In ultimul week-end petrecut la mare anul acesta s-a intamplat ceva ciudat. Stateam pe plaja, seara, in fata unei terase, impreuna cu doi prieteni, admiram luna plina care batea in valuri intr-un fel pe care doar cineva mai talentat ar putea sa il descrie adecvat si incercam sa particip cat mai putin la petrecerea care avea loc la numai doi metri de noi. Numai ca o fata a venit catre grupul nostru restrans si izolat si ne-a invitat sa ne mutam ceva mai spre bar, unde ea si prietenii ei imparteau o sticla de rom din care voiau sa ne ofere, binevoitori, si noua. Am acceptat, mai degraba surprinsi de oferta decat dornici de socializare, si ne-am alaturat lor. Pareau sa aiba aceeasi varsta ca noi, doar ca se distrau ceva mai bine. Sau mai vizibil. Nu am putut, totusi, sa accept bautura pe care mi-au oferit-o. Nu am dansat cu ei. Iar cand fata aceea a revenit sa intre in vorba cu noi nu am stiut ce sa-i spun.
La un moment dat, intr-o conversatie despre varstele pe care le avem fiecare si locurile de unde venim pe care fata incerca din rasputeri sa o poarte cu prietenii mei, am vazut-o, cu groaza, cum se repede spre mine, ma ia de gat si spune, razand: „Noi suntem vesnice!'. Am reusit sa ingaim un „Noi nici macar n-am inceput.'S{i m-am retras din gestul mult prea familiar, care ma sufocase nu cu forta, ci mai degraba cu indrazneala lui. Dar, uitandu-ma in jurul meu (eram totusi la Vama Veche, unde oamenii vin de atatia ani sa bea, sa danseze si sa socializeze impreuna), am vazut ca, de fapt, asta facea toata lumea. Putini se stiau, probabil, de atata vreme incat sa isi permita astfel de gesturi. Dar nu-si puneau problema. Sau poate ca putinii dintre ei care o faceau preferau sa stea acasa sau sa isi inece inhibitiile in alcool. Eu nu eram printre acestia. Cu toate ca nu imi plac grupurile mari de oameni, nu ma dau in vant dupa petreceri si nu vreau sa imi fac prieteni. Mai ales nu vreau sa imi fac prieteni. Si fix la asta ma gandeam ca ar duce petrecerea unei seri pe o plaja in compania unor necunoscuti. O conversatie, o imprietenire pe Facebook si apoi obligatia de a iesi macar o data impreuna dupa intoarcerea la Bucuresti. Si nu exista nici un lucru pe care sa mi-l doresc mai putin.
Nu exista nici un motiv pentru care sa fiu atat de salbatica. Si totusi sunt. Am ales sa fiu o persoana destul de privata (dincolo de faptul ca va impartasesc aceste ganduri) pentru ca este singurul fel in care imi imaginez ca pot sa fiu. Nu socializez la evenimente sau petreceri, evit sa cunosc lume noua, iar in urma cu mai bine de doi ani mi-am sters, in cadrul unui experiment care trebuia sa fie temporar, contul de Facebook si nu l-am mai reactivat. Nu i-am simtit lipsa decat mult mai tirziu, cand norocul meu a fost ca, cu inca si mai mult timp in urma, facusem in gluma un cont pentru pisica mea, pe care l-am tinut activ si prin intermediul caruia mai vad ce pun la cale oamenii pe care ii stiu. Asadar, am un cont fictiv – al unei pisici – si 79 de prieteni: 12 animale, 19 afaceri, organizatii sau institutii, o persoana pe care nu am vazut-o niciodata si altfel doar colegi si prieteni apropiati.
Cu toate acestea, imi verific zilnic acest cont, la fel ca cei peste 955 de milioane de utilizatori care fac acelasi lucru. Reteaua creata de Mark Zuckerberg si de colegii lui de camin da dependenta – dar asta stiam deja –, asa incat jumatate dintre acesti utilizatori au decis sa o foloseasca si pe telefonul mobil si, mai mult, in unele tari precum Statele Unite a devenit al doilea cel mai accesat site, dupa Google, conform unui studiu realizat de Nielsen Media Research.
Facebook, mai mult decat orice alta retea de acest fel, este adictiv – si pentru toate motivele bune. Totul a functionat, de la infiintarea ei, in interesul si folosul acestei caracatite online, care ne-a adunat pe toti laolalta si ne-a facut pe toti la fel. La asta au lucrat Timeline-ul, acel profil pe care fiecare dintre noi nu incetam sa il editam si sa il verificam constant, in cautare de confirmari si de like-uri, dar si celelalte strategii de marketing ale companiei, care au stiut cum sa atraga simpatia user-ilor. Doar ca, cu toate istoriile despre cum Facebook este o retea care aduna povesti extraordinare ale unor oameni obisnuiti, cu toate declaratiile fondatorului (care, la sarbatorirea a 500 de milioane de utilizatori, spunea ca misiunea companiei este sa faca lumea mai conectata si mai deschisa), ceva pare in continuare in neregula cu masiva retea.
Pe de o parte sunt toate povestile despre privacy care au deranjat un pic, pe de alta, istorii inca mai neplacute despre cum Facebook-ul inseamna, pana la urma, doar timp pierdut. Care este, deci, castigul daca stam neincetat pe Internet si suntem la curent cu tot ce misca in lume, daca nu mai avem disponibilitatea de a procesa toata informatia masiva care se arunca spre noi si nu retinem nimic din ea? Apoi, mai este faptul ca Facebook-ul si, odata cu el, toate retelele incurajeaza un soi de narcisism care ne face sa ne numaram constant like-urile primite pentru o fotografie din vacanta sau pentru o postare care ne exprima un punct de vedere. Ne-am obisnuit, totusi, cu ele si acum le practicam cu fervoare, parca uitand ca era o vreme – nu de mult trecuta – cand astfel de obiceiuri nu ne stateau in fire si cand nu aveam nevoie de o familie urbana extinsa la sute sau chiar mii de membri.
Si, daca pentru o celebritate accesul instantaneu si nemediat spre lume poate insemna un castig – se stie ca starurile de-abia asteptau un prilej ca sa se adreseze constant si neprefacut publicului lor, mai cu seama ca sa poata controla informatia despre ele care ajunge publica –, pentru un om cu o viata modesta acest fel de expunere nu e nici pe departe atat de necesar. Si brand-urile care se promoveaza pe social media au motivele lor – bine intemeiate, caci notorietatea lor, daca nu si vanzarile, creste vertiginos in urma unei prezente bine gestionate pe retelele de socializare. Dar pentru oamenii obisnuiti, updatarea constanta a unui profil, mai cu seama cu fotografii care ar sta mai bine in albumul de acasa, a insemnat uneori si pierderea unui job sau o sansa mai mica in obtinerea lui.
Page: 1 2