Andrei Codrescu se retrage in munti, precum Casanova

Editura Curtea Veche a inaugurat seria de autor „Andrei Codrescu, deschisa de volumul Prof pe drum. Andrei Codrescu este unul dintre cei mai importanti scriitori americani contemporani. Volumele sale de poezie si de proza au fost elogiate de critica si de cititori. In Prof pe drum, sint prezentate aventurile lui Andrei Codrescu printr-o America stranie si tulburatoare, la volanul unui Cadillac rosu, de la New York pina la San Francisco. E descoperirea Americii, facuta de un poet care emigreaza din Romania la virsta de 19 ani, in 1966, si care n-are astimpar, refuzind lucrurile de-a gata livrate de televiziune. Prof pe drum e intilnirea cu oameni interesanti, excentrici, liberi, o calatorie pe urmele lui Walt Whitman, Allen Ginsberg si Jack Kerouac, americanii-rebeli ai poeziei. Pe Andrei Codrescu ai pofta sa-l insotesti oriunde in America. Volumul a fost tradus de Ioana Avadani si cuprinde fotografii realizate de David Graham.

Elle: Cind ati conceput Prof pe drum?

Andrei Codrescu: Am scris cartea in 1991, dupa ce am revenit din România, unde am fost reporter american pentru radio si televiziune, pentru National Public Radio si ABC News, si am relatat despre „revolutia dada din Bucuresti si din Sibiu.

Elle: De ce ii spuneti „revolutia dada?

A.C.: Fiindca avea elemente de absurd, si de comedie, si de teatru. Din pacate, au murit oameni, dar comedia si absurdul au fost peste tot. si, probabil, mai persista. Am cautat sa vad dincolo de absurd. Unul dintre reportaje era despre mirosul oraselor. Eu am revenit in România ca sa-mi miros copilaria, ca sa-mi regasesc mirosurile copilariei. Am fost la Sibiu sa vad daca mai miroase a strudel, duminica.

Elle: si mai miroase?

A.C.: Citeodata. Dar era si miros de praf si de petrol comunist, si miros de praf de pusca.

Elle: Consemnarile dvs. din anii ‘90 sint in volumul Gaura din steag.

A.C.: Publicul american intelegea cu dificultate amestecul acesta de singe si carnaval. |n 1991, dupa calatoria in Romania, am vrut sa calatoresc in America, pentru a vedea mici comunitati bazate pe un comunism primitiv, sau comunitati religioase, sau comunitati de hippioti. Asa s-a nascut Prof pe drum. La New York, exista o comunitate, Bruderhof, de comunisti religiosi, pacifisti, care isi cresc copiii in comun, sint izolati, nu asculta radioul, nu se uita la televizor, maninca putin, mincarea pare fara gust, sint ascetici, fara staruri rock, fara discuri, fara dansuri. Cind doi tineri se plac, trebuie sa aiba incuviintarea batrinilor pentru o legatura, batrinii din Bruderhof spun daca legatura este potrivita.

Elle: Cum rezista in America aceste comunitati?

A.C.: Au rezistat mult timp pentru ca America a fost inventata ca un spatiu pentru toleranta si pentru libertate. America a fost un refugiu pentru acei europeni care practicau lucruri ciudate si care erau persecutati in tari europene.

Elle: Dar financiar pot rezista aceste comunitati izolate?

A.C.: Da. Cei din Bruderhof sint bogati, fac jucarii si echipamente pentru persoanele cu handicap. Cistiga bine, dar cred in ideea de saracie voluntara: sa nu te imbogatesti, tot ce-ti prisoseste sa daruiesti. Ei sint si foarte harnici, au cai, oi, vaci si nu cumpara nimic de dinafara pentru traiul zilnic. Doar negotul cu jucarii ii scoate in lume.

Elle: Cum au privit americanii aceasta carte, Prof pe drum?

A.C.: Am descoperit America pentru americani. Am facut si un film care a cistigat o gramada de premii si a fost foarte bine primit.

Elle: De ce ati vrut sa mergeti pe urmele marilor poeti Walt Whitman si Allen Ginsberg?

A.C.: Whitman a realizat ca America este un loc mare, care avea nevoie de o poezie noua, de un spirit nou. Whitman a fost primul poet american care a refuzat formele inchise ale poeziei europene. A inventat poezia americana, care e incapatoare. De la Whitman, Allen Ginsberg a luat ideea ca poti sa vorbesti despre tot, ca poti sa vorbesti despre politica, despre starea ta de spi­rit intr-un singur vers, intr-o singura rasuflare. Erau versuri de curaj si de indraz­neala. Pentru generatia noastra a fost o deschidere extraordinara care a venit de la Ginsberg, de la Jack Kerouac, care descrie noptile frematatoare, cu jazz, sex si vitalitate. Ideea lor era urmatoarea: drumu-i deschis, putem sa traim generos, liber, fara constringeri.

Elle: Pe Allen Ginsberg cind l-ati intilnit?

A.C.: |n 1966. Din poezia lui am vazut crimpeie, in samizdat, am citit traduceri la Sibiu, care proveneau din Cluj. Asa cum ajungea muzica Beatles-ilor sau Rolling Stones-ilor, asa ajungeau si fragmente din poezia lui Ginsberg. Cineva, nu stiu cine, facea traduceri si le raspindea. |n România era tolerat, se zicea ca-i comunist.

Elle: Chiar se poate spune ca era comunist?

A.C.: Cind spunem „comunism nu vorbim de acelasi lucru. |n Româ­nia, cind spui „comunism vorbesti despre o ideologie falimentata, leni­nis­ta si stali­nista, care a oprimat si su­pri­mat oameni. România era un stat politist feudal. |n America, nu vorbeam despre comunism, ci despre o idee comunitara, care insemna ca viata e mai mult decit o goana dupa bani si incercarea de a te incadra intr-un sistem. Noi ne-am despartit de societatea americana de consum, am trait saraci si am impartit intre noi tot ce aveam.  

Elle: Cum a fost intilnirea cu Ginsberg?

A.C.: M-am prezentat la apartamentul lui din New York, in Lower East Side. Locuia intr-un cartier prost, rau famat, cutia lui postala era rupta si deschisa de golani. Traia impreuna cu prietenul lui, Peter Orlovsky. Am batut la usa. Mi-a deschis Peter, care era gol si ud – faceau baie in nestire pe vremea aia, ca erau frumosi si nelinistiti. Am intrebat daca Allen e acasa. Nu mi-a raspuns nimic, m-a invitat inauntru si am asteptat un pic. A aparut Allen, ospitalier si generos, mi-a dat carti, si de atunci ne-am imprietenit.

Elle: Ce insemna Allen Ginsberg pentru tinerii de atunci?

A.C.: Ginsberg era presedintele underground-ului. Era cel care ne dadea certificat, prin poezia lui si prin experienta lui, sa fim curajosi. Ginsberg a avut sustinatori, era tare, era neinfricat. Nu se temea de nimeni si asta placea in America. Era curajos si sarac, nu facea compromisuri.

Elle: Dar cum era saracia lui Andrei Codrescu?

A.C.: Eu am ajuns sarac in America, asa ca nu treceam printr-o noua experienta. Dupa un an sau doi, am inceput sa fiu sarac cu agenda, imi impuneam saracia. Toata generatia de poeti din anii ‘60 traia asa. Noua nu ne trebuia mai nimic. Aveam cartile lui Whitman, eram tineri, miroseam frumos si faceam multa dragoste.

Elle: Spuneti in carte: „Nu ma uit niciodata la televizor. Nici acum nu va uitati la televizor?

A.C.: Acum doi ani am facut un juramint: sa ma uit mai mult la televizor. Daca nu ma uit, nu inteleg nimic din societatea mo­der­na. |ncerc sa ma uit, dar nu prea am rabdare. Mie imi place sa citesc. Dupa ce am ajuns in America, mai mult de 15 ani nu am avut televizor. Astazi, ma fortez sa ma uit.

Elle: La inceputul cartii, este o intreaga poveste despre cum ati invatat sa sofati. E si o poza cu primul instructor. La un moment dat, spuneti: „Poezia si sofatul sint la fel de periculoase. De ce e periculoasa poezia?

A.C.: Poezia a fost periculoasa in România pentru ca, daca nu scriai realist-socialist, puteai fi pedepsit. |n America, poezia putea fi periculoasa daca nu erai metaforist. Poeziile lui Whitman si ale lui Ginsberg foloseau cuvinte interzise, rupeau tabuuri, foloseau limbajul vorbit in locul celui asa-zis cult. Pericolul era in liber­tate. Poezia, pentru mine, este maximum de libertate.

 Elle: Calatoriti la fel de mult ca in anii 90? Va place sa vedeti locuri necunoscute din America?

A.C.: Calatoresc prea mult, acum. Calatoresc prea mult cu avionul, calatoresc prea mult din datorie… Trebuie sa fac lansari de carte si lecturi publice… Acum, din pricina asta, nu vreau sa mai calatoresc. Vreau sa ma retrag la tara, am un loc in munti la granita dintre statul Arkansas si statul Missouri. Vreau sa fac timplarie.

Elle: Aveti acolo o casa?

A.C.: Am o cabana.

Elle: De cite ori pe an ajun­geti acolo?

A.C.: Stau mai mult acolo de cind m-am retras din universitate.

Elle: De ce v-ati retras?

A.C.: Gata, e destul. Sint pensionar. Am predat 25 de ani la Louisiana State University. Acum vreau sa fac un gard frumos. Am vazut unul la Muzeul Satului de la Sibiu, care mi-a dat o idee grozava.

Elle: Deci de-acum inainte, daca vrem sa dam de dvs. in America, va gasim pe virful muntelui?

A.C.: Da, poftiti. Dar e foarte greu de ajuns. Sint 11 ore, cu masina, din oras.

Elle: Sotia vrea sa stea cu dvs. pe virful muntelui?

A.C.: Enorm. si ea s-a saturat de oras. De Laura, a do­ua mea sotie, sint indragostit de vreo douazeci de ani.

Elle: Cum sa procedam ca sa dureze atita indragostirea?

A.C.: Nu trebuie sa fii multumit. Esti infuriat si indragostit. Nina Cassian spunea cindva ca a cunoscut extazul si deprimarea, dar multumita n-a prea fost. Atractia intr-un cuplu vine din antagonism, ne certam si ne iubim – la noi e destul de furtunoasa relatia.

Elle: si copiii?

A.C.: Sint din prima casatorie. Unul se face doctor chinez, studiaza medicina alternativa la Portland, invata leacuri, ierburi si acupunctura chinezeasca. Celalalt baiat face microcipuri pentru calculatoare.

Elle: Sinteti in postura personajului din romanul Casanova in Boemia: sa stai si sa-ti rememorezi trecutul, sa te gindesti ce bine a fost, fara prea mari melancolii, lenevind sagalnic.

A.C.: Dar e bine si acum! E foarte bine! Eu sint activ, vreau sa-mi fac gardul, am un ferastrau alaturi, vreau sa fac si niste sculpturi in lemn. |nca din copilarie imi placea sa ma joc cu briceagul si sa cioplesc. Vreau sa cioplesc si sa citesc. Am zeci de carti care ma asteapta… Vreau un pic de liniste ca sa citesc.

Elle: De ce spuneti ca vreti sa cititi, in primul rind? De ce nu spuneti „Vreau sa scriu'?

A.C.: Am scris destul la viata mea. Sigur ca mai scriu, dar lectura pentru mine e o hrana permanenta. Am multe carti pe care vreau sa le recitesc, altele pe care sa le citesc. |mi face placere sa descopar adevarurile altora. Cel mai bine e sa citesti afara, in aer liber. Am munti, salbaticie, exista lupi si ursi, pesteri… Vreau sa stau intr-o pestera sa ma usuc ca un yoghin, pe o piatra.

Elle: De ce v-a placut Casanova, de ce ati dorit sa vi-l inchipuiti la batrinete?

A.C.: Imbatrinesc si eu si m-a interesat Casanova batrin. |n al doilea rind, memoriile lui sint stralucite. |n al treilea rind, m-am identificat cu aventurile lui sexuale – am avut si eu citeva, dar nu chiar asa de multe. |n al patrulea rind, Casanova nu vorbeste doar despre sex, a fost traducator, filozof, a corespondat cu Voltaire. El era convins ca energia lui sexuala face parte din energia intelectuala, nu-si ascundea apeti­tul pentru sex si placerea erotica. Casanova credea in ratiune, in cunoastere si in frumusetea femeii.

 Elle: De ce spuneti mereu, in carti, articole si interviuri, ca sinteti mindru ca v-ati nascut in Transilvania?

A.C.: Sint sibian. Am fost si anul acesta la Sibiu, intr-un Sibiu nou si stralucitor, pe care nu l-am cunoscut in copilarie. Am trait in Sibiu pina la 19 ani. E un oras in care am crescut fericit, chiar in vremurile in care adultii nu erau fericiti. Parintii nostri nu erau fericiti, dar pentru noi, copiii, era altfel – nu ni se spunea mare lucru. Orice copil, in orice sistem ar trai, oricit de greu, tot are o farima de copilarie, de bucurie…

Elle: Cum era acea fericire, de copil?

A.C.: Eu am trait numai cu mama. Tata n-a fost prezent in viata mea, el a fost mereu plecat, nu l-am cunoscut bine.

Elle: A parasit-o pe mama dvs.?

A.C.: Da, de cind eram mic. De la citeva luni. A emigrat in Israel, la inceputul anilor 60, si a murit acolo, foarte tinar. Mama s-a recasatorit si m-a lasat aproape singur in Sibiu cu o frumoasa si tinara unguroaica. O bona. Imi placea sa-i stau in poala – avea o caldura feminina grozava. Ma umplea de fericire. Mai apoi, la scoala primara, aveam o gasca de prieteni, cei mai rai, huliganii, dar lumea era a noastra, n-aveam nici o problema.

Elle: La scoala, profesorii va puneau note mici, va pedepseau?

A.C.: Nu ne prea interesa scoala. Aveam note destul de mici. La limba româna am fost bun, imi placea literatura. |n rest, fugeam de la scoala si stateam cu vagabonzii prin oras. Eram liberi. Liberi sa ne plimbam, sa vedem lucruri minunate, cum am facut si-n America.

Elle: Mama ce facea?

A.C.: Mama era fotografa. A avut un atelier mic de fotografie.

Elle: Simteati privatiunile, saracia? Erati refuzat daca ii cereati mamei o ciocolata sau o jucarie?

A.C.: Nu putea mama sa-mi cumpere tot ce-mi doream. Dar aveam fericirea ca la Craciun se dadeau portocale. Erau portocale din Haifa, asa de frumoase ca nici nu le mincam, stateau in casa ca niste globuri de aur. Apoi, eu si un prieten din Sibiu ne duceam in piata si gustam brinzeturi de la taranii din Rasinari. Pentru prinz era OK, gustam un pic de brinza si ne saturam. Uneori, mama plingea, si plingeam si eu cu ea, fara sa inteleg de ce plinge mama.

Elle: Cind plingea mama?

A.C.: Cind nu mergeau lucrurile bine cu iubitii sau cu barbatii ei. Plingea cind trebuia sa plateasca mita functionarilor ca sa nu-i inchida pravalia. Dar a avut curaj tot timpul. Dupa ce n-a mai avut atelierul, s-a angajat la tipografie. A fost prima femeie tipograf din Sibiu care lucra pe niste masinarii nemtesti. Multi tipografi plecasera in Germania si au angajat-o pe ea. Cind a venit cu mine in Statele Unite, a lucrat tot la o tipografie – era foarte buna, cunostea separarea de culori.

Elle: De ce ati plecat din România?

A.C.: La un moment dat, Ceausescu a avut o intelegere secreta cu Israelul si cu Germania Federala; Israelul si Germania cumparau români evrei si români nemti, cu sume intre 2.000 si 4.000 de dolari. Pentru noi a platit Israelul – 2.000 pentru mine, 2.000 pentru mama.

Elle: Ati fost printre primii din Sibiu care au plecat?

A.C.: Nu, eram deja al treilea val. Plecarile incepusera deja pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Statul Israel ne-a cumparat libertatea.

Elle: Mama a ezitat?

A.C.: Deloc. A zis: „Andrei, plecam!. Se gindea si la mine, si la viitorul pe care nu-l aveam aici.

Elle: Ati plecat direct in America?

A.C.: Am stat sase luni in Italia si dupa aceea am primit viza pentru America.

Elle: Cit de bine stiati engleza?

A.C.: Nici un cuvint.

Elle: Mama stia?

A.C.: Nu.

Elle: Cit de grea a fost adaptarea la limba?

A.C.: Pentru mama a fost mai greu. Pentru mine mai putin. Eu aveam lucruri urgente sa le spun fetelor, asa ca am invatat imediat.

Elle: Cum au fost primii ani?

A.C.: M-am dus la scoala si m-am mutat la New York, acolo unde erau toti poetii. Am lucrat la o librarie. Toti scriitorii cunoscuti veneau sa-si cumpere carti de acolo. Noi, pustii care lucram acolo, eram interesati de fiecare scriitor care intra in librarie. Toate cartile pe care le cereau ei le luam si eu acasa si le citeam. Pe urma, miercuri seara ne adunam si citeam poezii. Scoteam si o revista, The World – noi o scriam, noi o paginam, noi o multiplicam. Eu asa am debutat in America, scriind poezii. Dupa aceea, am cistigat un premiu mare. Erau poezii românesti, poezii gindite din Sibiu si scrise in engleza.

Elle: Cum ati cistigat premiul?

A.C.: Pur si simplu, am trimis poeziile la concurs. si am cistigat un premiu pe care il rivneau toti poetii americani: se chema Big Table. Apoi am vorbit cu un editor din New York, i-am spus povesti despre România si el mi-a sugerat sa scriu o autobiografie. Am scris o intreaga fantezie autobiografica, la persoa­na a III-a, o carte nostima care se intituleaza The Life and Times of an Involuntary Genius, prima mea carte de proza publicata in America, in 1975.

Elle: A avut succes?

A.C.: Da, le-a placut. Scriam tot felul de povesti magice si stranii.

Elle: Asta a fost miza dvs., sa spuneti povesti?

A.C.: Am spus si povesti, dar ambitia mea era sa fiu poet. |n poezie faci lucruri din cuvinte, asa cum timplarul sau sculptorul face chestii cu piatra sau cu lemnul. Prin poezie, descoperi lucruri la care nu te-ai gindit si nu s-au gindit nici cei care te citesc.

Elle: Ati fost tradus, in ultimii ani, de Ioana Avadani. Cum v-ati gasit?

A.C.: Ioana Avadani e cea mai sirguincioasa si mai apropiata tradu­catoare a mea. Ea este directoarea Centrului de Jurnalism Independent; eu am facut, multi ani, comentarii pentru National Public Radio si ea m-a invitat in România. Ne-am intilnit ca ziaristi, dar mi-a citit si cartile de fictiune; ne-am imprietenit si m-a tradus. M-a tradus din placere, m-a tradus poate pentru ca-i plac povestile mele.

Elle: stiu ca anul trecut ati traversat Oceanul si ati ajuns in România doar ca sa cititi zece minute la Mara­tonul de poezie de la Sibiu. A meritat efortul calatoriei?

A.C.: Da, am vrut sa-i cunosc pe cei o suta de poeti români, am vrut sa le aud vocile. Acolo am participat si la lansarea cartii Submarinul iertat, o carte de poezie scrisa impreuna cu Ruxandra Cesereanu, pe care am citit-o integral intr-un club din Sibiu. |n Submarinul iertat a fost prima oara, dupa foarte, foarte multi ani, cind am scris, din nou, poezie in româneste. Ruxandra si cu mine am inceput un joc, am scris impreuna volumul, fiecare scria cite un fragment, il trimitea celuilalt pe Internet, iar celalalt conti­nua. Cu Submarinul iertat, m-am intors in limba româna.

Elle: Vi s-a acordat si titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti.

A.C.: Daca as fi ramas in România, m-as fi dus la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucuresti. Acolo as fi vrut sa ma duc, nu stiu daca m-ar fi acceptat; aveam note rele si origine suspecta, mic bur­gheza, si eram si evreu. Asta e ironia, ca primesc, in 2008, un titlu de la o facultate si o universitate care mi-au ramas in minte pina astazi, unde mi-ar fi placut sa fiu student.

Ovidiu Simonca

Foto:Sebastian Enache
 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK