Uzbekistan, inima Asiei

VEZI FOTO

POZA 1 / 12

In sfirsit, o tara din Asia fara complexe de inferioritate…', scria in anii 30 un mare calator englez, Robert Byron. La mai putin de un secol distanta, senzatia este aceeasi pentru cine viziteaza Uzbekistan. Sa vorbesti de orase precum Buhara, Hiva sau Samarkand inseamna, si astazi, sa rascolesti ecouri de povesti fantastice: capitale de tari indepartate, pierdute printre stepe si deserturi, care ramin invaluite in mister. Adincite intr-un somn profund, aceste orase au stralucit timp de secole in imaginarul colectiv, inspirind fantezia lui Goethe, Händel, Marlowe sau Keats. Samarkand, orasul de aur; Buhara, inima matasii din Asia Centrala; Hiva, inima intunericului.

Dupa ce Drumul Matasii a incetat sa mai existe la sfirsitul secolului al XIX-lea, orasele Hiva, Buhara si Samarkand s-au retras, citeva decenii, in tacere, pentru ca astazi sa reapara pregatite sa infrunte pariul cu implacabila modernitate. Sa traversezi Uzbekistan cu masina inseamna sa vezi peisaje schimbatoare, in care deserturile nomazilor dispar si apar oaze si vai pline de apa: e vorba de vechea Transoxiana, Pamintul de peste riu, fluviul Oxus. Timp de mii de ani, Drumul Matasii a facut sa prospere orasele de pe drumul caravanelor, amestecind popoare de limba iraniana cu cele turco-tatare, mongolii cu persanii, uralo-altaicii cu turcii. Si orice chip intilnit pe strada reflecta si astazi acest amestec.

Capodopere ale vechiului Islam

Adincita in mod teatral in lumina aurie care i-a uimit pe calatorii din toate epocile, Samarkand nu s-a schimbat. A fost si ramine Roma Asiei Centrale, orasul care i se aseamana cel mai tare prin maretie si senzualitate scenografica. Modernitatea nu i-a ucis cupolele care continua sa proiecteze umbre ovale, sfere injumatatite pe care se joaca razele de soare. Apoi e Hiva, care se intinde la marginea sudica a desertului Kizylkum cu nisipuri rosii, oras care apare ca un miraj al istoriei, poate pentru ca timp de sute de ani a fost cel mai infloritor tirg de sclavi din Asia. Sau poate pentru istoria lui plina de hani si emiri, conducatori inspaimintatori care-i decapitau pe cei pe care-i pedepseau; sau poate pentru palatele, haremurile sau zidurile rotunjite facute din pamint si paie. Daca astazi Hiva pare un incredibil oras-muzeu, putin cam prea curatat si lustruit, Buhara e un portal care se deschide spre alte timpuri. Bukhara-i-Sherif, Buhara cea nobila, aristocratica precum covoarele ei sau ca simbolul ei, Mausoleul Samanì, capodopera de arta, una din cele mai frumoase reprezentari arhitectonice ale vechiului Islam. „Are dreptate cine, chiar si astazi, in ciuda suprematiei Chinei si a Indiei, se incapatineaza sa se refere la Uzbekistan drept «the heartland», inima lumii: dintotdeauna aceasta rascruce de drumuri a fost creuzetul Asiei, un loc magic unde totul s-a amestecat', imi explica Natasa Grisina, istoric de arta si anticar din Taskent. „Astazi, sa vorbesti despre Uzbekistan inseamna sa tii cont de multe lucruri: de dictatura politica a familiei Karimov; de culturile de bumbac impuse in cei saptezeci de ani de regim sovietic, care au distrus agricultura traditionala; de pozitia geopolitica, cu adevarat strategica a tarii, intre China, Rusia si Afganistan.'

Las in urma harnicul si „sovieticul' Taskent, capitala impinzita de blocuri orizontale si patratoase, campion al celei mai triste arhitecturi din timpul lui Brejnev, de dupa cutremurul din 1966, care a ras orasul din temelii. Ma indrept direct spre Hiva, cu o mie de cupole, cu minarete turcoaz pe fundalul albastru-roz al cerului care nu se satura niciodata de propria splendoare. Merg pe stradute si ma pierd in frumusetea pietei, printre stofe si ikat, printre adras si suzzanì (cuverturi brodate cu motive simbolice, parte din trusoul matrimonial) si-mi imaginez confuzia zgomotoasa a celor care, timp de sute de ani, au trecut pe aici, negustori persani, tesatori evrei, calugari, conducatori de camile si tilhari de toate felurile. Arhitectura orasului Hiva pare sa ignore liniile drepte: moschei, bastioane si palate care evita unghiurile si neaga forma geometrica a patratului in favoarea cercului. Linii arcuite si moliciuni inselatoare: ca si cum ar fi fost incremenita in timp, Hiva pare feroce. Zidurile si fortareata orasului fac sa transpara o caracteristica barbara care aminteste de Hoarda de Aur a fiilor lui Genghis Han, de razboinici in galop care trag cu arcul, de sarmati si sciti, de avari si huni, de arabi, toti trecind pe aici in timp ce cerul, dupa cum spun cronicile, „s-a intunecat de marea de sageti, iar nechezatul cailor il asurzea'. Si cu toate acestea, Hiva emana o puternica atractie. Sclavi si matase: nu exista nici un jurnal de calatorie care sa nu sublinieze faptul ca aceasta este adevarata bogatie a hanilor din Hiva, care au ramas cunoscuti in istorie pentru gratuita si singeroasa lor cruzime.
 

Hiva: feroce, mistica, barbara

Cindva mistica si cintatoare de psalmi, avind 44 de madrasse (scoli teologice islamice), Hiva moderna isi recupereaza astazi propriul trecut islamic (uzbecii sint sunniti). Vazuta din Moscheea de Vineri, Hiva pare mai sfinta. In timp ce ma pierd in curtile madrasselor, remarc austera sobrietate a locurilor. Un detaliu: peste tot, oriunde, in palatele princiare, in moschei, observ constanta prezenta a doua porti alaturate. „Tot ce intra trebuie sa poata iesi, iar viata e ca o casa cu doua usi', scria poetul Omar Khayyam, care s-a oprit si in Hiva.

Dar usurimea celebrelor sale catrene nu a lasat alta urma in Hiva. Istoria Hivei are, de fapt, pagini insingerate si demonice. „Viata sub conducerea hanilor era presarata cu executii superficiale si arbitrare. Oaza din Hiva a fost dintotdeauna cea mai barbara zona din Asia Centrala. Pentru europeni, sa ajungi pina in Hiva era dificil si anevoios, iar sa pleci era aproape imposibil. Mai ales la sfirsitul secolului al XIX-lea, cind hanatul Hivei (si al Buharei) a devenit obiectul a ceea ce a ramas cunoscut in istorie ca Marele Joc, un fel de razboi rece avant la lettre intre Marea Britanie si Rusia pentru hegemonie in Asia: un teatru al umbrelor cu spioni britanici si oficiali taristi care au fost trasi in teapa, decapitati sau aruncati sa putrezeasca printre gindaci si capuse gigant in inchisorile hanilor care se distrau pe seama acestor candidati naivi', ne explica Natasa Grisina.

Si astazi inca se poate observa atmosfera de opereta in care s-a adincit orasul in secolul al XIX-lea, pina la venirea bolsevicilor. Pe strada principala, printre chioscuri cu suveniruri, cu bauturi racoritoare si plov (omniprezenta mincare nationala din orez cu miel, ardei iute, coriandru si chimen), se ridica simbolul arhitectural al Hivei, minaretul lasat pe jumatate neterminat, Kalta Minor, imbracat in mozaic in nuante de albastru, atit de gros incit seamana mai degraba cu un butoi decit cu un minaret. Daca orasul Samarkand a devenit celebru pentru lumina aurie opalescenta, Hiva la apus se coloreaza in roz, intr-o lumina metafizica. E Uzbekistan cu adevarat inima pierduta a Asiei, dupa cum sustine cel mai mare scriitor de calatorie, englezul Colin Thubron? In lumina zorilor de culoarea ambrei, am parasit orasul Hiva pentru a porni pe un drum drept de 500 de kilometri, batut de vinturi.
 

La Samarkand, printre platani si morminte

Imi las privirea sa rataceasca si descopar fluviul Oxus, coloana vertebrala a tarii, care se unduieste ca un semn de intrebare peste paminturi aride, mai degraba un act de incredere decit un adevarat curs de apa. Odinioara era o apa tumultuoasa cu o latime care ajungea pina la opt kilometri. Astazi, fara canalele care saracesc bazinul hidrografic, abia daca depaseste 800 de metri latime. Si cu toate acestea, naturaletea lui elastica si puternica inca impresioneaza, ca si cum secolele nu i-ar fi dizolvat maretia milenara. Ma gindesc la ce trebuie sa fi insemnat Oxus-Amu Darya pentru turcii care l-au numit fluviul-mare, considerat sute de ani cel mai mare fluviu din lume. Ma gindesc la armata lui Alexandru Macedon care, in mars spre India in 329 i.Hr., a avut nevoie de cinci zile ca sa-l traverseze pe plute facute din piele captusita cu crengute. Ma gindesc la Timur care, 17 secole dupa Alexandru, l-a traversat in sens invers ca sa cucereasca lumea.

Urc strazile in panta care duc la Samarkand, capitala lui Timur, poate cel mai mare cuceritor din toate timpurile. In 1370, Timur a pus stapinire pe Samarkand, oras umbrit de cei mai mari platani pe care i-am vazut vreodata, sub care te plimbi si poti minca orice – frigarui de berbecut, bauturi pe baza de iaurt sau ceaiuri aromatice. Tronind pe platou, si la Samarkand ca si la Hiva, domina liniile curbe si moi care te insala, negate de decapitarile cerute de conducatorii orasului care guvernau cu pumn de fier si dind dovada de capricii sadice.

Piata Registan e superba: restaurarile madrasselor, realizate pe timpul Uniunii Sovietice de arhitectul Vjatkin, nu i-au compromis frumusetea. Imi dau seama ca cea mai emotionanta arhitectura din Samarkand este complexul Shah-i-Zinda, „strada mormintelor', o necropola incredibila, un oras in care viii si mortii isi dau mina, glumesc, vorbesc, iau masa impreuna. Un cuplu de tineri casatoriti din Tadjikistan incep sa ciuguleasca caise uscate imediat cum au iesit din mausoleul turcoaz unde a fost inmormintata doica lui Timur. O femeie plinge si se roaga sa aiba un fiu. Citiva copii fac un picnic pe un mormint si-mi ofera si mie niste muraturi. Aceasta necropola, a carei constructie a inceput in 1326, este cel mai vechi monument construit dupa cucerirea mongola. Aici arabescurile daltuite se transforma intr-o adevarata priveliste fantastica, o apoteoza de culori care fac ca Shah-i-Zinda sa fie poate locul cel mai incredibil din Samarkand: un loc splendid pe ai carui pereti ultramarinul se invecineaza cu turcoazul, albastrul-inchis cu verdele smarald, albastrul cerulean cu siena arsa.
 

Buhara, o regina in ocru si nisipiu

Daca la Samarkand domina nuantele de albastru si verde, Buhara este o regina imbracata in ocru si nisipiu. Magia pietei centrale Labi-Haus este absoluta, definita de o fintina enorma si inconjurata de madrasse centenare. In atmosfera somnoroasa a dupa-amiezii, scena care se desfasoara sub ochii mei ar putea fi una dintr-un tablou de inspiratie orientala pictat in secolul al XIX-lea de un pictor englez: batrini intinsi lenes pe soré (enorme canapele de banchet folosite afara) joaca tavlá (table), astazi ca si acum sute de ani. Ma opresc la o cafenea linga fintina, intru in curtile vechilor hanuri care gazduiau studenti ai Coranului, pelegrini sufiti sau falsi dervisi europeni – ca legendarul aventurier ungur Arminius Vambery – impinsi de curiozitate si de setea de aventura.

Privesc fatadele madrasselor intunecate de praful dupa-amiezii si nu ma mir sa descopar pauni din ceramica albastra: Persia, unde paunii sint foarte indragiti, nu e prea departe si acolo nu pare sa se fi tinut cont de interdictia islamica de a nu reprezenta fiinte vii, inclusiv inaripatele. Putini stiu ca, intre secolele al IX-lea si al X-lea, marea biblioteca de la Buhara, cu 45.000 de manuscrise, a devenit loc de intilnire pentru poeti, astronomi, matematicieni sau geografi. Veche de 2.500 de ani, Buhara pastreaza in inima ei de matase citeva din cele mai vechi monumente din lumea islamica: Mausoleul lui Ismael Samanì, din secolul al IX-lea, model aurit al arhitecturii islamice, atit de pretios incit, pentru a-l proteja de distrugeri si jafuri, localnicii l-au ingropat sub nisip sute de ani: redescoperit, puritatea austera a liniilor lui ii invita sa se roage chiar si pe cei mai atei oameni. Pe timpul Uniunii Sovietice, decenii de interdictii religioase au diluat cunoasterea Coranului si au slabit practicile religioase. Cu toate acestea, au reusit sa supravietuiasca si datorita sufismului care la Buhara are unul dintre cele mai importante sanctuare, cel al fratiei mistice Naqshbandì Bagauddin. In jurul mormintelor maestrilor sufiti s-a coagulat islamismul clandestin in timpul Uniunii Sovietice, in fratii in care KGB-ul se pare ca n-a reusit sa se infiltreze.

Religie si covoare. Cindva numele Buhara era sinonim cu covoare legendare tesute la razboaie in case raspindite prin oras. Caut covoare pe tarabele din bazarurile acoperite. Dar poate ca nu e locul potrivit. Mi se spune ca pe vremea lui Stalin artizanatul domestic a fost scos in afara legii pentru a favoriza productia in masa, facind sa se piarda in mai putin de trei generatii vechea traditie. Astazi, covoarele si Islamul renasc chiar si aici.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK