Andreï Makine – un barbat din alte timpuri

Pana sa aflu despre iminenta vizita la Bucuresti a lui Andreï Makine, desi ii citisem deja vreo cinci romane pe care le adoram, nu stiam despre el mai mult decat ca e un scriitor rus emigrat in Franta si ca romanul sau Testamentul francez' e prima carte careia i s-au acordat cele mai importante doua premii literare din aceasta tara – Goncourt si Médicis. Nu stiu de ce s-a intamplat asa, de obicei incerc sa aflu cat mai multe despre scriitorii ale caror carti le iubesc. Dar, cumva, fara sa fi stiut, aceasta „discretie a mea legata de omul Andreï Makine era in concordanta perfecta cu felul in care isi traieste el viata. Si nu pentru ca viata sa ar fi una banala – oh, nu, din contra!

Nascut in Siberia, in 1957, M¬kine a crescut partial intr-un orfelinat si partial alaturi de bunica sa de origine franceza (care i-a insuflat dragostea pentru limba si cultura franceza), a luat parte la operatiunile armatei rusesti in Angola si Afganistan (unde a fost ranit de o explozie si a stat timp de trei saptamani in coma), s-a intors in Rusia si a devenit profesor de franceza, apoi, in 1987, a profitat de o vizita in Franta si a cerut azil.

Aici a avut parte de cativa ani extrem de austeri (aproape nici un articol despre el pe care il poti gasi online nu omite sa aminteasca faptul ca intr-o perioada a dormit in cimitirul Père Lachaise), apoi si-a gasit o slujba ca profesor de limba rusa, si-a dat doctoratul la Sorbona, a inceput sa scrie romane, direct in franceza. Nu i-a fost usor sa publice, caci nici un editor nu era interesat sa citeasca un manuscris scris in franceza de un emigrant rus. Abia cand i-a venit ideea sa pretinda ca romanul sau era scris in rusa si tradus de un prieten in franceza, a reusit sa gaseasca pe cineva care sa-l citeasca. Si sa-l publice.

Succesul a venit, insa, abia la al patrulea roman, Testamentul francez', publicat in 1997. De atunci, Andreï Makine a publicat 18 romane, iar numele sau este pomenit constant pe lista posibililor castigatori ai premiului Nobel. Majoritatea covarsitoare a cartilor sale, scrise intr-un stil clasic, precis si elegant, cu o tusa moderna, au de-a face cu viata in Rusia sovietica si contin detalii autobiografice mai mult sau mai putin evidente.

L-am intalnit pe Makine prima data cu o seara inaintea interviului pe care urma sa i-l iau, la o cina restransa. Se adunasera in jurul unei mese dintr-o camera a unui restaurant bucurestean, gazduit intr-o frumoasa casa veche, cativa reprezentanti ai editurii Polirom si ai Institului Francez, alaturi de doi scriitori, traducatorul roman al cartilor sale si doi-trei jurnalisti (printre care si subsemnata). Desi am ajuns cu cinci minute mai devreme, l-am vazut inca dinainte de a intra in camera: un barbat de cincizeci si ceva de ani, inalt si subtire, de o eleganta atemporala (accentuata, poate, de lavaliera corect innodata la git), cu trasaturi fine, taiate parca in piatra de un sculptor talentat si cu o pereche de ochi de un albastru clar si rece, indulciti, totusi, de zambetul politicos pe care il adresa interlocutorilor sai.

Conversatia din acea seara mi-a dezvaluit un om care seamana destul de mult cu cartile sale: un personaj erudit, retinut in ceea ce priveste propria persoana, dar gata oricand sa-si impartaseasca cunostintele, macar de dragul conversatiei.

Cand il intreb despre bunica lui, care e, de altfel, personajul principal din Testamentul francez', imi pune imediat povestea in context istoric, evitand orice referinta personala sau emotionala: „Era o frantuzoaica nascuta pe vremea cand puteai pur si simplu sa-ti cumperi un bilet si sa mergi de la Paris la Sankt Petersburg sau la Moscova, fara viza sau alte formalitati. Europa era mult mai deschisa la vremea aceea si poate stiti ca, chiar inainte sa apara draga noastra moneda euro, rusii si francezii hotarasera ca tarile lor sa aiba o moneda comuna.

Nu stiam, asa ca am primit o lectie concisa despre acest episod (lectie de care mi-a povestit ca a avut parte si Alain Juppé, pe vremea cand era prim-ministru si cand moneda comuna europeana exista doar cu numele). Ba chiar m-a informat si despre o tentativa si mai indepartata, cand aparuse ideea unui sistem monetar care sa includa toate tarile latine si sa le dea o moneda cu aceeasi valoare, chiar daca numele ar fi fost diferit. „De exemplu, lira italiana ar fi avut o paritate cu francul si cu leul dumneavoastra, fiecare pastrandu-si desigur simbolurile, la dumneavoastra urmand sa ramana cel al regelui Carol. Aude pe cineva vorbind in romaneste si se opreste sa asculte. Imi spune ca nu-i vine sa creada cat de mult se aseamana romana cu italiana, si ma intreaba ce inseamna „barbat Zambeste cand afla si spune ca el a crezut ca inseamna „barbar.

Revine apoi la bunica sa, explicandu-mi ca aceasta femeie, Charlotte, nascuta in 1903, isi traise primii ani de viata intr-o Europa foarte deschisa. „Poate ca acela a fost cel mai bun moment al Europei, inainte de acest razboi ingrozitor, fratricid si suicidar, care a izbucnit mai tarziu. Era o femeie foarte libera. Tatal ei, strabunicul meu, a plecat cu sotia in Rusia, care era o tara bogata. Si-a deschis un cabinet medical in Siberia, unde se producea mult aur, iar oamenii erau instariti, si si-a facut acolo meseria de medic. Acolo s-a nascut si Charlotte, si a trait in tara aceasta pe care a iubit-o din tot sufletul. A fost un personaj incredibil, al carui destin a reunit fatete de neimaginat pentru noi, de la acea Europa libera la fantasmele revolutionare rusesti, cand toata lumea s-a infratit – Revolutia fiind o mare sarbatoare –, a trait si caderea regimului tarist si, apoi, a dictaturii staliniste. Avea de povestit multe din trecutul acesta. Pentru ca ea calatorise mult si in Rusia, era o femeie care cunostea Rusia in profunzime.

In romanele lui Makine exista multe femei puternice, cu vieti iesite din tipare si ale caror destine sunt adesea investigate de barbati. Il intreb de unde vine acest model, daca pe langa bunica lui au mai existat si alte femei in biografia sa care i-au inspirat astfel de personaje. Intrebarea i se pare foarte… directa si se eschiveaza elegant: „Femeile din cartile mele nu sunt personaje pur biografice, dar sunt, probabil, femei care apartin unui tip anume, cu care m-am intalnit, femei pe care le-am cunoscut.

Discutia noastra a continuat a doua zi, la hotelul in care locuia – era, asa cum ceruse el insusi, un hotel mic si cochet (despre care nu auzisem niciodata), situat pe o straduta pe langa Cismigiu. „E un parc foarte frumos aici, aproape, stiati?, imi spune el cu incintare. „Imi plac locurile linistite, cum e zona aceasta. Nu mi-l imaginez pierzand timpul la cocktail-uri sau reuniuni mondene. E clar, acest barbat este una dintre cele mai discrete persoane pe care le-am cunoscut vreodata.

Asa ca, pana sa-mi fac curaj sa-i mai pun o intrebare despre viata sa, ma intorc la personajele sale cu destine in afara normelor clasice (de exemplu, Vera, personajul din Femeia' care astepta, o femeie educata si frumoasa, de patruzeci si ceva de ani, care de zeci de ani se incapatana sa-si astepte, intr-un satuc pierdut de lume, logodnicul disparut in razboi – spre uimirea uneori plina de respect, alteori malitioasa a comunitatii locale). Il intreb de ce este atras de astfel de destine. „Pentru ca aceste personaje au descoperit ceva foarte important: ca ne nastem intr-o viata care nu ne apartine, pe care oamenii au construit-o pentru noi. In primul rind parintii, care ne iubesc. Dar, chiar si iubindu-ne, oare ne construiesc ei viata cea mai buna? Nu sunt sigur. Am vazut adesea parinti care isi obligau copiii sa faca pian, sport, patinaj artistic etc. Erau cei mai buni parinti din lume, care voiau sa faca din aceasta mica fiinta umana un mare geniu, dar o striveau complet prin incercarile lor.

Deci ne nastem pentru o viata care nu ne apartine si pe care, de altfel, nu am cerut-o. Aceasta mica fiinta, careia i-a fost atat de bine in starea lipsita de gravitatie cosmica din pantecele mamei, este expulzata, ajunge aici si incepe sa sufere – are parte de boli provocate de agresivitatea celorlalti, imperfectiuni, fragilitate, si mai ales este integrata intr-o societate care incearca sa-i construiasca o anume imagine. Foarte putini barbati si femei isi spun «Stai asa, nimic din ce am trait pana acum nu era de fapt viata mea». Oamenii sunt obisnuiti sa se descurce, sa-si gaseasca locul. Li se spune ca aceasta persoana este destul de draguta, asa ca se casatoresc cu ea… Toata lumea face copii, fac si ei. Te intrebi de unde vine sclavia aceasta – de ce nu ai putea sa te opresti un moment, sa privesti in jurul tau si sa-ti spui ca ai fi putut trai altfel, ti-ai fi putut construi viata cum voiai tu, nu cum iti sugereaza societatea sau cum te obliga ea sa traiesti. Nu sunt multi astfel de oameni, iar intalnirea cu astfel de fiinte deosebite ne transfigureaza.

Ma abtin sa-l intreb daca a intalnit astfel de oameni, dar ii spun ca si viata lui pare iesita din tipare. Ii marturisesc ca am citit in ultimele zile tot felul de lucruri despre el, pe Internet: ca nu-l intereseaza partea materiala a vietii, ca are un stil de viata auster, aproape monahal, ca a avut o tinerete aventuroasa, ca a luptat in Afganistan si Angola, ca s-a dedicat in exclusivitate literaturii, renuntind la ideea de a avea o familie. Cat din toate astea e adevarat? Imi spune cu un zimbet retinut ca s-or povesti multe despre el, dar ca el nu stie, ca n-are Internet (de altfel, a declarat intr-un interviu ca nu citeste nici cronicile la cartile sale, dar ca are incredere in jurnalisti). Incerc sa-mi imaginez viata de azi fara Internet si-mi fac socoteala ca o persoana care nu „navigheaza, nu e asaltata de zeci de e-mail-uri zilnic si nu casca gura la ce se posteaza pe Facebook trebuie ca are mult mai mult timp la dispozitie decat noi, muritorii de rand…

„Sunt o persoana foarte inapoiata. Poate peste ani si ani o sa am si eu Internet, dar nu prea curand. Afganistanul, insa, nu are nici o legatura cu aventura, pentru ca atunci eram in armata, iar in armata nu exista nimic aventuros. Acolo esti trimis si ori ramai in viata, ori esti ucis, e foarte simplu. In Angola, la fel, era vorba de o misiune de consilier militar sovietic, dar nu a durat decat 11 luni, o perioada foarte scurta. Nu am avut un rol de mercenar – nu eram Schwarzenegger sau Rambo, nu am jucat niciodata asemenea jocuri. In armata ti se dau ordine foarte stricte, deci se exclude partea aventuroasa. In privinta vietii de calugar… nu as spune ca asa e. Am o viata privata, pe care insa nu o devoalez – de ce as face-o? Este ca si vinul, dupa ce il deschizi, daca il lasi asa prinde aer si devine otet, asa ca e bine sa stea astupat. Ce mai era? Da, traiesc prin scris, viata mea este inchinata strict literaturii si nu am nici o alta meserie.

Makine ar avea destule motive sa urasca Rusia – povestea cu orfelinatul are legatura cu disparitia parintilor sai, cel mai probabil deportati in timpul dictaturii staliniste. Și totusi, se pare ca acest om are Rusia in singe, altfel cum s-ar explica faptul ca mai toate cartile sale au de-a face, intr-un fel sau altul, cu viata in timpul Uniunii Sovietice? Imi spune ca este tema care il intereseaza pentru ca cunoaste Rusia, deci este logic sa scrie despre ceea ce cunoaste. „Cred ca romanele din marea literatura sovietica – a carei existenta nu poate fi negata – vorbeau despre aspectele mai degraba pozitive ale constructiei socialismului. Apoi, existau si romanele disidentilor – Salamov, Soljenitin si altii –, care vorbeau mai degraba despre Gulag. Mereu aceste doua extreme – pe de o parte aproape un paradis, pe de alta aproape un infern. In Rusia traiau, insa, la vremea aceea, 220 de milioane de locuitori, si nu toti erau fie in paradis, fie in infernul Gulagului. Ei bine, masa acestor oameni care traiau simplu, umil, care facusera razboiul, care chiar credeau in ideile si idealurile comunismului, nu era cunoscuta. Acestor oameni simpli as vrea eu sa le confer o voce.

Si o face intr-un stil care nu e chiar unul mainstream, asa ca il intreb daca s-a asteptat la succesul de care se bucura azi. „Nu mi-am pus niciodata problema. Atunci cand am primit premiul Goncourt, lumea a spus ca l-am asteptat cu sufletul la gura, dar e total neadevarat. (Nici macar nu eram acolo cand a fost decernat premiul.) Nu vreau sa spun ca nu ma interesa, pentru ca de fapt este vorba de un premiu foarte important, dar eu m-am gandit mereu ca poate abia peste 20 de ani voi avea un public – nu-mi trecea prin cap ca o sa devin celebru. Si chiar acceptasem cu usurinta acest lucru, mi se parea firesc.

Ganditi-va la Proust, de exemplu. El a fost refuzat peste tot. Francezii il aclama acum, toata lumea vorbeste despre Proust, s-au facut filme, chiar si o banda desenata. Dar la vremea lui toate romanele si manuscrisele sale erau refuzate, si cel care le-a refuzat in numele editurii Gallimard a fost chiar André Gide, care a spus ca nu intelege ce este cu stilul asta, un stil foarte vechi si neinteresant. La fel si cu piesele lui Cehov, care este azi dramaturgul cel mai jucat din lume – la inceput, nimeni nu intelegea ce voia sa spuna el. Nu prezenta interes, pentru ca lumea era obisnuita cu un alt fel de teatru, cu un alt limbaj teatral. Cred, deci, ca scriitorul trebuie sa astepte linistit, si daca vin cititorii catre el, bine. Dar nu trebuie sa caute succesul cu orice pret, pentru ca atunci este complet pierdut.

Ii spun ca asta e ceva din alte timpuri si ca azi toata lumea vrea succesul si il vrea repede. Imi repeta ca asta e viata care a fost construita pentru noi, intr-o lume foarte competitiva, in care trebuie mereu sa facem mai mult, sa il inlaturam pe celalalt. „Vrem sa alergam tot mai repede, dar unde? Si de ce? Ca sa cumparam mai multe telefoane mobile? Sa calatorim din ce in ce mai mult? Dar cum calatoresc oamenii azi? In grupuri enorme, care sunt duse de la un obiectiv la altul, unde totul este pregatit si ei cred ca este viata adevarata. Dar ceea ce li s-a pregatit este de fapt un simulacru reconstruit pentru ei. Daca merg in Africa, dau mereu peste un sarman elefant, fac poze repede-repede, urca in autocar si pleaca… Dorinta asta de viteza care ne bantuie azi eu o refuz. Mi-e foarte greu sa dau sfaturi si sa spun nu alergati, pentru ca nu neg existenta aceastei concurente care ne obliga sa alergam, din pacate – o concurenta economica feroce, care ne guverneaza vietile. Dar sa stiti ca putina liniste si incetineala reprezinta o imensa bogatie…

Face o pauza, cu ochii pierduti intr-un punct numai de el stiut. „De ce sa alerg? De ce sa fiu primul? Nu ma intereseaza deloc. Poate ca incetineala asta am mostenit-o de la rusi, de la Soljenitin, care si-a scris cartile in cap, pe cand era inchis – chiar si o piesa de teatru pe care a versificat-o, in stilul lui Racine si al lui Corneille, ceea ce nu se mai face astazi, pentru ca nimeni nu mai scrie asa. Piesa a fost jucata dupa 45 de ani. Unii ar spune ce nefericire, pacat ca nu s-a jucat mai devreme! Dar de ce s-ar fi jucat mai devreme? Oamenii au apreciat-o si au aplaudat-o. Cand incepi sa scrii trebuie sa te indepartezi, sa iesi din timp, care este o inventie, o fictiune.

Il ascult fascinata, nu vreau sa-l intrerup, nu vreau sa termine de vorbit. Cand, totusi, se opreste, il intreb: „Pana la urma, dumneavoastra de ce scrieti?. „Pentru a lupta contra timpului, imi raspunde. „Este ca o provocare. O sa-l pomenesc din nou pe André Gide, care spunea ca a scrie inseamna a ucide timpul, a lupta in fiecare zi impotriva stingerii, a pieirii, a disparitiei, a ruinei fizice, a ruinei amintirilor, prin rezistenta permanenta la ceea ce ne asteapta. Noi suntem, totusi, niste simboluri, suntem materializarea timpului pe fetele si in vietile noastre. Iar timpul ce este?, ma intreaba zambind. Raspunde tot el: „Ridurile. O tasare foarte rapida. O femeie care ieri era tanara si frumoasa se schimba vazand cu ochii. Toate lucrurile se schimba. Barbatii mor si ei, e suficient un accident cardiac. Dar cu pana, cu verbul poetic, putem lupta pentru a salva ce este esential. La fel cum a facut Dante, care a scris Divina Comedie si de atatea secole Beatrice, pe care el a iubit-o, este printre noi. Cum spune el, nel mezzo del camin di nostra vita. Si completeaza zambind: „Suna aproape ca in romaneste.

De Mihaela Frank
Foto: Guliver

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK