Viata de pe net

In ultimul week-end petrecut la mare anul acesta s-a intamplat ceva ciudat. Stateam pe plaja, seara, in fata unei terase, impreuna cu doi prieteni, admiram luna plina care batea in valuri intr-un fel pe care doar cineva mai talentat ar putea sa il descrie adecvat si incercam sa particip cat mai putin la petrecerea care avea loc la numai doi metri de noi. Numai ca o fata a venit catre grupul nostru restrans si izolat si ne-a invitat sa ne mutam ceva mai spre bar, unde ea si prietenii ei imparteau o sticla de rom din care voiau sa ne ofere, binevoitori, si noua. Am acceptat, mai degraba surprinsi de oferta decat dornici de socializare, si ne-am alaturat lor. Pareau sa aiba aceeasi varsta ca noi, doar ca se distrau ceva mai bine. Sau mai vizibil. Nu am putut, totusi, sa accept bautura pe care mi-au oferit-o. Nu am dansat cu ei. Iar cand fata aceea a revenit sa intre in vorba cu noi nu am stiut ce sa-i spun.

La un moment dat, intr-o conversatie despre varstele pe care le avem fiecare si locurile de unde venim pe care fata incerca din rasputeri sa o poarte cu prietenii mei, am vazut-o, cu groaza, cum se repede spre mine, ma ia de gat si spune, razand: „Noi suntem vesnice!'. Am reusit sa ingaim un „Noi nici macar n-am inceput.'S{i m-am retras din gestul mult prea familiar, care ma sufocase nu cu forta, ci mai degraba cu indrazneala lui. Dar, uitandu-ma in jurul meu (eram totusi la Vama Veche, unde oamenii vin de atatia ani sa bea, sa danseze si sa socializeze impreuna), am vazut ca, de fapt, asta facea toata lumea. Putini se stiau, probabil, de atata vreme incat sa isi permita astfel de gesturi. Dar nu-si puneau problema. Sau poate ca putinii dintre ei care o faceau preferau sa stea acasa sau sa isi inece inhibitiile in alcool. Eu nu eram printre acestia. Cu toate ca nu imi plac grupurile mari de oameni, nu ma dau in vant dupa petreceri si nu vreau sa imi fac prieteni. Mai ales nu vreau sa imi fac prieteni. Si fix la asta ma gandeam ca ar duce petrecerea unei seri pe o plaja in compania unor necunoscuti. O conversatie, o imprietenire pe Facebook si apoi obligatia de a iesi macar o data impreuna dupa intoarcerea la Bucuresti. Si nu exista nici un lucru pe care sa mi-l doresc mai putin.

Nu exista nici un motiv pentru care sa fiu atat de salbatica. Si totusi sunt. Am ales sa fiu o persoana destul de privata (dincolo de faptul ca va impartasesc aceste ganduri) pentru ca este singurul fel in care imi imaginez ca pot sa fiu. Nu socializez la evenimente sau petreceri, evit sa cunosc lume noua, iar in urma cu mai bine de doi ani mi-am sters, in cadrul unui experiment care trebuia sa fie temporar, contul de Facebook si nu l-am mai reactivat. Nu i-am simtit lipsa decat mult mai tirziu, cand norocul meu a fost ca, cu inca si mai mult timp in urma, facusem in gluma un cont pentru pisica mea, pe care l-am tinut activ si prin intermediul caruia mai vad ce pun la cale oamenii pe care ii stiu. Asadar, am un cont fictiv – al unei pisici – si 79 de prieteni: 12 animale, 19 afaceri, organizatii sau institutii, o persoana pe care nu am vazut-o niciodata si altfel doar colegi si prieteni apropiati.

Cu toate acestea, imi verific zilnic acest cont, la fel ca cei peste 955 de milioane de utilizatori care fac acelasi lucru. Reteaua creata de Mark Zuckerberg si de colegii lui de camin da dependenta – dar asta stiam deja –, asa incat jumatate dintre acesti utilizatori au decis sa o foloseasca si pe telefonul mobil si, mai mult, in unele tari precum Statele Unite a devenit al doilea cel mai accesat site, dupa Google, conform unui studiu realizat de Nielsen Media Research.

Facebook, mai mult decat orice alta retea de acest fel, este adictiv – si pentru toate motivele bune. Totul a functionat, de la infiintarea ei, in interesul si folosul acestei caracatite online, care ne-a adunat pe toti laolalta si ne-a facut pe toti la fel. La asta au lucrat Timeline-ul, acel profil pe care fiecare dintre noi nu incetam sa il editam si sa il verificam constant, in cautare de confirmari si de like-uri, dar si celelalte strategii de marketing ale companiei, care au stiut cum sa atraga simpatia user-ilor. Doar ca, cu toate istoriile despre cum Facebook este o retea care aduna povesti extraordinare ale unor oameni obisnuiti, cu toate declaratiile fondatorului (care, la sarbatorirea a 500 de milioane de utilizatori, spunea ca misiunea companiei este sa faca lumea mai conectata si mai deschisa), ceva pare in continuare in neregula cu masiva retea.

Pe de o parte sunt toate povestile despre privacy care au deranjat un pic, pe de alta, istorii inca mai neplacute despre cum Facebook-ul inseamna, pana la urma, doar timp pierdut. Care este, deci, castigul daca stam neincetat pe Internet si suntem la curent cu tot ce misca in lume, daca nu mai avem disponibilitatea de a procesa toata informatia masiva care se arunca spre noi si nu retinem nimic din ea? Apoi, mai este faptul ca Facebook-ul si, odata cu el, toate retelele incurajeaza un soi de narcisism care ne face sa ne numaram constant like-urile primite pentru o fotografie din vacanta sau pentru o postare care ne exprima un punct de vedere. Ne-am obisnuit, totusi, cu ele si acum le practicam cu fervoare, parca uitand ca era o vreme – nu de mult trecuta – cand astfel de obiceiuri nu ne stateau in fire si cand nu aveam nevoie de o familie urbana extinsa la sute sau chiar mii de membri.

Si, daca pentru o celebritate accesul instantaneu si nemediat spre lume poate insemna un castig – se stie ca starurile de-abia asteptau un prilej ca sa se adreseze constant si neprefacut publicului lor, mai cu seama ca sa poata controla informatia despre ele care ajunge publica –, pentru un om cu o viata modesta acest fel de expunere nu e nici pe departe atat de necesar. Si brand-urile care se promoveaza pe social media au motivele lor – bine intemeiate, caci notorietatea lor, daca nu si vanzarile, creste vertiginos in urma unei prezente bine gestionate pe retelele de socializare. Dar pentru oamenii obisnuiti, updatarea constanta a unui profil, mai cu seama cu fotografii care ar sta mai bine in albumul de acasa, a insemnat uneori si pierderea unui job sau o sansa mai mica in obtinerea lui.
 

Dar daca suntem judecati constant dupa ceea ce alegem sa postam pe retelele de socializare, care mai sunt avantajele de a updata mereu atatea profiluri? Ei bine, sunt foarte multe. Un articol recent din The New York Times vorbea despre unul dintre cele mai bine cotate modele ale momentului – Coco Rocha – si despre felul in care implicarea ei in online i-a crescut cota pe piata. Coco este unul dintre putinele modele extrem de vocale pe Internet: milioane de oameni o urmaresc pe cele 13 platforme pe care ea activeaza, dintre care 400 de mii de oameni pe Twitter, 197 de mii pe Instagram, 1, 6 milioane pe Google Plus.

Iar activitatea ei neintrerupta, adaugata faptului ca are mereu ceva de spus, a transformat-o intr-o militanta pentru drepturile modelelor de pretutindeni, lucru rar pentru o persoana care lucreaza in industria modei, care a inceput cu greu sa foloseasca mediul online si numai pentru a-si spori vanzarile. Dar acelasi lucru poate sa fie valabil, iata, si pentru un model. Numai ca, in cazul ei, activitatea in online a devenit un job in sine de care se ocupa sotul ei, care a decis sa ia o pauza de la propria cariera ca sa poata face fata cerintelor mereu in crestere ale fanilor sotiei sale.

Pentru cei care nu sunt pregatiti sa petreaca atata timp in construirea unui brand personal online, retelele de socializare raman insa o modalitate prin care se pot exprima. Si faptul trist este ca exprimarea in online, dat fiind ca este atat de noua pentru noi si inca nefireasca, ne lasa uneori fara posibilitate de raspuns. Asta pentru ca unii aleg sa posteze lucruri care par nefiresti intr-un context atat de public.

Am simtit pentru prima data lucrul acesta cand unul dintre putinii mei prieteni de pe net a anuntat pe Facebook decesul mamei sale. Un astfel de status este genul de informatie care poate sa usureze, intr-adevar, travaliul unei persoane nevoite sa dea mai multor oameni o veste proasta, dar este si acel gen de continut la care nu poti sa dai un raspuns public, dat fiind ca tine de o sfera mult prea intima. Dar am aflat mai tarziu ca oamenii obisnuiesc sa tina doliu pe retelele de socializare – in parte pentru ca aceasta este o modalitate mai usoara de a face fata unei pierderi si apoi pentru ca astazi prietenii locuiesc doar rareori atat de aproape incat sa isi permita consolari si batai pe umar cand este neaparata nevoie. Asa ca Internetul ajunge sa intermedieze foarte convenabil interactiunile care ne sunt atat de necesare, exact cand ele ne trebuie mai tare.

Nu se intampla intotdeauna, ce e drept. Cazul lui Terence Tyler, un fost membru al marinei americane care a postat in 2009 pe Twitter intrebarea „E normal sa vrei sa iti omori toti colegii de lucru?', a devenit celebru de-abia anul acesta, la sfarsitul lui august, cand Terence s-a intors la locul sau de munca intr-un supermarket dupa ce isi terminase tura si plecase deja acasa. Era inarmat, si-a ucis doi colegi si apoi s-a sinucis. Si chiar daca toata lumea din jurul sau stia ca Tyler sufera de depresie, iar status-urile sale amenintatoare repetate aratau ca el nu se afla in cea mai buna perioada a vietii sale si ca poate sa treaca, de la afisarea ostentativa a acestora in cautare de atentie si intelegere, la actiune, nimeni nu s-a grabit sa il ajute. De aceea putem sa ne intrebam, legitim, cat ar trebui sa luam in serios din continutul pe care oamenii il posteaza pe Internet? Si cam cat din ceea ce postam noi insine este, de fapt, serios?

In ultima vreme, din ce in ce mai multi oameni par sa se coalizeze pe Facebook. Acesta a devenit un mediu in care oamenii care nu se cunosc, dar impartasesc aceleasi opinii discuta impreuna, un soi de forum de dezbatere unde orice problema este intoarsa pe toate partile. Rezolvarile se gasesc arareori prin astfel de mijloace, dar cert este ca apropierea intre cei cu credinte similare poate sa creasca astfel. Dar cauzele pe care le adoptam toti cu entuziasm pe Internet se transforma doar rar in actiuni. Si am simtit asta pe propria piele, cand, cu pseudonimul meu felin din online, m-am alaturat unor organizatii care protejeaza animalele sau lupta pentru felurite teluri, dar nu am facut mai apoi altceva decat sa dau un ocazional share cand era vorba despre vreun animal abandonat si, inca mai rau, sa ma intristez si sa ma uit in alta parte cand a fost vorba de adaposturile pentru caini inzapezite in iarna anului trecut. Si acesta este doar un exemplu despre cum viata mea virtuala nu este o reprezentare adecvata a celei reale. Pentru ca, chiar daca pe Facebook sunt o persoana (pardon, o pisica) careia ii pasa, in realitate lucrurile nu stau asa.

Nu ca nu mi-ar pasa, ci doar ca nu imi pasa suficient ca sa intreprind vreo actiune. Si asa stau lucrurile cu cei mai multi dintre oamenii pe care ii cunosc. Vietile lor, daca ar fi sa judecam dupa profilurile pe care si le intretin si le editeaza cu grija, suint aproape perfecte. Toti au postat fotografii in care arata impecabil si sunt imbracati cat se poate de sic, toti au cate ceva inteligent de transmis – deseori sub forma unor citate din vreun autor cool sau a unei melodii proaspat lansate a unei trupe foarte la moda intr-un cerc extrem de restrans, si de cele mai multe ori toti par ca se distreaza excelent, rad in hohote, sunt luminati bine si sunt mai slabi decat in realitate. In felul acesta, prezentand variante interesante ale propriilor persoane, ajung sa se imprieteneasca cu alti oameni cu aceleasi interese si preocupari si tot in felul acesta uneori unii dintre ei ajung sa aiba relatii sentimentale. Care incep, fireste, de la niste imagini un pic deformate ale realitatii si care sfarsesc, de multe ori, atunci cand conexiunea neintrerupta pe Internet ajunge sa inlocuiasca prezenta fizica si sa devina normalitate. Dar cu toate neajunsurile astea, ei continua sa traiasca in online o viata un pic mai buna si ceva mai aspirationala decat cea pe care o duc de fapt. Iar eu fac la fel. Sa fim seriosi, pana la urma chiar nu am 79 de prieteni si nici nu mi-i doresc.

Foto: Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK