Pana sa aflu despre iminenta vizita la Bucuresti a lui Andreï Makine, desi ii citisem deja vreo cinci romane pe care le adoram, nu stiam despre el mai mult decat ca e un scriitor rus emigrat in Franta si ca romanul sau Testamentul francez’ e prima carte careia i s-au acordat cele mai importante doua premii literare din aceasta tara – Goncourt si Médicis. Nu stiu de ce s-a intamplat asa, de obicei incerc sa aflu cat mai multe despre scriitorii ale caror carti le iubesc. Dar, cumva, fara sa fi stiut, aceasta „discretie a mea legata de omul Andreï Makine era in concordanta perfecta cu felul in care isi traieste el viata. Si nu pentru ca viata sa ar fi una banala – oh, nu, din contra!
Nascut in Siberia, in 1957, M¬kine a crescut partial intr-un orfelinat si partial alaturi de bunica sa de origine franceza (care i-a insuflat dragostea pentru limba si cultura franceza), a luat parte la operatiunile armatei rusesti in Angola si Afganistan (unde a fost ranit de o explozie si a stat timp de trei saptamani in coma), s-a intors in Rusia si a devenit profesor de franceza, apoi, in 1987, a profitat de o vizita in Franta si a cerut azil.
Aici a avut parte de cativa ani extrem de austeri (aproape nici un articol despre el pe care il poti gasi online nu omite sa aminteasca faptul ca intr-o perioada a dormit in cimitirul Père Lachaise), apoi si-a gasit o slujba ca profesor de limba rusa, si-a dat doctoratul la Sorbona, a inceput sa scrie romane, direct in franceza. Nu i-a fost usor sa publice, caci nici un editor nu era interesat sa citeasca un manuscris scris in franceza de un emigrant rus. Abia cand i-a venit ideea sa pretinda ca romanul sau era scris in rusa si tradus de un prieten in franceza, a reusit sa gaseasca pe cineva care sa-l citeasca. Si sa-l publice.
Succesul a venit, insa, abia la al patrulea roman, Testamentul francez’, publicat in 1997. De atunci, Andreï Makine a publicat 18 romane, iar numele sau este pomenit constant pe lista posibililor castigatori ai premiului Nobel. Majoritatea covarsitoare a cartilor sale, scrise intr-un stil clasic, precis si elegant, cu o tusa moderna, au de-a face cu viata in Rusia sovietica si contin detalii autobiografice mai mult sau mai putin evidente.
L-am intalnit pe Makine prima data cu o seara inaintea interviului pe care urma sa i-l iau, la o cina restransa. Se adunasera in jurul unei mese dintr-o camera a unui restaurant bucurestean, gazduit intr-o frumoasa casa veche, cativa reprezentanti ai editurii Polirom si ai Institului Francez, alaturi de doi scriitori, traducatorul roman al cartilor sale si doi-trei jurnalisti (printre care si subsemnata). Desi am ajuns cu cinci minute mai devreme, l-am vazut inca dinainte de a intra in camera: un barbat de cincizeci si ceva de ani, inalt si subtire, de o eleganta atemporala (accentuata, poate, de lavaliera corect innodata la git), cu trasaturi fine, taiate parca in piatra de un sculptor talentat si cu o pereche de ochi de un albastru clar si rece, indulciti, totusi, de zambetul politicos pe care il adresa interlocutorilor sai.
Conversatia din acea seara mi-a dezvaluit un om care seamana destul de mult cu cartile sale: un personaj erudit, retinut in ceea ce priveste propria persoana, dar gata oricand sa-si impartaseasca cunostintele, macar de dragul conversatiei.
Cand il intreb despre bunica lui, care e, de altfel, personajul principal din Testamentul francez’, imi pune imediat povestea in context istoric, evitand orice referinta personala sau emotionala: „Era o frantuzoaica nascuta pe vremea cand puteai pur si simplu sa-ti cumperi un bilet si sa mergi de la Paris la Sankt Petersburg sau la Moscova, fara viza sau alte formalitati. Europa era mult mai deschisa la vremea aceea si poate stiti ca, chiar inainte sa apara draga noastra moneda euro, rusii si francezii hotarasera ca tarile lor sa aiba o moneda comuna.
Nu stiam, asa ca am primit o lectie concisa despre acest episod (lectie de care mi-a povestit ca a avut parte si Alain Juppé, pe vremea cand era prim-ministru si cand moneda comuna europeana exista doar cu numele). Ba chiar m-a informat si despre o tentativa si mai indepartata, cand aparuse ideea unui sistem monetar care sa includa toate tarile latine si sa le dea o moneda cu aceeasi valoare, chiar daca numele ar fi fost diferit. „De exemplu, lira italiana ar fi avut o paritate cu francul si cu leul dumneavoastra, fiecare pastrandu-si desigur simbolurile, la dumneavoastra urmand sa ramana cel al regelui Carol. Aude pe cineva vorbind in romaneste si se opreste sa asculte. Imi spune ca nu-i vine sa creada cat de mult se aseamana romana cu italiana, si ma intreaba ce inseamna „barbat Zambeste cand afla si spune ca el a crezut ca inseamna „barbar.
Page: 1 2