Xavier Dolan nu mai e „copilul teribil” al cinema-ului

La 10 ani de la debutul care l-a consacrat, Xavier Dolan revine cu "Matthias &Maxime", un film delicat despre prietenie. În cinematografe din 31 ianuarie.

În 2009, filmul de debut al unui regizor canadian care nu trecuse cu mult de vârsta majoratului era întâmpinat la Cannes cu minute în șir de ovații. I Killed My Mother – povestea unui tânăr recalcitrant care încearcă să-și dea seama cine e și să gestioneze relația de love & hate cu mama lui – l-a transformat pe Xavier Dolan în cineastul momentului, iar eticheta de „copil teribil' (pe care o urăște, de altfel) a venit la pachet. Încă de la patru ani, Dolan a început să joace în seriale și reclame și să dubleze filme (printre altele, a fost vocea în franceză a lui Ron Weasley din seria Harry Potter), iar cu banii strânși a făcut primul său film, pe care l-a scris, produs și regizat și în care interpretează rolul principal. Acesta a fost doar începutul. A urmat o carieră prolifică – 8 filme în 10 ani – iar momentul de glorie a fost în 2014, când a împărțit premiul juriului de la Cannes cu nimeni altul decât Jean-Luc Godard, legenda Noului Val Francez. Personaje vulcanice guvernate de emoții ce nu pot fi stăpânite, o atenție deosebită pentru interioritatea personajelor, cadre care rămân cu tine mult după încheierea genericului de final, melodii pop cu care ți-ar fi rușine în playlist, dar care capătă noi înțelesuri și profunzimi – toate astea compun un stil 100% recognoscibil care i-a făcut pe mulți să se declare fani pe viață ai lui Xavier Dolan. Ca o anecdotă, dacă vei asculta pe YouTube oricare dintre piesele ce se regăsesc pe soundtrack-urile filmelor sale, primul comentariu este „Xavier Dolan brought me here'. Anul trecut, canadianul a revenit pe croazetă, locul unde a început totul, cu Matthias & Maxime, un film despre doi prieteni care descoperă că au sentimente mult mai profunde după ce ajung să se sărute pentru scurtmetrajul unei prietene. Dolan preia din nou rolul principal și își distribuie în film gașca de prieteni cu care și-a trăit adolescența. Premiera a fost primită și de data asta cu aplauze prelungi, iar filmul va ajunge și în cinematografele din România pe 31 ianuarie, distribuit de Voodoo Films. Ocazie cu care am putut să îi pun câteva întrebări regizorului despre noul film și cum își vede cariera, la 10 ani lungi de la debut.

ELLE: A fost important pentru tine să faci un film cu prietenii tăi, care să fie filmat în orașul tău natal? Te gândești să închei un soi de capitol autobiografic al filmografiei tale cu Matthias & Maxime?

XAVIER DOLAN: Exact așa îl resimt, da! Sfârșitul „unui” capitol. Nu neapărat unul autobiografic, totuși. E amuzant că oamenii au întotdeauna impresia că aceste filme sunt despre mine sau viața mea. Sunt cu siguranță inspirate de oamenii pe care i-am întâlnit, cu care m-am împrietenit, de care mi-a păsat. Uneori de oameni care fac parte din viața mea, alteori nu. Dar, de exemplu, gașca de băieți din Matthias & Maxime ar putea fi inspirată de grupul meu de prieteni – de energia și genul lor de umor – dar eu nu am trăit niciodată ce trăiesc Matt și Max. De două ori am spus povești care să fie autobiografice și totuși, e un cuvânt mare, știind cât de romanțat a fost totul. Personajul lui Hubert din I Killed My Mother și cel al lui Rupert din The Death and Life of John F. Donovan sunt creionate după viața mea. Dar asta e cam tot. Restul e ficțiune!

ELLE: E mai importantă prietenia pentru tine decât, să zicem, relațiile romantice? Ai aflat ceva nou despre prietenie în timp ce filmai Matthias & Maxime?

X.D.: Prietenia a fost întotdeauna foarte importantă, esențială chiar! Nu cred că am fost vreodată în situația în care a trebuit să le compar importanță sau să aleg una în favoarea celeilalte. Așa că nu aș spune că prietenia e mai importantă decât dragostea. Dar în multe feluri, o depășește, cu stabilitatea, loialitatea, dorința și simplitatea sa. Prietenia îmi dă o stabilitate, mă face să mă simt în siguranță. Cariera a fost o prioritate pentru mine când aveam douăzeci de ani și mi-a fost din ce în ce mai greu să fiu în relații unde această carieră nu era o sursă de neînțelegeri. Să fii înțeles e crucial, iar prietenii fac asta. Cei care nu o fac nu sunt prieteni și nu au fost niciodată. Așa că prietenia câștigă până acum. Asta nu înseamnă că nu sunt deschis în fața dragostei. Și nu înseamnă că nu o aștept.

ELLE: Printre altele, ultimul tău film zgândără ideea tradițională de masculinitate care ne este inoculată încă din copilărie. Ți se pare că în ultimii ani lucrurile s-au mai schimbat în ceea ce privește asta?

X.D.: Cred că ce a fost atât de toxic la masculinitate a fost o lipsă de diversitate. Când eram puști, exista un singur mod de a fi bărbat. Să fii bun la sport, să fii puternic, să ai o iubită. Multe culturi nu pun în discuție această noțiune nici măcar acum. Dar acum, un copil poate să găsească, dacă e interesat, răspunsuri la întrebările sale, exemple și manifestări ale diferențelor și diversității. Când eram mic, nu aveam computere, iar când am avut, YouTube nu era a thing. Așa că nu aveai cum să dai peste trailer-ul de la RuPauls Drag Race sau discursul prin care Ellen Page își făcea coming out-ul. Într-un fel, homosexualitatea exista pentru mine, dar numai în filme unde personajele queer mureau de SIDA și în seriale unde acestea erau suicidale sau hărțuite sau ambele. De cele mai multe ori, aceste personaje erau schițate, niște stereotipuri folosite ca accesorii pentru rolurile feminine care aveau nevoie de cineva queer cu care să meargă la shopping. Așa că mulți ani m-am identificat cu bărbați straight și masculini care de fapt nu aveau nici o legătură cu masculinitatea pe care o doream pentru mine. Dar masculinitatea a devenit variată. Sunt uimit de cât de progresiste au ajuns să devină conversațiile. Îmi doresc doar ca pentru fiecare minte care devine mai tolerantă să nu existe alte zece care să rămână needucate și fanatice. Dar cam asta se întâmplă. Așa că trebuie să continuăm, nu ne putem opri. Speranța mea este la cei tineri. E crucial să eradicăm noțiunile de intoleranță la tineri.

Matthias & Maxime

ELLE: Personajele feminine pe care le-ai creat sunt unele dintre cele mai nuanțate și puternice din cinema-ul recent. Ai simțit vreodată responsabilitatea de a portretiza femeile într-un mod mai onest decât se întâmplă în general?

X.D.: Nu o resimt ca pe o responsabilitate. E doar o plăcere și o pasiune de a crea personaje care sunt pe cât posibil reale, umane, curajoase și imperfecte. Pentru că de multe ori, ca spectatori, ne identificăm cu defectele. Eu unul, cel puțin. Momentul în care cred un personaj e cel în care mă recunosc pe mine sau pe cineva pe care cunosc în el. Cred că e uman. Dacă am simțit vreodată o responsabilitate în scriitura mea, ar fi aceea de a prezenta femeile prin povești care să le arate puternice, mai degrabă decât să le victimizeze sau obiectifice. Dar cred că e vorba mai degrabă de poveștile pe care alegem să le spunem, decât despre felul în care scriem personajele.

ELLE: Încă de la primele tale filme, ai strâns un număr foarte mare de fani. Ți s-a întâmplat să primești scrisori de la ei în genul celor pe care le tu le scriai celebrităților, când erai mic? (n.r.: e celebră scrisoarea pe care Dolan i-a scris-o la 8 ani lui Leonardo DiCaprio) Dacă da, ai răspuns la ele?

X.D.: Primesc scrisori, iar unele sunt foarte intense. Oamenii îmi scriu după ce s-au reunit cu o mamă înstrăinată sau îmi spun că un film de-al meu le-a dat curajul să își facă coming out-ul în fața familiei. Circumstanțele în care sunt scrise aceste scrisori sunt de obicei emoționale. Dar nu pot să le răspund pe toate. În general, le răspund copiilor. Adulții scriu într-un mod care e de cele mai multe ori terapeutic, iar numai gestul în sine ajută. Dar copiii așteaptă răspunsuri. I-am răspuns recent unei fetițe din Franța. Îmi zicea că se simte singură și diferită. Așa că a fost important să o fac să înțeleagă că nu e singură, și că diferențele înseamnă unicitate și tărie de caracter. Sper că scrisoare a găsit-o cu bine.

ELLE: Acum că ai împlinit 30 de ani, care îți sunt prioritățile? Crezi că vei reuși să faci filme în același ritm de până acum?

X.D.: Nu vreau să „reușesc” să regizez filme în același ritm pentru că nu mai sunt interesat de acel ritm. Nu a fost ceva ce mi-am impus. Am făcut filme când am simțit nevoia și sunt recunoscător că am putut. Dar după 30 de ani, trebuie să fie diferit. În primul rând, vreau să joc. Pentru altcineva în afară de mine. Voi mai regiza, desigur, dacă mă lasă… Acum scriu un film horror. Am o perioadă bună. E ciudat, pentru că simt nevoia să o iau mai încet și să-mi iau niște timp pentru mine. Dar lumea în care trăim acum, limitele la care am ajuns pentru că am tratat planeta așa cum am făcut-o…totul îmi spune să merg mai repede. Și să fac cât pot de mult cât mai pot. E ciudat să încep să gândesc așa. Dar asta e realitatea noastră acum.