Undeva unde nu am cancer

Daca tratamentul ei, care se va intinde pe un an, va merge bine, Ioana Ulmeanu a decis ca in noiembrie 2017 va implini din nou 35 de ani. Pana atunci, insa, iti spune cum se simte viata cu un diagnostic ce nu ofera optiuni.

Asta este un text pe care as fi vrut sa il scriu din octombrie, luna aceea in care toata lumea iti zice ca e bine sa iti faci un control, o ecografie la san, macar, indiferent de varsta pe care o ai. In octombrie 2016 mi-am facut si eu o programare – trecuse un an de la ultima, la care aflasem ca am un nodul („probabil ceva hormonal, toate femeile fac asta, ia aceste pastile din plante!) si, cumva simtind ca ceva nu e in regula, am amanat sa dau sfaturi. Am zis ca am eu timp sa scriu si despre asta. Doua luni mai tarziu, cand a venit vremea ecografiei, am aflat cu certitudine lucrul care isi facuse oricum loc in mintea mea.


Nu as fi zis ca o sa imi doresc sa scriu atat de curand despre diagnosticul meu. Cumva, am crezut ca voi scrie la un moment dat. Cu asta ma ocup, si daca o singura femeie ar beneficia de pe urma experientei mele, atunci as simti un fel de obligatie morala sa ajut. Sa nu fie degeaba. Dar am crezut despre mine ca voi astepta sa fiu o supravietuitoare, sa trec peste ceva ca sa am ce spune, sa dau o lectie sau un sfat util. La un moment dat, insa, mi s-a conturat foarte clar in minte faptul ca a fi o supravietuitoare cand esti diagnosticata cu cancer de san este un noroc si un procent. La fel de bine pot sa nu fiu (sunt optimista, dar facing the truth). Deci nu e vreme de amanat. Pentru ca, daca e un lucru pe care vreau sa il fac, este sa scot un sens din toata povestea asta. As fi multumita si as gasi ca e util sa vorbesc despre cancerul meu daca multe femei s-ar duce sa se controleze. Asta ar fi sensul.


Acum, si povestea. Pe scurt, cat sa stie oricine citeste despre ce e vorba si de ce frica sau amanarea nu ar trebui sa fie optiuni. Pe 2 decembrie am facut prima ecografie. S-a vazut ca nu e ok, medicul nu a dat un verdict, dar m-a trimis direct la mamografie. Eu am fost cea care a intrebat daca putem folosi cuvantul. Nu a zis da, nu a zis nu. S-a uitat intr-un fel la mine. Cateva zile mai tarziu faceam mamografia. Nici ea nu arata bine. Apoi punctia – care a fost printre cele mai neplacute experiente. Si prima oara cand am plans. Nu de frica si nici de durere, ci pentru ca asistenta mi-a apucat mana in timpul procedurii, la cea de-a treia impuscare, ca sa ma incurajeze. Dovada ca sunt mai cu seama socially awkward in situatii de criza. A trecut (desi femeia aceea care m-a luat de mana si care, mai tarziu, a venit la mine sa imi spuna povestea ei, o sa ma urmareasca multa vreme). In doar doua saptamani fiecare centimetru al corpului meu a fost scanat pe toate partile si prin toate metodele ca sa ajung la un rezultat final si la un plan. Ce am aflat a fost ca eram extrem de sanatoasa – in afara de cancer. Chirurgul care m-a examinat si care urmeaza sa ma opereze, cand va veni vremea, chiar a glumit pe tema asta, vazandu-mi dosarul fara pata. „Esti aceasta femeie care nu a avut niciodata nimic si nici nu stie ce a lovit-o. Era fix ce credeam si eu. Nici macar sani nu prea am avut, asta desi mi-au placut intotdeauna sanii mei.


Acum, cand scriu, tocmai am facut a doua sedinta de chimioterapie. Nici o luna si jumatate dupa ce am inceput investigatiile mi se pare ca am trecut printr-o multime de lucruri – si ca am invatat foarte multe despre corpul meu. De fapt, nu am fost niciodata atat de conectata la el asa cum sunt acum. Fiecare variatie, fie ca e vorba despre leucocite, tensiune sau grade Celsius e inregistrata atent si are semnificatii de tot felul. Fiecare tratament are efecte secundare, iar ele sunt tratate cu lucruri care au alte efecte secundare, care sunt tratate, la randul lor, cu alte lucruri. Pare ca nu se mai termina, desi de-abia a inceput. Nu mai sunt deloc sanatoasa, starea mea excelenta s-a dus intr-o saptamana de la prima sedinta de chimioterapie si e curios si interesant sa asisti la propria deteriorare fizica. Ma simt norocoasa ca am avut un punct bun de plecare. Dar am zile bune si zile proaste. Zile in care ma simt bine si nu trebuie sa ma duc la clinica si mi se pare ca o sa nimicesc acest cancer, ca o sa-l strivesc cu puterea gandului (si a doua citostatice minunat de agresive) si ca o sa merg mai departe fara sa ma uit inapoi. Astea sunt cele bune. Cele proaste sunt la fel de multe si se simt in multe feluri, dar ma surprind gasind cai noi sa le fentez, sa le sar. Nu functioneaza mereu.

Page: 1 2

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
 
Publicitate
Antena 1
Unica.ro
catine.ro
Mai multe din lifestyle