Corsete care modeleaza silueta intr-un mod ametitor, cupe de inspiratie retro aplicate pe rochii, harnasamente elastice si din piele, perforatii, materiale inovatoare alaturi de cea mai fina matase naturala… Piese facute sa celebreze trupul femeii care le poarta, sa-l imbratiseze, sa-i puna in evidenta formele, intr-un mod rafinat si subtil, si sa spuna, parca, „Admirati-ma!. Hainele create de Andreea Badala, castigatoarea titlului de „Designerul Anului, acordat de redactia ELLE si cititoarele revistei, in cadrul ELLE Style Awards, spun o poveste despre feminitate asumata, despre talent, viziune si coerenta. La inceputul unei seri de primavara timpurie, am sunat la usa atelierului Murmur, de pe strada Icoanei 75, pentru a incerca sa pun cap la cap tot ce stiam despre Andreea, sa aflu ceea ce nu stiam, pentru ca apoi sa-i schitez povestea.
Va avertizez de la inceput ca acest articol s-ar putea sa fie ceva mai exaltat decat mi-ar permite statutul de jurnalist impartial ce sunt (sau ar trebui sa fiu), dar o sa ma explic pana la final. Nu doar ca imi place Andreea si ador corsetele si rochiile Murmur, dar cum cred ca stiti, in decurs de numai cateva luni, patru vedete de prim rang (Britney Spears, Lady Gaga, Beyoncé si Madonna) au purtat piese Murmur – chiar si dac-ar fi „doar asta, tot mi-as putea justifica exaltarea, nu? Sigur, mai e si premiul despre care am pomenit mai sus.
Si mai e si prezenta pieselor Murmur in importante magazine online din lume (luisaviaroma.com, miseencage.com). Toate acestea, impreuna cu colectiile bine construite pe care le lanseaza in fiecare sezon, confirma cu varf si indesat faptul ca tanara creatoare care ne atragea si noua atentia acum cativa ani se afla pe o traiectorie ascendenta vertiginoasa. Dincolo de toate astea, Andreea Badala e o femeie de un magnetism aparte, o frumusete usor vintage si totusi cat se poate de actuala, cu o senzualitate pe care nu o afiseaza deloc, dar care o inconjoara ca o aura si… o pereche de ochi albastri care il fastacesc chiar si pe Maurice (iar Maurice, se stie, nu se pierde usor cu firea).
Am intalnit-o pe Andreea doar de patru-cinci ori. Desi am placut-o din prima clipa, niciodata n-am avut ragazul sa vorbim pe indelete. De fiecare data, insa, putinele vorbe pe care le-am schimbat au fost mai mult decat simplu small talk si au reusit, cumva, sa-mi starneasca dorinta de a afla mai multe despre ea. De data asta, era numai a mea pentru o seara, asa ca aveam de gand sa o intreb de toate. Andreea ma astepta cu prajituri, ceai si… un nou look: parul ei lung era acum taiat intr-un Bob perfect, intors la varfuri, iar bretonul proaspat ii punea si mai mult in valoare conturul fetei si ochii intensi. Ne-am asezat amandoua pe canapeaua din camera unde isi primeste clientele si ne-am pus pe povesti. Am vrut sa stiu cum s-a format omul Andreea Badala, asa ca am inceput cu… amintiri din copilarie.
Am aflat ca si-a petrecut primii sapte ani din viata la bunica ei din Campulung Muscel, intr-o atmosfera pe care o descrie ca fiind „un mix intre povesti inventate de mine, fantezie, cantecele, croitorie – pentru ca bunica ei era croitoreasa, ceea ce a introdus-o pe Andreea, firesc, in lumea hainelor, a materialelor, a tiparelor. Isi aminteste cum isi imagina povesti legate de spatiul in care se afla, de gradina in care incerca sa faca parfum din petale de flori, de primii cercei handmade facuti dintr-o bucata de metal cu care se inchideau la vremea aceea pungile de faina, pe care i-a daruit mamei – o bijuterie à la Margiela, zice razand. Nu avea multi prieteni, dar nu se plictisea niciodata – se juca mult singura sau cu fratele ei, croia haine pentru papusi, desena. „Desenez de cand eram mica de tot, de la o varsta din care nu-mi mai amintesc nimic altceva decat ca desenam, cantam, ma imbracam incontinuu… Am o multime de poze cu mine imbracata in hainele mamei, combinate in zeci de feluri. Eu cantand, eu dansand si eu desenand – asta ma caracteriza in copilarie. La sase ani, parintii au intrebat-o daca vrea la scoala. Fetita n-a vrut sa renunte la micul ei univers, asa ca parintii au inteles-o si i-au mai oferit un an de copilarie deplina.
O intreb daca isi aminteste un moment anume cand si-a dat seama ca e atrasa de moda. „Nu m-am gandit niciodata la asta. Cred ca cei sapte ani traiti alaturi de bunica au facut ca moda sa fie parte din viata mea de cand ma stiu. Stateam langa ea la probe mereu, imi placea foarte mult sa fac asta. Eram un copil, nimeni nu ma dadea afara, asa ca puteam vedea tot. Ma fascina cum aratau clientele, corpurile lor, ce purtau pe sub rochii… Veneau femei de toate varstele, majoritatea nu foarte tinere. Si multe dintre ele aveau inca genul ala de lenjerie de moda veche – sutien tip anii 50, furouri. Ei bine, cupele acelea se regasesc, azi, intr-un fel sau altul, in creatiile Andreei.
A urmat un an in Bucuresti si apoi patru in Siria. O alta lume! Tatal ei primise un proiect care urma sa dureze mult, asa ca toata familia s-a mutat. „Am trait mai mult intr-o comunitate de armeni, isi aminteste Andreea. „Am urmat o scoala de desen, unde eram cea mai mica si unde nu existau diferentieri de varsta, toata lumea era in acelasi studio, se puneau naturi statice, cu lumini, ceva foarte complex si, fiind copii mai mari in jurul meu, am fost nevoita sa cresc foarte repede. Am facut si pian, in acelasi timp, si homeschooling. N-am fost la scoala. Am incercat, dar nu mi-a placut.
In perioada ei siriana a luat contact Andreea si cu lumea internationala a modei. „La 11 ani, mi-am luat primul book cu toate colectiile. Tin minte si acum ce-mi placea si ce nu-mi placea. Castelbajac mi se parea genial, iar Chanel ma enerva. Stiam toti creatorii si aveam preferinte. Tot timpul liber il petreceam desenand modele. Asa ca, atunci cand a venit momentul sa opteze pentru un liceu, „Tonitza a parut alegerea fireasca, urmat de Facultatea de Moda din Bucuresti. Moda nu este o cariera tocmai usor de urmat, asa ca sunt curioasa sa aflu cine a sustinut-o cel mai mult pe acest drum. Imi spune dintr-o suflare ca in primul rand parintii. „Tatal meu a facut economie, dar avea un talent aparte pentru desen. Țin minte ca ma invata niste lucruri pe care habar n-am de unde le stia. Si la muzica are talent, pe care si l-a cultivat foarte tarziu, intr-un mod autodidactic. E genul de om care invata oricand. A inceput sa colectioneze arta, sa se documenteze, sa citeasca foarte mult – si era extrem de multumit ca eu merg in directia asta, spre arte.
Andreea imi marturiseste ca tatal ei ar fi preferat ca ea sa faca pictura, insa, desi a facut meditatii cu pictori si a luat aceasta arta foarte in serios, nu s-a gandit niciodata sa faca din asta o cariera. Ea voia moda. Imi spune ca pe parcursul dezvoltarii ei au mai fost persoane care au sustinut-o, dar cel mai mult, dintre cei din afara familiei, a incurajat-o iubitul ei, Barbu. „El m-a sustinut tot timpul, de cand suntem impreuna – si suntem de mult timp impreuna. A fost alaturi de mine si cand mi-am facut stagiile la Londra. L-am trecut prin multe teste si a rezistat, imi spune zambind.