai simtim muzica, ci doar o auzim, ca sunete si galagie. Sau zgomot de fundal, cum ii zice Molko. „Este foarte usor sa faci un playlist de sapte ore. Devine zgomot de fundal. Cu o caseta, trebuia sa dai inapoi la partea ta preferata, la cantecul favorit.

Exact, si gasirea albumul trupei sau artistului preferat, ce mai aventura! Acum e atat de usor! Lucrul asta il cam supara pe Brian, pentru ca in ziua de astazi lumea vrea totul gratis. Dar daca totul ar fi gratis, oamenii ar inceta sa mai faca arta pentru ca nu isi vor permite sa traiasca din asta. „Si ghici a cui va fi vina? A consumatorului, adica a noastra, pentru ca noi suntem consumatorii.

In momentul acesta suntem intrerupti. Brian ar trebui sa se pregateasca sa intre pe scena, dar imi propune sa mai stam cateva minute de vorba, lucru care ma bucura, pentru ca este un partener de conversatie foarte placut. Inchei intrebandu-l daca a invatat vreodata pe cineva sa cante la un instrument. „Da, pe fiul meu, si a fost o adevarata placere. Adica pe Cody, baiatul lui in varsta de 9 ani.

Dupa ce ne-am dat mana din nou si m-a rugat sa-i promit ca voi scrie doar despre lucrurile in care cred (ce frumos!), m-am grabit sa ajung la concertul care avea sa inceapa. Pierduta printre cei peste zece mii de oameni veniti la festival, pentru ca mi-am dat seama ca nu mai am nici o sansa sa gasesc pe cineva cunoscut, mi-am cautat un loc cat mai in fata. Dupa cateva momente de asteptare, intr-o explozie de lumina, aplauze si tipete, au aparut pe scena cei de la Placebo. Ce senzatie ciudata! Doar cu cateva minute inainte ii vazusem de aproape in culise. Iar cu Molko am stat fata in fata si am facut schimb de pareri. Acum, singura printre mii de necunoscuti, m-a amuzat gandul ca el este singurul om pe care il stiu.

Si cat de diferit si totusi familiar mi se parea sa-i aud din nou vocea, de data asta adresandu-se nu doar mie, ci unui intreg public venit sa-l asculte. Calmul care parea sa-l caracterizeze in culise s-a transformat pe scena intr-un fel de energie care i-a hipnotizat pe toti cei prezenti, de la primele acorduri. Cu fiecare melodie, multimea parca prindea si mai mult curaj, cantand la unison cu Molko melodii cunoscute ca „Song to Say Goodbye si „Special K. Cel mai mult mi-a placut momentul in care, dupa o scurta pauza, la bis, Placebo s-a reintors pe scena si am recunoscut inceputul piesei „Running Up That Hill, cover dupa Kate Bush. Nu cred ca era om in jurul meu care sa nu stie versurile. E un sentiment extraordinar sa-ti auzi o piesa preferata cantata de atatia oameni. Dupa inca doua melodii, concertul s-a terminat si mi-am dat seama ca nici n-am realizat cand a trecut timpul. A fost un fel de trezire la realitate. Trebuia de-acum sa merg acasa, sa-mi pun ordine in toata avalansa aceea de senzatii. Chiar si-acum, inca imi mai vin in minte franturi de conversatie si impresii de la festival. Si probabil o sa ma mai urmareasca o perioada. Dar sunt binevenite, pentru ca a fost intr-adevar o experienta… altfel.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK