Adina Keneres, companie de suflet

VEZI FOTO

POZA 1 / 3

Scriitoarea si editoarea Adina Keneres e un personaj nu tocmai incadrabil in tipare. Este o doamna gratioasa, dar dintr-o bucata, care nu ezita sa-ti spuna raspicat ce gindeste. Are o eleganta innascuta, dar de cite ori am vizitat-o in biroul ei de la Editura Compania, nu cred ca am gasit-o imbracata altfel decit in blugi si tricouri sau bluze largi. Se afla in posesia unei inteligente ascutite ca un brici si a unei culturi temeinice, dar nu mi-a dat niciodata motive s-o cataloghez drept elitista. Cind vorbeste, isi tine capul sus, semet, dar te gratuleaza generos cu un zimbet cald si o privire care pare sa rida mereu. Cu toate acestea, perso­najul acestui articol nu este un om al contrastelor, ci o persoana aflata intr-o admirabila armonie cu ea insasi. Desi, dupa cum veti vedea, viata nu i-a oferit intotdeauna doar flori si bomboane.

Se poate spune ca Adina Keneres s-a nascut intr-o fa­milie cu probleme. Cu problemele specifice epocii, adica. Dinspre partea tatalui, familia de prin partile Me­he­dintilor era una de oameni gospodari, cu niscaiva case, mosie, fa­bricute, adica tot ce insemna un bun motiv pentru a fi consi­derati chiaburi, a nationaliza totul in forta si a-i muta in Baragan. Copiii familiei (printre care si tatal Adinei) au reusit cu mare greutate sa-si finali­zeze studiile. „Oricum, la mare lucru nu i-au folosit, pentru ca in foarte scurt timp a devenit dusman al poporului si nu a avut voie sa lucreze in orase mari', povesteste Adina Keneres. „A trebuit sa aleaga, impreuna cu maica-mea, un santier – doar acolo se putea duce. si a luat-o de la sant, el fiind, totusi, absolvent al Academiei Comerciale.' Cit dinspre partea mamei, e vorba despre o familie de preoti de zece generatii, asa ca aici „toata lumea a avut de suferit de raul popii – alt pacat! –, drept urmare, mama n-a putut face decit functionariat, si inca de cel mic, jos, sa nu fie nimeni deranjat, sa nu se stie nimic, sa nu-i cada familiei nimic in cap'.

Mai tirziu, cind fetita celor doi dusmani ai poporului a implinit sapte ani, pentru a o putea da la o scoala decenta, tatal a trebuit sa faca cerere de inscriere in partid. „Faptul ca tata a trebuit sa se inscrie in partid a fost o drama dincolo de orice imaginatie', isi aminteste Adina Keneres. „Eu una cred ca nu mi-a iertat-o pina in ziua de azi! Nu avem relatii prea bune, deoarece mama a murit cind eu aveam doisprezece ani, tata s-a re­casatorit si in casa atmosfera a devenit singeroasa. Dar, dincolo de asta, cred ca din pornire, relatia noastra matura a fost viciata de faptul ca el a trebuit sa-si calce pe inima pentru ca eu sa stiu sa citesc si sa nu fiu margi­nalizata.'
De altfel, desi presiunea inscrierii in partid era foarte mare, au fost necesare multe cereri, urmate de anchete in care de fiecare data cineva isi mai amintea de cite un amanunt, de cite un joagar nepomenit in auto­biografie si atunci totul trebuia reluat de la capat. Umilinta trebuia sa fie totala. O intreb daca, dupa ‘89, familia si-a recuperat averile pentru care a suferit atit. Evident, s-a recuperat foarte putin, desi copiii si-au facut datoria si au trecut prin procesele de rigoare. „Iar acel putin care s-a recuperat nu poate fi ingrijit, pentru ca noi sintem aici, tata a imbatrinit si nu poate sa faca pe vataful la tara, deci viata lui e destul de trista, pentru ca nu se poate impaca cu ideea pierderii definitive, e inca incrincenat...'

Cu toate aceste istorii de familie nu tocmai roz, co­pi­lul primeste educatia cuve­nita: multa muzica, pian, limbi straine. Cum stiu ca Adina Keneres se va indrepta spre li­teratura, sint curioasa de cind si-a desco­perit aceasta pasiune. „Cred ca dupa ce a disparut mama – acolo s-ar putea sa fi fost o rascruce. De citit citeam si inainte, ca tot omul, dar sensul gestului si interesul pentru a face ceva cu el cred ca atunci s-a nascut. Asta nu m-a impiedicat sa fiu la fel de serioasa in liceu la matematica si la fizica, si pe urma sa ma hotarasc cu mare greutate sa ma duc la sectia umanista in loc de aia de real.'

Imi marturiseste ca a optat pentru engleza si hindi… pentru ca voia sa citeasca Upanisadele in original. „Am biruit in parte, nu cu totul, ca sint niste cantitati monumentale, care presu­pun abilitati mult prea complexe, pe care nu le capeti in patru ani de scoala. Dar, de bine, de rau, am facut cunos­tinta cu lumea aia.'
 

A terminat facultatea in ‘80, cind era mai rau. A fost ultimul an cu repartitii in asa-zise orase mari. Adica, in acel an, a existat un post, in Ploiesti, la o scoala genera­la. L-a luat ea si parea ca avusese un noroc formidabil. Ei bine, n-a fost, caci naveta ii lua cam douasprezece ore pe zi, din care doar vreo patru preda, „cu mari sa­tisfactii profesionale', si restul de opt era pe drum: „Am clacat nervos din pricina grozaveniei asteia de drumuri, pentru ca, in ciuda aparentelor, trenurile bune care te duc acolo nu sint la orele la care trebuie sa fie, si atunci le iei pe altele, care sint niste perso­nale care opresc in toate haltele, si dupa aceea nu ajungi in gara care-ti e aproape, ci in cu totul alta, de unde mai iei doua autobuze ca sa ajungi unde trebuie'.

Asa ca, dupa un timp si cu mari artificii, reuseste sa-si compuna un job din doua jumatati de norma: redactor la Uniunea Artistilor Plastici si bibliotecar la aceeasi institutie.

O poveste de dragoste cu nabadai si multa poezie
De altfel, era si momentul sa scape de acea naveta epui­zanta, mai ales ca intre timp apa­ruse un personaj nou in viata ei: poetul Petru Romosan, cel care avea sa-i devina, in cele din urma, sot. Spun „in cele din urma', pentru ca po­vestea a fost cu nabadai, cu poezie multa si… cu familia cit se poate de furioasa.

A fost ca in ro­mane', povesteste doamna noastra, amu­zata. „Petru e dintr-un sat din Hunedoara, a facut liceul la Cluj si dupa aceea a venit in Bucuresti. Era la vremea aia un poet de care eu nu stiam mare lucru, desi avea premiul de debut al Uniunii Scrii­torilor, nu stiu cite cronici la activ, basca un teribil gust de vedeta. Era satul de România si tocmai declarase la Uniunea Scriitorilor ca alege exilul «ca forma de protest impotriva aservirii culturii de catre aparatul de partid» – imi aduc aminte formula, care i-a atras, ca si alte lucruri de acelasi fel, numai belele. Era hotarit sa plece din tara si abia reusise sa depuna actele si sa fie luat in serios.'

Teoretic, totul parea sa-si urmeze cursul, iar el ar fi trebuit sa plece. Numai ca, la o ma­sa de scriitori, unde domnisoara Adina ajunsese absolut din greseala, poetul razvratit pune ochii pe tinara profesoara: „Era foarte zgomotos acolo, fusese ziua lui de nastere cu o zi inainte si inca se bea pentru asta, aburii alcoolului erau foarte densi, asa ca am plecat repede. El a reusit sa faca rost de numarul meu de telefon, ba chiar si de adresa, si la trei ore dupa ce am ajuns acasa m-am trezit cu un telefon cum ca nenea ala care facuse scandal acolo, la restaurant, avea ceva foarte important sa-mi spuna. Am inchis telefonul de vreo doua ori, pentru ca treaba era complet neserioasa – nici nu stiam cum il cheama.
Pina la urma, ca sa scap, pentru ca era clar ca n-are de gind sa renunte, am acceptat sa vina si sa-mi spuna ce are asa important de spus. Am vrut sa-i dau adresa, dar mi-a zis ca stie unde locuiesc. A venit cineva cu un brat de flori, garoafe galben cu rosu – vreo suta, ceva apocaliptic, de l-a speriat si pe taica-meu, care a deschis poarta. Petru a intrat in camera, s-a asezat, mi-a intins cum a putut tonajul ala de flori, s-a relaxat, a intrebat de o scrumiera si daca poate sa-si aprinda o tigara. I-am cerut sa-mi spuna ce voia. El a spus: «Vrei sa fii sotia mea?». Dupa care a urmat ceva ca al treilea razboi mondial. Nici nu se punea problema'.

Si totusi, pina la urma, el a cistigat partida: sase luni mai tir­ziu, cei doi s-au casatorit. „A reusit sa ma convinga mai ales recitindu-mi din poeziile lui, dar nici asa nu s-a intimplat ime­diat. Recunosc, el are un mare avantaj pina in ziua de astazi in fata mea: «Mi-a trebuit cam un minut», imi zice el.'

Insa familia Keneres a luat foarte rau lucrurile astea. Ea avea un prieten pe vremea aia, un om serios, pe care fami­lia ei il iubea, erau impreuna de foarte multa vreme si era clar ca trebuia sa se casatoreasca si sa traiasca fericiti. Apoi este prezentat poetul Romosan pe post de viitor sot. Numai ca „fisa' lui nu era prea frumoasa: omul era un revoltat, un soi de anarhist, un furios care avu­sese deja de-a face cu autoritatile.

Apoi, nu avea buletin de Bucuresti, de unde ideea ca e la vinatoare! Nu rideti, pentru un buletin de Bucu­resti, oamenii erau in stare de multe pe vremea aceea. A durat ceva timp pina cind familia Keneres s-a lamurit ca omul nu vina un buletin de Bucuresti, ci mai curind unul de Paris.

Asa ca inceputul casniciei lor n-a fost tocmai simplu: „Ne-a fost foarte greu. Ai nostri spuneau, dupa expresia standard a vremurilor, ca ei «au plecat de la lingura». Ei bine, noi nu am avut nici acea lingura. Ne-au dat afara din viata lor si abia dupa un timp au recunoscut ca totusi nu e asa grav… Mult mai draguti, primitori si generosi s-au aratat cei din familia lui, de la tara, unde de altfel ne-am si facut cuib'.

Aventura plecarii din tara
Aveau s-o mai ia o data de la „fara lingura': atunci cind au plecat din tara. Dupa cum povesteam, cu ceva timp inainte de a-si cunoaste viitoarea sotie, poetul Petru Romosan depusese o cerere oficiala pentru plecare definitiva din tara. Cum domnisoara Keneres nu avea nici cea mai mica intentie de a pleca, el a renuntat la plecarea aceea, desi nu i-a fost deloc usor sa se reintroduca in viata ro­mâ­neas­ca.

Insa, in scurt timp, Adina Keneres avea sa regrete inca­patinarea de a ramine in România: „Nu-mi imaginam galopul pe care avea sa-l faca degradarea economica. Noi ne-am casatorit in ‘81, cind a inceput criza, si degeaba am regretat dupa aia, n-aveam alta solutie decit sa traim oroarea impreuna'. Asa ca, dupa un timp, a de­ve­nit evident ca singura cale era sa incerce din nou sa plece. Cum familiile nu aveau voie sa pa­raseasca tara impreuna, cei doi trebuiau s-o faca pe rind.
El a reusit sa obtina pasa­portul si dreptul de a calatori pe o luna, la sfirsitul lui ‘84, si toata familia se astepta sa ramina acolo. „Insa el s-a intors', povesteste Adina Keneres, „pentru ca si-a dat seama ca in Parisul in care plecase ar fi trebuit sa vorbeasca frantuzeste mai mult decit onorabil ca sa poata supravietui, or, el facuse liceul de engleza la Cluj. In plus, ca sa ma poata aduce si pe mine acolo, trebuia sa dovedeasca faptul ca are unde si are mijloace – era o procedura destul de complicata pentru obtinerea vizei de reunire a familiei, care ar fi durat ani de zile. S-a temut de perspectiva asta si s-a intors'.

Cea care avea, pina la urma, sa plece a fost chiar ea. Nu inainte, insa, de a apuca sa publice doua carti – un roman, Ingereasa cu palarie verde, si o culegere de trei nuvele, Rochia de crin. „Erau amindoua si literatura de mar­tu­rie, si de experiment, si de cau­tare literara, o gramada de lu­cruri de care sint atasata si azi, dar despre care nu-mi place sa vorbesc. Devenise insa clar ca mai mult de atit nu voi mai publica si ca nu o sa mai pot sa tipa­resc nimic, nicaieri, nici macar sa-mi apara numele in presa. Cred ca ma apropiam de sinucidere, nu pentru ca nu mai puteam tipari nicaieri, ci pentru ca inchiderea de orizont era enor­ma. In punctul ala eram cind am plecat, asa ca nu e exage­rat deloc sa spun ca am plecat scapind de literatura, pe care am identificat-o cu grozavia sistemului. Am lasat-o in ur­ma ca pe o piele de sarpe si m-am bucurat enorm. Ea nu moare, pielea aia, o tirasti peste tot dupa tine, orice s-ar intim­pla, daca a apucat sa te muste o data, dar macar nu-ti mai faci din ea refugiu, faci altceva, construiesti altceva.'

Adina Keneres avea sa construiasca o editura. Insa asta peste multi ani. Deocamdata, nu se gindea decit cum sa plece, sa fuga din aceasta tara care ii inchidea toate orizonturile.

„Am plecat cind nu mai credeam ca se poate, dupa douas­pre­zece refuzuri pe toate caile posibile si imposibile – refuz la vacanta, la curs de vara, refuz peste refuz. A fost un miracol ca am rezistat nervos sa mai trec o data prin faimoasele proceduri. Petru m-a impins, eu nu mai voiam sa fac cozi, sa suport umilinte, sa primesc plicul albastru de la Interne, unde ma anuntau «prin prezenta» ca viza imi era refuzata. Deci am plecat eu prima si nu aveam deloc de gind sa ma intorc.'

Cind o intreb daca nu i-a fost greu cind s-a trezit singura la Paris, imi spune: „As minti sa spun ca mi-a fost greu. Lumea ma intreaba adesea cit a durat adaptarea, iar eu ras­pund, fara sa glumesc deloc, ca a durat douazeci de secunde'.

Un exil mai putin obisnuit
Din fericire, drumul ei in exil a fost unul extrem de lin. Procedura de recunoastere a statutului de refugiat politic, in care intrau automat toti emigrantii, a fost extraordinar de rapida si foarte curind a avut drept de munca. „Mi-am gasit de lucru foarte repede, adica in cinci zile. Am fost insa martor la calvarul emigrantului pe spinarea altora, oameni care chiar nu meritau asta, oameni care stiau carte, care aveau practica serioasa in tara si care se tiriiau sub ochii mei. Sint oameni care au reusit abia dupa doi sau trei ani… Eu nu am avut acest ghinion si cred sincer ca daca nu am trecut prin acest purgatoriu nemeritat e o chestiune de sansa.'

Primul gind al tinerei doamne dupa ce a fost angajata de o galerie de arta si si-a luat de-o grija cu problema job-ului a fost sa se duca la facultate pentru a obtine o diploma de studii aprofundate. Numai ca ajunsese prea tirziu pentru asta, incepuse deja anul universitar, si i s-a spus ca da, se poate sa-si ia doctoratul, dar incepind de anul urmator. Asa ca a asteptat un an, apoi s-a inscris la universitate (la sectia condusa de Julia Kristeva).

In calitate de student refugiat politic, avea dreptul la o bursa – mult mai mica decit ceea ce cistiga ea la galerie. Numai ca nu avea voie sa lucreze cu norma intreaga, asa ca a trebuit sa-si caute un job cu jumatate de norma. „Asa am ajuns sa lucrez la o editura', povesteste amuzata Adina Keneres, „pe o jumatate de norma care era secretaro-centralisto-telexo-ceva, un fel de job de umplutura. Hazul povestii e ca fusesem sfa­tuita sa nu-mi declar diplomele, pentru ca n-as mai fi fost angajata – intr-un job ca asta nu ia nimeni pe cineva care are nu stiu citi ani de studii superioare. Am spus ca am bac-ul si niscaiva notiuni de engleza, pentru ca asta dadea bine. Ei, tocmai notiunile astea de engleza au fost hiba, pentru ca eu chiar functionam in limba asta, iar oamenii au inceput sa se intrebe, dupa citeva zile, care-i treaba cu mi­ne. Am fost chemata si scuturata sa le spun cu ce ma ocup, ca nu e posibil sa ma intretin cu un profesor care vine de la Londra sa faca aici carti despre epoca victoriana daca eu n-am decit «notiuni» de engleza. si atunci, strinsa cu usa (rusine mare, mintisem!), mi-am recunoscut studiile. Norocul meu a fost ca oamenii ma placusera si au spus OK, avem nevoie ori­cum de cineva la departamentul care se o­cu­pa de carti in engleza. si asa am devenit redactor in citeva zile. Mi-a fost mult prea usor, poate de aceea si pastrez o amintire formidabila exilului meu. Pe mine m-a marcat pozitiv, in vreme ce pe sotul meu l-a marcat negativ'.

Sotul. Corect. Sa ne intoarcem, asadar, la Bucuresti.

Aventura fugii din tara a poetului rebel
Petru Romosan reuseste sa plece din România abia dupa un an. si avea sa fie o adevarata aventura, fara nici o exagerare. „In scurt timp, sotul meu a inteles ca fusese vizat sa ramina el in urma si sa fie transformat in operator al Securitatii, chestie pe care o evitase cu mare efort si cu vajnica victorie pina atunci si n-avea de gind s-o faca acum. Era clar ca nici macar nu i se va permite sa-si depuna dosarul de cerere de viza. si atunci a ales sa-si incerce puterile si sa treaca peste granita singur. Noi ridem si astazi, zicind ca, daca ar exista un singur personaj in tara caruia sa nu-i fie indicata o asemenea cale, acela este el si nu e de mirare ca a ratat prima oara.'

Poetul nu l-a luat in serios pe omul care l-a dus pina aproape de granita si care i-a spus pe unde sa treaca. Nu stia sa ci­teas­ca o harta sau sa foloseasca o busola si nici rezistenta lui fizica nu era cine stie ce. Or, acolo era vorba de mers pe jos citiva kilometri buni, in conditii de noapte, in care trebuie sa te orientezi, pe o granita pazita totusi si supravegheata cu lumini, cu ciini, cu echipaje care patrulau cu masini… Nu era tocmai un bulevard! Ei bine, omul nostru nu era pregatit pentru asa ceva, drept urmare a fost agatat in a treia zi, pentru ca nu mai rezista si nu mai avea apa. Era inca pe teritoriul romanesc cind s-a apropiat la un moment dat de un drumeag lateral, pe unde trecea o caruta. L-a rugat pe carutas sa-l ia de acolo si sa-l duca pina in sat, iar acesta l-a dus. si l-a predat la Militie. Rezultatul a fost intrarea in anchete si aducerea in catuse la Bucuresti, urmind ca intr-o luna sa aiba loc un proces, cu condamnare si tot tacimul. Nu era o gluma in acele vremuri tentativa de trecere frauduloasa a frontierei.

„Eu am inlemnit de frica atunci', isi aminteste Adina Keneres. „Nu mai auzisem nimic de el, sunam si zile in sir nu raspundea nimeni. Cind in fine s-a intors la Bucuresti si am putut vorbi la telefon, singura mea obsesie era sa-i spun sa nu mai incerce asa ceva. El nu imi putea spune onest ce se intimpla, iar eu intelegeam doar partial.'

Petru nu a fost un sot ascultator si, o luna mai tirziu, reface traseul, dar de data asta bine pregatit – si cu busola, si cu cititul hartii, si fizic. In sfirsit, avea sa biruie. „Dintre sutele de oameni care ajungeau pe atunci in Ungaria, la Buda­pes­ta, in lumea tensionata a sfirsitului lui ‘88, el a fost printre foar­te putinii care au reu­sit sa ple­ce mai de­parte. Sa stii ca era foar­te multa demago­gie pe tema asta atunci. Se spunea peste tot: «Veniti, Occidentul va asteapta». Adevarul e ca Occidentul avea foarte multe reguli, ca si azi, iar printre re­gulile alea era si aceea a existentei autenticei, realei vize de intrare pe un teritoriu, obtinuta de familie, care trebuia sa faca dovada ca avea unde si avea cu ce. Imi aduc aminte perfect de agitatia asta a Occidentului care va iubeste, va deschide granitele catre lumea libera, gogorita asta a lumii libere. Totul era doar un spectacol radiofonic extraordinar, nu era nimic adevarat. Dar a trebuit sa trecem prin aceasta experienta minunata ca sa intelegem.'

Ajuns la Paris, lui Petru Romosan nu i-a fost la fel de usor ca sotiei lui sa obtina succesul profesional. El voia sa faca comert de arta, iar pentru asta era nevoie de capital. Or, cei doi nu erau muritori de foame, aveau bani sa traiasca decent si sa-si ingrijeasca copilul care avea sa vina pe lume foarte repede, insa nu erau nici in situatia de a disponibiliza capital pentru investitie. Asa ca Petru a trebuit sa munceasca enorm, sa parcurga piata cu tirguri, cu talciocuri, cu galerii mici si mari, cu vinzarile la licitatii si sa invete tot ce inseamna pictura de rangul doi, de rangul trei, patru, sculptori minori din Europa si Canada, pentru ca orice obiect care repre­zenta un potential trebuia identificat. „Are un bagaj de cunostinte enorm', spune sotia sa. „Nevoia l-a invatat, dar a fost extraordinar de obositor. A reusit, printr-un miracol, in trei ani, sa stringa destul cit sa-si poata deschide galeria sa. A fost unul din putinii români, daca nu chiar singurul, care a avut propria sa galerie, cu un asociat, la Paris.'

Intoarcerea fiilor risipitori
Intre timp insa, de cealalta parte a Europei se intimpla un alt fel de miracol: decembrie 1989. A fost un moment trait la maxima intensitate de toti emigrantii români. Iar presa franceza urmarea cu interes maxim cea mai spectaculoasa schimbare de regim politic din Europa de Est. Romanii devenisera peste noapte vedete, iar ziaristii le cereau mereu marturii si impresii. Sotii Romosan nu faceau nici ei exceptie, mai ales ca intre timp reusisera sa-si faca destui prieteni printre ziaristii francezi, care navaleau acum peste romanii lor sa le povesteasca ce si cum.

Petru era cel mai entuziast: daca tot cazusera frontierele, voia sa se intoarca acasa. „Era foarte convins, coborise si valizele de pe dulap, sa le umplem si sa plecam. Doar ca nu am plecat, pentru ca, din fericire, televiziunea franceza era cuplata permanent cu cea romana si transmitea de la Bucuresti aproape continuu. si ne-am prins! Atunci i-am socat definitiv pe amicii ziaristi, care s-au prins si ei destul de repede, datorita noua, si au luat o nota mare. Am avut «placerea» sa-l vedem in mijlocul ecranului pe Ion Iliescu spunindu-ne acum ii fugarim pe Ceausesti, ba acum i-am prins, ba acum ii mai fugarim inca, ba acum nu vi-i ara­tam, ii aratam cind credem noi, ba acum e cazul, acum nu e cazul. Ne-am uitat unul la altul si ne-am zis: «Dumnezeule, e o lovitura de stat!». Or, toti ziaristii ve­neau la noi sa ne scoata figuri exemplare de refugiati politic care se intorc acasa. Ar fi dat foarte bine, am fi fost pe toate coper­te­le: iata, e suficient sa se imbunatateasca situatia si scapam de straini! Din pacate, aceasta demonstratie nu s-a  facut… Iar cind, in cele din urma, am luat-o inapoi spre Romania in 1997, i-am dezamagit din nou pe prietenii nostri francezi, care nu inte­legeau ce ne lipseste.'

La rindul meu, nici eu nu inteleg si nu-mi pot stapini uimirea: chiar asa, ce le lipsea? Aveau un copil care mergea deja la scoala, reusisera pe toate planurile, iar in ceea ce priveste Roma­nia, situa­tia nu era deloc idilica. Adina imi spune ca nu mizeria din România ii speria, „ci cumplita minciuna, extraordinara im­pos­tura'. Insa in ‘96, in iarna, au fost alegeri si, pentru prima oara, a cistigat Opozitia. Bingo! Au luat teapa! N-au fost pacaliti in ‘89, dar au fost in ‘96.

Presupun ca au si vrut, macar un pic, sa se lase pacaliti. In special Petru, care „s-a lasat convins ca s-a schimbat lumea si vine democratia peste noi. De fapt, lui i-a lipsit Romania suta la suta, iar mie deloc. Mi se schimbase viata si as fi ramas bine-mersi asa pina la sfirsitul zilelor. Dar lui Petru ii lipsea tara si mai ales limba. Rideam uneori, cind ajungeam in locuri foarte frumoase din Franta si faceam o roata cu mina la peisaj, sau in piata unui burg medieval, zicind: «Petru, ce-ti lipseste aici, de fapt?», iar el zicea ca, daca oamenii aia ar vorbi romaneste, totul ar fi OK'. si cum francezii nu aveau de gind sa vorbeasca romaneste in masa, pina la urma au trebuit sa se intoarca. I-a luat mult sa-si convinga sotia si a reusit pacalind-o ca nu e altceva decit o tentativa, adica daca nu-i bine acolo, se vor intoarce. Acum, dupa atitia ani, e evident ca in mintea lui nu incapea deloc varianta intoarcerii.
 

De la pasiunea pentru carti, la infiintarea unei edituri
In Romania, cei doi au pus bazele unei edituri: Compania. O intreb pe Adina Ke­ne­res daca au infiintat aceasta editura ca sa-si fructifice experienta dobindita in Fran­ta. „N-as zice… Nu eram foarte convinsa si nu mi se parea nimic minunat in a face o editura in România. Insa am pornit de la o initiativa foarte sufletista, si anume sa facem carti pentru copii, cu o echipa mica. N-am avut nici un proiect de editura pina cu o luna inainte de inregistrarea ei efectiva si din ideea asta fru­moasa a cartilor pentru copii, din care urma sa facem doua sau trei pe an, am a­juns sa facem mai mult de zece ori pe atit!'

Editura Compania este una de nisa, care publica, pe linga carti pentru copii si auxi­liare scolare, carti de memorii, documentaristica, albume si ceva literatura. O rog pe Adina Keneres sa-mi explice cum au ajuns la formula asta. Imi spune ca, desi au inceput cu aceste carti pentru copii, care au mers neasteptat de bine, cu timpul au realizat ca romanii „nu-si po­seda istoria proprie si mai ales nu-si poseda istoria recenta. si exista curiozitate, dar nu de tipul scandal, dez­va­luire, ci chiar contextul ala mare, prin care oa­menii sa-si vada viata din ultimii treizeci-patruzeci de ani povestita credibil. Am zis hai sa dam aceasta sansa, adica sa mergem si pe restituire si document. Docu­mentul e o notiune-cheie a civilizatiei se­rioase, de tip occidental. Or, in Ro­mania documentul a devenit o piesa de santaj: sint in posesia unui document, care va sa zica urmeaza o dezvaluire capitala! Insa documentul e mult mai mult de-atit'.

Asa ca si-au asumat sarcina de a reabilita acest domeniu. Au hotarit sa se tina cit mai de­parte de fictiune, chiar daca fic­tiunea este „un fel de coroa­na cu lauri de aur a artelor scrisului'. Cind, pina la ur­ma, au creat si o serie dedicata fictiunii, care a­vea sa gazduiasca scriitori contemporani,  aceasta a fost gindita sa aiba tot un profil documentar. „Desi, personal, sintem amatori de experiment si de avangarda, acestei serii nu i se cerea asa ceva. I se cerea sa lase despre Romania o imagine clara pentru cititorii care ar citi asemenea pa­­gini peste zece ani, peste douazeci, peste treizeci de ani. Selectia textelor din colectie e facuta pe exact aceleasi criterii. Asa incit, desi am primit la redactie texte minunate, de multe ori le-am recomandat altor edituri. Pentru ca nu intrau in spectrul dorit de noi.'

Lucru care nu i-a adus doar prieteni, ci si destui dusmani. Ii spun ca citisem undeva, pe un blog, o acuza cum ca Adina Keneres nu e interesata sa publice scriitori romani, ci doar prieteni de-ai ei. Nu pare afectata de gura tirgului si spune ca, daca n-ai umor, esti mort: „Amuzant e ca dintre scriitorii care au aparut la noi, si in colectia de contemporani, dar si in altele, pe mai mult de jumatate eu nu i-am vazut la fata pina cind s-a semnat contractul, iar pe treizeci la suta nu i-am vazut decit dupa ce a aparut cartea. Ba pe Oana Orlea, de exemplu, am cunoscut-o tocmai la un an si ceva dupa ce a aparut cartea. Din fericire, textele se apara singure'.

Margot, micul patriot
Revin la familie si o intreb despre Marguerite (alintata Margot), fiica ei nascuta in Franta. Unde considera ea ca e tara ei? „Amindoua sint tarile ei', spune mama cu ochi ve­seli. „Am fost placut surprinsi sa vedem ce patriot ne-a crescut in casa, patriot in stare sa lamureasca pe oricine acolo, in Franta, ca Romania nu e ce li se pare, ca spun gogomanii despre ea. Am descoperit asta cu stupoare. si este iubi­toare de cultura si de literatura româneasca. Cind s-a intors cu noi aici avea opt ani, bilbiia româneste, putea sa spuna lucruri simple, dar nu putea citi si nu poseda vocabularul. A avut noroc la scoala franceza de o profesoara de romana extraordinara, care a reusit sa stru­neasca o gramada de copii, sa fie foarte exigenta cu gramatica, cu stilistica si cu notele, dar si sa aplaude efortul. Astazi, stapineste o romana de invidiat si are la activ lecturi de mii si mii de pagini romanesti.'

Acum, Margot s-a intors la studii in Franta. Este studenta in anul II la celebra Sciences Po. Are ea de gind sa se intoarca in Romania? Daca o intrebi, spune ca da. E greu de spus acum ce cariera va face, dar crede ca va fi ceva pentru Romania si cu Romania. „E cumplit de emotionant', mar­tu­riseste mama ei. „Am sentimentul ca ea e mai covirsita de legatura asta cu Romania decit noi. E drept, a venit dintr-o lume cu o cadenta destul de seaca, destul de precisa (isi incepuse acolo scoala) si a gasit aici caldura omeneasca, a gasit generozitate, solicitudine, foarte multi oameni cumsecade si e foarte atasata de oamenii astia cumsecade. Pentru ea, România e un continent, nu o tara. Se bucura sa vina acasa in vacante, nu stie cum sa faca sa-si asigure biletul de avion, nu cumva sa rateze venirea.'

Cit dinspre partea ei, Adina Keneres nu poate spune ca a gasit in Romania ceea ce spera: „Sint extraordinar de obosita, de uzata, de dezgustata… Nu pot sa spun ca nu am adunat si niste satisfactii, pe ici-pe colo, ca nu am niste bucurii, dar cred ca le platesc mult prea scump, mai scump decit fac'. Insa sotul ei e extraordinar de multumit ca participa la aceasta transformare de-a dreptul alchimica, atit e de complicata si de lenta, care se intimpla cu Romania de azi.

Asa incit nu ma mir deloc ca, atunci cind o intreb daca regreta ca s-a intors, imi raspunde atit de hotarit: „Oh, da! Nu trebuia sa fi facut pasul asta, n-am fost pregatita pentru el, e clar. si nu sint romanii de acuzat pentru situatia tarii. Ei n-au nici o vina, nu au cum sa faca altfel, e o lume lenta, tinuta sub obroc, blocata chiar in bunele ei initiative. Din pacate, Romania aia noua in care ne-ar placea sa traim nu se gaseste la orizontul a doi ani sau cinci ani. Noi lucram la baza unei piramide si din motivul asta nu sint furibunda si nu ma manifest exploziv. Nu se poate altfel, nu se poate dansa mai repede decit muzica. Ma si amuza oamenii care mimeaza lucruri de anul 2025, la Bucuresti! Bucurestiul le va prelua si le va digera in 2066. Nu sint disperata la gindul ca nu o sa ma mai aflu atunci aici si stiu ca buna parte din cartile pe care le-am facut vor fi utile in 2066. Sint foarte linistita si in pace cu mine insami, cu munca mea. Chiar daca pentru propria mea viata n-a fost asta o buna solutie de crestere si inflorire'.

E PREA MULTA FICTIUNE PE PIATA ROMANEASCA DE CARTE

ELLE: Cum e lumea editoriala romaneasca fata de cea frantuzeasca?

Adina Keneres: Nu incape nici o comparatie, decit formal. Ca si in alte domenii, noi ne facem ca e OK, adica facem niste obiecte care aduc a carti sau niste foi care aduc a ziare. Ei bine, tot facindu-te ca faci lucruri care seamana cu ce e dincolo, ajungi sa pictezi o pestera, o iluzie mare, sa creezi umbre care seamana cu realitatea, dar care sint departe de realitate.

ELLE: Totusi, apar o gramada de titluri, sint atitea edituri, se traduce foarte mult…

A.K.: Acestea sint niste aparente. Dincolo, sistemul e compus din rost, e compus din economie, din relatia directa cu asteptarea unei piete. Totul formeaza un organism viu. Or, noi reproducem aici artificial, intr-un vas inchis, citeva din gesturile acelei lumi. E ca si cum le-am fotografia. Nu e, de pilda, imaginabila in Franta nici una din scenele pe care le avem noi saptaminal cu librariile. Nu e imaginabil sa ramina un stoc descarcat, un stoc zero la o carte care se cere – o saptamâna sau doua chiar! –, pentru ca acolo ar fi un semn de boala mintala, lumea s-ar intreba daca trebuie sa cheme o ambulanta pentru tine. Nu e posibil sa nu te intrebe nimeni daca e normal sau anormal sa ai 9% T.V.A. si sa fii doar anuntat ca vei avea 9% T.V.A. De asemenea, nu e posibil sa ne coste aici expedierea postala a cartilor mai scump decit in U.E., cit timp Posta a luat la cunostinta si exista o lege. Astfel de situatii nu pot aparea intr-o tara ca Franta. Noi continuam sa functionam intr-o oarecare fictiune. Ca sa nu spun ca primul servit cu carte in Franta este francezul pe care il intereseaza literatura franceza, istoria tarii lui, civilizatia lui, mincarea lui, politica si actualitatea lui s.a.m.d. Or, zona servita identitar in Romania este sub nivelul marii…

ELLE: Poate pentru ca am fost inchisi atita timp, nu am avut acces la literatura straina, de aceea o devoram acum?

A.K.: Culmea, n-as zice. La prima vedere, asta pare sa fie simptomul care expli­ca tot. In realitate, cu exceptia premiilor de ultima ora, pe care si astazi romanii cu adevarat curiosi si le procura in limba originara urgent, la noi s-a tradus masiv si inainte de ‘89, chiar fara copyright. Nu stiu, statistic vorbind, cita lume se plinge ca a fost tinuta departe de stirea de ultima ora in materie de lite­ratura sau de carte. Nu cred ca asta a fost frustrarea esentiala, cu adevarat. Cred ca esential este ca oamenii de aici nu au fost antrenati sa inteleaga ce e cu cartea de non-fictiune si ce vrea ea. Daca n-ar fi asa, noi nu ne-am vinde cartile pe care le facem. Nu sintem niste genii care am facut vreo mare descoperire, insa exista un public pentru aceste carti. E prea multa fictiune pe piata româneasca de carte. Mai multa decit ne-am dori. Din pacate, nu cred ca actualul moment sau urmatorii ani care se vad la orizont or sa ne aduca satisfactii majore in domeniul asta. Cred ca va trebui sa bem pina la fund cupa prostiei noastre, a incapatinarii si a iresponsabilitatii.

Foto:Sebastian Enache

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK