Stiu ca probabil ti se pare greu de crezut, dar a existat o vreme, nu foarte indepartata, cind doamnelor si domnisoarelor bine educate nici nu le trecea prin minte sa vorbeasca la telefoanele mobile si in mijloacele de transport, la cumparaturi sau la un prinz cu fetele, cu iubitii sau cu psihologii despre intensitatea si durata orgasmului lor. si, chiar daca volumul conversatiilor pe aceasta tema a crescut uluitor, se pare ca numarul orgasmelor autentice a ramas acelasi – sau poate chiar a scazut! Totusi, ca o consecinta a conversatiilor pe aceasta tema (pina odinioara tabu), a aparut un nou gen literar: cartile care explica (pina in cele mai mici amanunte) de ce sint femeile nesatisfacute de viata lor sexuala, carti care le explica sexul femeilor nemultumite de acest aspect si carti care explica faptul ca, pina la urma, sexul nu este (intotdeauna) o
chestie chiar asa de importanta.
Gindeste-te: tu in care dintre urmatoarele posturi ti s-a intimplat sa te afli? Dupa o zi ingrozitoare la birou, mincand inghetata dintr-o cutie imensa si uitindu-te la un film vechi inainte de a te cufunda intr-un somn fara vise? Sau goala, in patul unui barbat pe care abia l-ai cunoscut, purtind o scurta conversatie despre prezervative, contorsionindu-te in cele mai bizare pozitii, pentru ca apoi, brusc, sa-ti amintesti ca ai uitat sa-i telefonezi sefului tau in legatura cu o problema super-urgenta?
Vestile proaste legate de nemultumirile erotice (precum si sugerarea unei eventuale posibilitati ca majoritatii femeilor nu numai sa nu-i placa chiar asa de mult sexul, dar nici macar sa nu-i pese prea tare daca ii place sau nu) s-au mutat din intimitatea dormitorului in atentia publica, pe rafturile librariilor si pe micile ecrane. Unii sint de parere ca totul a inceput de la romanele erotico-siropoase ale Sandrei Brown, care descria un orgasm pe sapte pagini, o data la cinci pagini. Iar asta le facea pe femei sa se intrebe: eu de ce nu pot avea nici macar un orgasm de trei secunde o data la sapte saptamini?!
In Statele Unite, cutia Pandorei a fost deschisa de o emisiune a lui Oprah, care a discutat despre mihnirea si parerile de rau asociate libidoului scazut. Tot in SUA s-a difuzat, in urma cu un an, o serie de emisiuni numite Sexual Healing (Vindecarea sexuala), in care sexologul Laura Berman a permis telespectatorilor sa fie martorii indiscreti ai unor sedinte de terapie pentru mai multe cupluri care nu numai ca incetasera sa mai aiba o viata sexuala, dar nici macar nu-si mai incrucisau privirile, ca sa nu mai spunem de alte parti ale corpurilor lor. Pina la urma, nu cred ca ne confruntam neaparat cu un fenomen de scadere generala a libidoului, ci doar cu o relaxare a limitelor comunicarii publice. Cu alte cuvinte, femeile se simt in sfirsit libere sa vorbeasca, fara rusine, despre o problema a lor: „Uite, chestia asta pur si simplu nu functioneaza in cazul meu!’.
Probabil ca apogeul confesiunilor publice pe aceasta tema a fost atins odata cu publicarea cartii lui Joan Sewell Id Rather Eat Chocolate: Learning to Love My Low Libido (Mai degraba as minca ciocolata: cum am invatat sa-mi iubesc libidoul scazut). Desi cartea lui Sewell a facut oarece vilva in Statele Unite, este destul de greu sa fii de acord cu antisexualitatea vag intristata ce razbate din paginile ei.
Autoarea ne poarta de-a lungul relatiei cu iubitul ei, cu care in cele din urma se casatoreste, desi cuplul nu facea aproape nimic ca sa ajunga prea des in dormitor. In cazul lor, lucrurile au inceput, oricum, destul de nepromitator: „Inainte de casatorie, eu si Kip faceam sex de trei-patru ori pe luna, pentru a respecta «Planul de falsa spontaneitate». Respectivul plan era destul de simplu: faceam sex o data pe saptamina timp de trei saptamini si, pentru buna purtare, Kip primea ca premiu o partida in cea de-a patra saptamina’. Sewell si etern rabdatorul Kip (care, in opinia mea, pare un adevarat personaj de fictiune) au incercat totul sau aproape totul: terapie de cuplu, fantezii indraznete, ciocolata lichida si lenjerie provocatoare. Numai atunci cind Sewell reuseste sa-si exprime neincrederea si dispretul fata de femeile „independente, sexy, senzuale si pline de dorinta’ despre care citeste in cartile de literatura motivationala si pe care le vede in serialele difuzate de HBO, aspectele profund reactionare ale punctului ei de vedere devin evidente: „Aceasta cultura a fanteziilor masculine neinfrinate a fost imbratisata si de femei in procesul de emancipare si de eliberare sexuala. De asta e atit de greu sa o pui sub semnul intrebarii: pentru ca ataci tocmai ceea ce femeile s-au chinuit sa obtina in decenii de lupta’.
Una e sa spui ca tie nu-ti place sexul, dar cu totul altceva este sa subscrii la aceasta idee profund demodata, victoriana si pre-victoriana, ca barbatii sint niste bestii insensibile care, daca n-au nimic prin preajma – disponibil si atragator –, ar seduce si o oaie, in timp ce femeile sint niste creaturi retrase, modeste si delicate.
Deloc surprinzator, temperatura erotica din dormitorul lui Joan si Kip ramine, pina in finalul cartii, la cote de avarie. In cele din urma, cei doi ajung la un fel de intelegere care ia forma unui contract sexual, negociat in cele mai mici amanunte. „Daca ii faceam un numar de striptease, isi dorea sa-mi pipaie sinii. Dar m-am opus. Nu voiam sa am parte de pipaiala nedorita. Alternativa era sa nu-i mai fac nici un numar de striptease daca nu-mi doream sa fiu atinsa de el. Sau puteam sa-i dansez numai cu conditia ca el sa ma atinga cind si unde imi doresc eu. Prin urmare, aveam un semnal, cunoscut de amindoi, cind trebuie sa se opreasca si cind poate continua.’ si asa mai departe… Seamana un pic cu anii ‘90, cind tinerele erau incurajate sa negocieze fiecare etapa din evolutia relatiilor lor: ma poti atinge, dar numai deasupra taliei.
Page: 1 2