Viata pe Facebook (de Marius Chivu)

Una dintre primele mele opinii publicate in revista ELLE a fost despre faptul ca nu aveam cont de Facebook. Imi petreceam atunci multa vreme explicand unora si altora de ce nu am intrat in acest circuit online al expunerii sinelui. Spuneam atunci ca-mi displace sa ies si sa ma propun singur, ca prefer sa fiu descoperit si ca, oricum, nu sunt atat de vanitos (sau de narcisist), incat sa cred ca gusturile, ideile si intamplarile mele ar interesa prea multa lume.

In fond, esti pe Facebook fie pentru ca vrei sa fii admirat si invidiat in timp ce te expui, fie pentru ca te prevalezi de prezumtia de importanta atunci cand te exprimi. Mai spuneam eu ca pentru a te bucura de viata, de prieteni, de pasiunile tale, nu-ti trebuie martori si admiratori. Unii insa considerau ca acel refuz al meu de a fi unde se afla toata lumea era tocmai expresia vanitatii de a ma considera cu orice pret singular. Cert e ca nu eu, dar ceilalti facusera un statement din faptul ca nu aveam cont de Facebook.

O vreme am continuat sa ma intreb de unde atata ardoare de a fi asemenea celorlalti, cu ceilalti si mereu in atentia tuturor, apoi am intrat si eu pe Facebook. Dintr-o combinatie de curiozitate, dragoste si constrangere. Prietenii mei obosisera sa intretina prietenia cu mine la modul individual. In fond, esti pe Facebook si pentru ca nu mai (vrei sa) ai timp pentru fiecare prieten in parte si atunci te adresezi tuturor la fel, in acelasi timp.

Facebook-ul a transformat prietenia intr-o relatie publica de larg consum. Paradoxal, ajunsesem sa nu mai aflu prea multe in privat despre prietenii mei tocmai pentru ca ei se ofereau intr-un mediu public de unde eu lipseam. Cand ii intrebam ce mai zic, ce-au mai facut, pe unde au mai fost, ma trimiteau pe Facebook unde postasera povesti si poze. Ar fi fost o redundanta obositoare ca ei sa reia totul, separat, doar pentru mine. Asa ca, in final, n-am mai avut de ales si am cedat, nemaichemand prietenii la mine, ci urmandu-i unde s-au dus.

Dupa prima saptamana pe Facebook, aveam o gramada de nelinisti, nedumeriri si chiar neintelegeri. Eram indreptatit sa regret daca postam ceva ce nu placuse nimanui? Sa ma simt vinovat daca nu intorc like-urile? Cum sa fac distinctia intre „friends' si „close friends'? (Existau, oare, niste criterii standard si nu era asta o culme a taxonomiei sentimentale?) Putea sa-mi placa ceva fara ca toti ceilalti sa afle? Era legitim sa capat orgoliul de a deveni un „like setter'? Dar cel mai mult ma sacaia faptul ca cele mai bune formulari imi veneau abia dupa ce postam.

Am, asadar, cont de Facebook de aproape o jumatate de an si m-am vazut nevoit deja sa dau Unfriend si sa blochez trei persoane. Din motive de prostie si indiscretie, dar nu asta e important. Ce m-a pus pe ganduri este faptul ca respectivii oameni au disparut cu totul. Pana si like-urile pe care mi le-au dat candva s-au sters, ca si cum persoanele cu pricina n-ar fi existat niciodata. Din fericire, in viata lucrurile nu se rezolva atat de usor si de radical. Spun „din fericire' pentru ca nu e tocmai recomandabil sa fim la cheremul impulsivitatii/capriciilor noastre de moment.

Primesc in continuare cereri de prietenie de la sute de persoane pe care nu le cunosc, despre care nu pot afla nimic, ale caror fotografii nu pot sa le vad (decat pe cele cu pisici si flori), ale caror postari nu-mi spun nimic. Niste entitati lipsite de identitate si personalitate! De ce-ar trimite cineva/de ce-as accepta o astfel de propunere?! Pentru a cere prietenia cuiva pe Facebook sunt necesare doar oportunitatea si intentia (in viata e nevoie de asa-zisa chimie interioara), iar numarul de prieteni in comun nu legitimeaza nimic. Poate ca nu ne va fi dat sa ne intalnim niciodata, poate ca ne invartim in relativ aceleasi cercuri, dar suntem si cei mai multi ramanem unii altora perfect straini.
Daca forumurile sunt pline de „hateri' (principiul combaterii), iar Facebook-ul e plin de „likeri' (principiul sustinerii – exista chiar un trafic ilicit de like-uri), viata e plina de indiferenti (principiul ignorarii). Cei care posteaza vor cat mai multe like-uri, ceilalti vor sa dea like la postari cat mai ignorate. (Oricum, o postare traieste, in general, o zi – ca un fluture). De altfel, like-urile functioneaza, dupa caz, ca semn de admiratie, gest de lauda, act de seductie, forma a recompensei, modalitate de recunostinta, chiar reactie ironica. Dar si in viata like-urile sunt la fel de echivoce.

In plus, am descoperit ca s-ar putea alcatui un posibil inventar de frici induse de Facebook: frica de a nu primi (suficiente) like-uri; frica de a (nu) primi invitatii la evenimente; frica de a fi tag-uit in poze nasoale; frica de a nu posta primul ceva nou; frica de a nu vedea postarile in timp real (si a da primul like); frica de a primi Friend Request de la cineva pe care-l detesti / frica de a nu ti se da Accept; frica de a-ti impartasi prietenii cu necunoscutii; frica de lipsa de activitate din weekend; frica de a intalni pe strada prietenii virtuali de pe Facebook etc.

Intrebarile mele (retorice, fireste) implica acum o anume moralitate. Este Facebook cea mai democratica competitie pentru a fi adorat? Daca toti au sansa, cu fiecare postare, la cateva minute de glorie, asta nu ne face niste exhibitionisti ai propriilor gusturi? Daca orice postare e un statement, asta nu ne face niste militanti ai propriului caracter? Daca orice slogan are sansa lui la glorie, asta nu ne face niste dictatori charismatici ai propriei personalitati? Si in ce tip de calitate se transforma toata aceasta cantitate de caractere, personalitati si gusturi puse la comun? Iar daca vrei sa fii anonim pe Facebook, asta nu te face voyeur-ul perfect?

Dincolo de toate acestea, am avut insa revelatia ca asa cum esti in viata, la fel te manifesti si pe Facebook. Nu scapam de noi insine nici macar online.

Foto: Hand Shaped mouse Cursor thumb up from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK