Zita Moldovan: un interviu special despre femei rome, dincolo de stereotipuri

E încă foarte devreme când mă văd la o terasă cu Zita Moldovan, într-un iunie încins și cu o atmosferă generală încă mai înfierbântată, la câteva zile după ce trupa Coldplay a îndrăznit necugetatul gest de a invita un cântăreț rom, și încă unul de manele, să se alăture pentru câteva minute concertului lor. Prima dintre cele două seri a marcat pe Arena Națională un incident familiar stadionului din alte contexte – un cor de huiduieli la adresa tânărului artist, manifestate cu patos încă dinainte ca acesta să apuce să cânte prea multe acorduri din propria-i piesă.

Corul ocărilor s-a împrăștiat cu iuțeală, străbătând online-ul, studiourile televiziunilor, redacțiile și, în general, orice spațiu în care oamenii se exprimă. S-au născut dezbateri strașnice în care majoritatea publicului a condamnat alegerea trupei britanice, cu o minoritate vehementă susținându-l pe Babasha, artistul de doar 22 de ani, și combătând rasismul pe față sau doar subtil care a pus paie pe focul argumentelor. Că manelele au mesaje toxice, la modul general, că nu era locul unui manelist la un concert pop-rock, că de ce nu a ales Chris Martin, vocalul Coldplay, un artist care să cânte un gen măcar apropiat de cel al trupei, toate lucrurile astea au fost strigate în gura mare sau tastate cu furie și cu caps, în vreme ce susținătorii demersului au arătat cum proiecte muzicale din orice gen transmit deseori mesaje la fel de toxice, care nu sunt însă condamnate cu aceeași fervoare; cum nu toate manelele au mesaje dăunătoare și cum păcatul generalizării conduce la o ură periculoasă, nerecunoscută, dar mocnind dintotdeauna, față de o întreagă etnie.

Subiectul care a născut atâta analiză nici măcar nu apare pentru prima dată pe tapet. Este unul care se tot repetă: s-a întâmplat atunci când alți artiști au invitat cântăreți de manele să li se alăture pe scenă în festivaluri, s-a întâmplat când o celebră trupă de manele a cântat în cadrul Galei Gopo la Teatrul Național din București, când un alt artist a vrut să susțină un concert la Filarmonică, când alți artiști au închiriat clădirea Ateneului pentru a filma un videoclip. Nici unul dintre aceste locuri, a conchis opinia publică, nu este adecvat pentru manele – un gen muzical asociat puternic cu etnia romă –, care nu sunt difuzate la radio-uri, dar care s-au strecurat în ultimii ani în topuri pe platformele de streaming.

E nedrept că încep acest text, dedicat unei femei rome cu o mulțime de realizări și preocupări – actriță, jurnalistă și prezentatoare TV, mai nou designer vestimentar – cu un astfel de preambul. Însă și ea știe și îmi spune, încă din start, că multe lucruri sunt nedrepte când vine vorba despre etnia căreia îi aparține. Nu că ar poza în victimă, dar în cei 45 de ani de viață a avut suficiente ocazii să simtă rasismul în toate formele lui, de la cel al majoritarilor, subtil sau încărcat de agresivitate, până la cel propriu, internalizat de comunitate. Iar incidentul de la primul concert Coldplay nu e, pentru ea, deloc surprinzător. Până să ajungem să-mi împărtășească ce crede despre întâmplare, o rog să-mi deslușească povestea vieții ei.

E în primul rând actriță, îmi spune. „De când eram mică ziceam, știu că e un clișeu, că vreau să fiu actriță. Cântam în oglindă, făceam microfoane… dar după aceea mi-a trecut. Pentru că tata e profesor de mate și nu a fost de acord să fac artă, a zis că nu e bine plătită în România și că nu o să pot niciodată să mă întrețin, să-mi caut o meserie serioasă. Dar undeva, în subconștientul meu, se întâmplau lucruri.” Așa că a dat admitere la Cluj-Napoca, la facultatea de sociologie, a intrat, dar a decis să dea examen și la teatru. La vremea aceea, 400 de candidați se băteau pentru 8 locuri, iar Zita s-a numărat printre norocoșii care au intrat, susținând probele fără știrea părinților. I-a anunțat abia după și i-a convins să o lase să urmeze facultatea. În anul al doilea a început să prezinte prima emisiune din România dedicată romilor, difuzată de TVR Cluj timp de 15 minute pe lună.

După ce a terminat facultatea, povestește, s-a hotărât să se mute la București.

„Nu știam unde mă duc, dar mi se părea Clujul un oraș prea mic pentru ce voiam eu să fac. Așa e în tinerețe, ai impresia că poți să faci totul. Și am venit la București. Mi se părea că fac televiziune, dar n-am studii în domeniu. Am mers la un curs de jurnalism la Centrul pentru Jurnalism Independent, am învățat foarte mult acolo.”

Curând după, în 2005, a început prima emisiune pentru romi la un post privat de televiziune din România, OTV. Aceeași emisiune există și azi și tot Zita o prezintă, dar s-a tot mutat pentru spațiu de difuzare la felurite canale de televiziune: Prima TV, Național TV, iar acum a ajuns la B1 TV.

La vremea aceea se angajase la emisiune, dar juca și la Teatrul de Operetă Ion Dacian, pe colaborare, loc în care a rămas câțiva ani. Încă niște ani mai târziu, avea să vină o întâlnire care i-a schimbat traiectoria profesională. A cunoscut-o pe Mihaela Drăgan, împreună cu care a fondat prima companie de teatru rom, Giuvlipen. Numele, de altfel, e alcătuit chiar de ele pentru a desemna conceptul de feminism, inexistent până atunci în limba romani, pornind de la cuvântul femeie, căruia i-au adăugat un sufix.

Zita își amintește că până atunci nu existau spectacole dedicate romilor, în afara unei adaptări după O noapte furtunoasă a lui Caragiale, realizată de colegul ei, Sorin Sandu, în care a jucat și ea și pe care o purtaseră într-un turneu prin toată țara. Se întâmpla prin 2010, spune Zita, și a fost primit bine în mediul teatral, dar a generat și reproșuri că „l-ați furat pe Caragiale”.

„Dar asta ne-a motivat și ne-a ridicat multe semne de întrebare. Câteodată hate-ul pe care îl primești e dureros, dar te și trezește. Și zici: chiar e nevoie de asta. Am înțeles că e nevoie de producții teatrale rome și de o altă perspectivă, pe care să o vadă lumea. Până atunci ce am avut? Niște telenovele cu mare succes, dacă te uiți pe rating, dar care arătau romii foarte stereotipal. Pe noi nu ne-au ajutat cu absolut nimic, ne-au adus un dezavantaj, pentru că ce vedeam acolo era fix cum noi nu suntem, niște clișee, stereotipuri… și jucate de albi.”

Cu gândul acesta au început să facă spectacole cu Giuvlipen, însă mai mult de atât, au arătat și perspectivele lor feministe, lucru care a făcut ascensiunea proiectului încă mai dificilă decât ar fi fost în mod normal nașterea unei companii de teatru.

„Chiar era nevoie să vorbim despre lucrurile astea și în comunitatea romă, pentru că foarte multe femei, inclusiv eu la început, nu știam despre ele. Acum e un concept cool, toată lumea e feministă. Dar la început, nici noi nu știam exact în ce direcție mergem. Doar că eu trăiam foarte multe lucruri cu care nu eram de acord și simțeam nevoia să am aliate lângă mine, femei care să rezoneze cu mine, care să mă susțină, pentru că și ele treceau fix prin ce treceam și eu. Dar nu aveam ceva care să ne unească.”

Povestește că s-a confruntat fățiș cu asta la emisiune, unde se îmbrăca mai tot timpul în fuste scurte, iar producătorii primeau deseori mesaje de la romii mai tradiționaliști. „Ziceau: ‘Nu ne reprezintă. La noi, femeia trebuie să fie cu fustă lungă, să nu i se vadă picioarele. Ce ne arată? A venit românca asta, nu e de-a noastră.’ Pe lângă asta, în cercul în care mă învârteam, bărbații aveau întotdeauna dreptate, se coalizau între ei, iar femeile aveau o poziție mereu ingrată. M-am revoltat și am zis: stați puțin, avem și noi o voce, trebuie să vorbim și noi despre noi și despre ce facem. Foarte greu s-a înțeles lucrul ăsta.” Ba chiar, îmi spune, la un moment dat, chiar înainte să prezinte Gala de Excelență a Romilor, un organizator i-a atras atenția că nu o poate face într-o rochie transparentă și i-a cerut să se acopere cu o basma.

„Am zis: ‘Știi ceva, hai că nu mai prezint nimic, du-te și prezintă tu cu basma.’ Și am plecat. Ăla a fost momentul când am zis că va trebui să fac haine rome. Să aduc toată concepția asta de ‘trebuie doar fustă lungă’ în contemporan, în nou, în actual. Și mie îmi plac fustele lungi, le-am purtat și eu. Dar nu există doar alea. Atunci n-am avut susținere, toată lumea a zis că a avut dreptate omul ăla, că eu sunt exagerată. Atât de mult mi-ar fi plăcut să fie lângă mine mai multe femei care cred că simțeau același lucru, dar nu aveau curajul să vorbească.”

Norocul a fost întâlnirea cu Mihaela Drăgan, cu a cărei gândire a rezonat, așa încât  au decis să fondeze trupa. „Am zis că tre­buie să facem o trupă feministă, nu doar o tru­pă romă, ci în care să vorbim despre toate lu­crurile care ni se întâmplă nouă, femeilor.„

Primele reacții, își amintește acum, au fost confuze: „Ce feminism, ce romi, ce vreți? Toate spectacolele noastre au fost și sunt în continuare curajoase, vorbim despre subiecte tabu, cu care oamenii nu sunt foarte confortabili, nici romii noștri, pentru că vorbim de lucruri sensibile. Câteodată am primit respingerea societății în general, dar cu asta suntem obișnuite; dar spectacolele au fost și mai greu digerate de comunitatea romă, de romi care sunt mai conservatori. Dar ușor, ușor au început să înțeleagă și ei lucrurile.”

N-ar ști să zică acum, după zece ani de Giuvlipen, de ce spectacole e mai atașată. Dar își amintește de Gadjo Dildo, care „vorbea despre hipersexualizarea femeii rome, că trebuie tot timpul să fie femeia cu sânge fierbinte’, și de Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?. Pornind de la sinuciderea unei fete de 17 ani din Harghita, spectacolul, spune acum Zita, „a fost foarte strong, foarte emoționant. Eu am făcut un reportaj despre… A fost groaznic ce s-a întâmplat acolo, și aveam niște repere înainte să ne apucăm de spectacol. Ea s-a sinucis pentru că se simțea între două lumi. Nu era acceptată nici de societate, de școală, pentru că era romă, din comunitate de gabori; și acasă avea altă problemă: faptul că oamenii erau foarte tradiționali și nu acceptau ca o fată de vârsta ei să-și continue școala.”

Cu Kali Traš/Frica Neagră au făcut pasul spre primul parteneriat cu un teatru de stat, mai exact, Teatrul Evreiesc de Stat, mai ales că spectacolul avea ca temă Holocaustul romilor. „Doamna Maia (Morgenstern, directoarea instituției, n.red.) a fost foarte deschisă în direcția asta.”, spune acum Zita. De atunci, și-au tot purtat spectacolele prin lume, în special la Londra și Berlin: „am fost mai cunoscute în primă fază în afara țării decât în România. Mereu se întâmplă asta. Abia când am luat un premiu UNITER a venit recunoașterea aici.”

Cel mai recent spectacol Giuvlipen este o producție în parteneriat cu Teatrul Național din Craiova, Caliban și vrăjitoarea, pornind de la cartea cu același nume de Silvia Federici.

„Mihaela a scris și textul, a făcut și regia, dar toată situația din carte e inversată: până acum eram obișnuiți ca opresorii să fie albii și acum opresorul e rom, sunt eu, care fac rolul Prospero. Să vadă și ceilalți cum e să fii în postura celui oprimat, cât de vulnerabilă e treaba, că în orice moment poți să fii în locul celuilalt. Avem trei scene și în limba romani, și a fost primit foarte bine, mereu sala plină, lumea interesată.”, povestește Zita.  

În deceniul de când există Giuvlipen, spune, „s-au produs niște schimbări, dar nu majore. Nu cred că teatrul schimbă lumea. Dar poate să producă niște idei. Dacă pleacă de la spectacolele noastre cinci oameni care își pun niște întrebări, e OK pentru noi. Nu stai în confortul tău, îți pui niște întrebări. Dar nu pleacă toți așa, și nici noi nu suntem acolo să facem educație, nu e scopul nostru. Da, e și teatru educativ, dar nu doar asta. E foarte ciudată treaba cu teatrul rom, pentru că toată lumea are impresia că e teatru social, ‘vorbiți despre discriminare, săracele de voi’. Nu vorbim doar despre asta, e și un act artistic în sine, suntem actrițe profesioniste, facem și teatru estetic. Teatrul social nu e rău, dar nu suntem în postura de victime. Și când mai auzi câte o poveste despre un rom excepțional, care a reușit, te miri: ‘Tu nu ești ca ceilalți, ești altfel.’ Nu, mai sunt mulți ca el, dar nu-i știi tu.”

Stereotipul romului excepțional, spune Zita mai departe, face mai mult rău decât bine. Și știe din propria experiență, pentru că și ea a fost privită astfel sau i s-a cerut să mimeze această poziție.

„Dacă nu ai o poveste lacrimogenă și n-ai trăit în sărăcie și dacă nu te-au discriminat toți oamenii de pe pământ… Dacă ai fost la școală, nu mai e bună povestea ta. E o problemă. Întotdeauna când vorbești despre romi vorbești doar de chestii opuse, fie cei foarte vizibili cu palate, turnulețe, mașini, opulență și lux, fie vorbești de oamenii foarte săraci. Comunitățile de romi întotdeauna sunt la margine. Unde încep comunitățile de romi se termină totul, nu mai au nici lumină, nimic. Acolo stau. Dar vorbim doar de astea, mijlocul nu există. Întotdeauna trebuie să vorbești echilibrat despre orice lucru. Televiziunilor le place și să mai bage povești, și pe mine m-au invitat în emisiuni și ziceau: ‘Nu vrei să spunem că ai trăit în șatră și ai ajuns aici?’ Dar eu n-am trăit în șatră, am trăit la bloc. Veniți să vedeți în comunitate la mine, oamenii stau la bloc, n-avem nici un port, n-avem nici un cal. Cum să zic așa ceva, dacă nu am trăit asta? Nu că ar fi o problemă că cineva ar trăi așa. Dar nu mai reduceți totul la stereotipuri, pentru că am trăit cu lucrurile astea și am foarte multe stereotipuri în cap și rasism internalizat maxim. Pentru că așa am crescut. Asta am învățat mulți ani.”

Spune că același rasism internalizat a ieșit la iveală și după primul moment al lui Babasha la concertul Coldplay: „Foarte mulți romi au zis: ‘Bine că l-au huiduit, pentru că nu ne reprezintă, nici nouă nu ne plac manelele.’ Când spui manele, spui ceva rău. Nu mai gândesc logic, probabil că așa cred că se apără de rasism, dar asta nu face altceva decât să perpetueze aceleași lucruri. E foarte greu să explici lucrul ăsta. Și noi, romii, trebuie să vedem lucrurile în care nu suntem OK, să spunem: hai să mai caut. E un proces, nu se termină niciodată. Ești într-o continuă căutare. Te decondiționezi să nu mai crezi. Cum ar fi fost să fii în locul lui Babasha, huiduit de 60.000 de oameni, la 22 de ani? Ce ai fi simțit? Când îți pui întrebarea asta, îți dai seama că nu mai puteai să huidui, nu?”.

Subliniază și că Babasha a spus că a început să fie huiduit încă de când a urcat pe scenă, cu oameni urlând să coboare și reproșându-i culoarea pielii.

„Ei n-au huiduit acordurile, i-au huiduit etnia. Problema era că era rom și că un artist rom nu are ce să caute pe o scenă din asta. Care sunt spațiile în care putem să cântăm? Romii trebuie să-și vadă locul lor. Ei trebuie să cânte la șatră, în alte spații.” Ba chiar, spune, s-a lovit de reacții în aceeași direcție, deși mult mai domoale, la finalul spectacolelor, când mai răspundeau întrebărilor publicului. „Le plăcea spectacolul, aplaudau, veneau să ne felicite și întrebau: dar voi chiar sunteți actrițe? Chiar ați terminat teatru? Că sunteți foarte talentate. Dar voi, romii, sunteți talentați așa, nu vă mai trebuie școală. Nu se pupa spațiul cu noi, fete rome, nu era ce trebuie. Era o curiozitate. Asta e vechea întrebare. Sunt niște spații cu care nu poți să asociezi romi, sunt prea mari pentru noi. Până la urmă am ajuns la teatrele naționale, dar a durat. E bine că am ajuns, dar nu e suficient, în continuare romii nu au instituții de cultură care să-i reprezinte, să adune toate actele astea artistice într-o singură instituție, ca o asumare a statului. Așa cum există teatru maghiar de stat, de exemplu. Nu s-a găsit încă un mod de a face această istorie. Sau un muzeu al romilor.”

Lipsa asumării statului face și ca mulți români și romi să nu știe măcar de existența Holocaustului romilor. Nici Zita nu ar fi știut dacă nu se alătura, în facultate, Cercului Studenților Romi.

„De unde să știu? Cine să-mi spună? Școala? Niciodată. Până la urmă, e istoria noastră comună, că și eu sunt cetățean român și trebuie să știu despre mine. Că tot rasismul și toată discriminarea vin dintr-o necunoaștere, când nu cunoști lucruri despre un om, începi să-ți faci o imagine despre ce crezi tu că s-a întâmplat cu el. Și începi să-i pui niște etichete, dar de fapt cunoști nimic. Abia când începi să-l cunoști, vorbești cu omul ăla, îți explică, îți povestește, îți dai seama că multe lucruri pe care tu credeai că le știi nu sunt adevărate. Majoritățile nu ne cunosc istoria. Nici nu vor, dar nici nu au de unde să afle lucruri.”

Brand-ul de modă pe care l-a fondat, Loly by Zita Moldovan, e nu doar o încercare de a aduce portul rom în contemporan, cum povestea mai devreme, dar și o încercare de a recupera o parte din istorie. A avut o tentativă să-l întemeieze în 2016, și l-a reluat patru ani mai târziu, în plină pandemie.

„M-am gândit la culoarea roșu, pentru că descrie bine romii, și se referă la viața romilor, la rezistența noastră. Și celebrează cultura romă într-o formă nouă, foarte actuală.” La început, spune ea, nu știa în ce direcție va merge inițiativa ei, voia doar să vadă oameni îmbrăcați în haine inspirate de portul tradițional. O primă serie de hanorace a avut succes – mai mult în străinătate decât în țară. „Apoi am câștigat un premiu dat de ERIAC (The European Roma Institute for Arts and Culture), care au sprijinit foarte mult brand-ul Loly, și datorită lor s-a dezvoltat. Fără sprijin, nu reușeam să fac. Doar din vânzări nu merge, pentru că antreprenorii în România nu sunt susținuți și taxele sunt foarte mari.”

Iar anul acesta, cu mai bine de o lună înainte de întâlnirea noastră, a lansat opt piese haute couture: „Am vrut să aduc în atenția publicului femei rome care au revoluționat domeniile lor de activitate, așa că fiecare rochie poartă numele unei femei, iar cea de-a opta e pentru toate femeile care de fapt nu au voce, trăiesc în continuare în comunități și n-au acces la resurse.”

Cu ocazia asta, povestește Zita, a și imprimat un nou material, pe care vrea să-l introducă și în colecțiile mai purtabile și în care a combinat elemente din cultura romă, de la roată la simbolurile breslelor tradiționale. O întreb cum se simte să faci un brand de haine inspirat de cultura romă în condițiile în care portul reprezintă, cel puțin în România, mai degrabă un costum pentru majoritari, care nu se jenează să-l poarte în emisiuni în vreme ce arborează blackface (practica de a-ți vopsi fața pentru a pretinde că aparții unei alte etnii, n.red.) sau să aproprieze elemente în colecții care nu au nimic de-a face nici cu artizani romi, nici nu specifică măcar sursa de inspirație, cum s-a întâmplat recent în cazul mai multor colecții ale tinerilor designeri.

„E o problemă mare și oamenii încă nu înțeleg ce înseamnă. Doar oamenii OK, care vorbesc despre cultura romă, au aceleași principii pe care le am și eu, care au luat poziție atunci când e vorba de romi, sunt cei care mă întreabă: ‘E OK să port o haină romă?’. Mi se pare fabulos. Pe de altă parte, sunt oameni care încă nu înțeleg și-mi spun: ‘Vreau și eu niște haine, că e ziua cuiva și ne îmbrăcăm toți.’ Nu e OK să te deghizezi în rom, ce nu înțelegi? ‘De ce nu e OK, că eu am avut un prieten rom, mâncam din aceeași farfurie. N-am nimic cu romii.’ Și chiar omul nu are nimic, dar nu înțelege termenul ăsta de apropriere culturală, că nu e OK să capitalizezi de pe urma unei etnii care nu a fost niciodată în poziție de putere.”

A observat asta fie când a prezentat, în Reghinul de unde se trage, colecția, atunci când un ansamblu de dansuri a arborat port rom deși nici o dansatoare nu era romă, dar și când un client i-a făcut o comandă pentru a se costuma.

„Dacă ești aliat, dacă porți cu decență, cu onestitate și vorbești despre cultura romă, e OK să porți haine rome. Dar când îmi ceri doar haine ca să te costumezi, n-ai avut niciodată o poziție OK, în continuare folosești termenul țigan… Nu o să-ți dau nici măcar o broșă, pentru că nu poți să cumperi chiar totul cu bani în lumea asta.”

Dar și aici, spune Zita în final, cu oarecare optimism, s-au mai schimbat lucrurile: „Pentru că oamenii mă-ntreabă. Și mi se pare corect să-ți pui problema asta. Să-ți pui niște întrebări. Mi se pare că avem mai mulți aliați și că unii, chiar dacă nu înțeleg, măcar se abțin și fac eforturi să înțeleagă, vor să știe mai multe. E și asta o chestie, pentru că atunci când nu te interesează un lucru, ești și ignorant. Și de aici pornesc multe.”

Citește și:
Piesele vestimentare și accesoriile esențiale ale acestui sezon

foto: Arhiva ELLE

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK