Undeva unde nu am cancer

Asta este un text pe care as fi vrut sa il scriu din octombrie, luna aceea in care toata lumea iti zice ca e bine sa iti faci un control, o ecografie la san, macar, indiferent de varsta pe care o ai. In octombrie 2016 mi-am facut si eu o programare – trecuse un an de la ultima, la care aflasem ca am un nodul („probabil ceva hormonal, toate femeile fac asta, ia aceste pastile din plante!) si, cumva simtind ca ceva nu e in regula, am amanat sa dau sfaturi. Am zis ca am eu timp sa scriu si despre asta. Doua luni mai tarziu, cand a venit vremea ecografiei, am aflat cu certitudine lucrul care isi facuse oricum loc in mintea mea.

Nu as fi zis ca o sa imi doresc sa scriu atat de curand despre diagnosticul meu. Cumva, am crezut ca voi scrie la un moment dat. Cu asta ma ocup, si daca o singura femeie ar beneficia de pe urma experientei mele, atunci as simti un fel de obligatie morala sa ajut. Sa nu fie degeaba. Dar am crezut despre mine ca voi astepta sa fiu o supravietuitoare, sa trec peste ceva ca sa am ce spune, sa dau o lectie sau un sfat util. La un moment dat, insa, mi s-a conturat foarte clar in minte faptul ca a fi o supravietuitoare cand esti diagnosticata cu cancer de san este un noroc si un procent. La fel de bine pot sa nu fiu (sunt optimista, dar facing the truth). Deci nu e vreme de amanat. Pentru ca, daca e un lucru pe care vreau sa il fac, este sa scot un sens din toata povestea asta. As fi multumita si as gasi ca e util sa vorbesc despre cancerul meu daca multe femei s-ar duce sa se controleze. Asta ar fi sensul.

Acum, si povestea. Pe scurt, cat sa stie oricine citeste despre ce e vorba si de ce frica sau amanarea nu ar trebui sa fie optiuni. Pe 2 decembrie am facut prima ecografie. S-a vazut ca nu e ok, medicul nu a dat un verdict, dar m-a trimis direct la mamografie. Eu am fost cea care a intrebat daca putem folosi cuvantul. Nu a zis da, nu a zis nu. S-a uitat intr-un fel la mine. Cateva zile mai tarziu faceam mamografia. Nici ea nu arata bine. Apoi punctia – care a fost printre cele mai neplacute experiente. Si prima oara cand am plans. Nu de frica si nici de durere, ci pentru ca asistenta mi-a apucat mana in timpul procedurii, la cea de-a treia impuscare, ca sa ma incurajeze. Dovada ca sunt mai cu seama socially awkward in situatii de criza. A trecut (desi femeia aceea care m-a luat de mana si care, mai tarziu, a venit la mine sa imi spuna povestea ei, o sa ma urmareasca multa vreme). In doar doua saptamani fiecare centimetru al corpului meu a fost scanat pe toate partile si prin toate metodele ca sa ajung la un rezultat final si la un plan. Ce am aflat a fost ca eram extrem de sanatoasa – in afara de cancer. Chirurgul care m-a examinat si care urmeaza sa ma opereze, cand va veni vremea, chiar a glumit pe tema asta, vazandu-mi dosarul fara pata. „Esti aceasta femeie care nu a avut niciodata nimic si nici nu stie ce a lovit-o. Era fix ce credeam si eu. Nici macar sani nu prea am avut, asta desi mi-au placut intotdeauna sanii mei.

Acum, cand scriu, tocmai am facut a doua sedinta de chimioterapie. Nici o luna si jumatate dupa ce am inceput investigatiile mi se pare ca am trecut printr-o multime de lucruri – si ca am invatat foarte multe despre corpul meu. De fapt, nu am fost niciodata atat de conectata la el asa cum sunt acum. Fiecare variatie, fie ca e vorba despre leucocite, tensiune sau grade Celsius e inregistrata atent si are semnificatii de tot felul. Fiecare tratament are efecte secundare, iar ele sunt tratate cu lucruri care au alte efecte secundare, care sunt tratate, la randul lor, cu alte lucruri. Pare ca nu se mai termina, desi de-abia a inceput. Nu mai sunt deloc sanatoasa, starea mea excelenta s-a dus intr-o saptamana de la prima sedinta de chimioterapie si e curios si interesant sa asisti la propria deteriorare fizica. Ma simt norocoasa ca am avut un punct bun de plecare. Dar am zile bune si zile proaste. Zile in care ma simt bine si nu trebuie sa ma duc la clinica si mi se pare ca o sa nimicesc acest cancer, ca o sa-l strivesc cu puterea gandului (si a doua citostatice minunat de agresive) si ca o sa merg mai departe fara sa ma uit inapoi. Astea sunt cele bune. Cele proaste sunt la fel de multe si se simt in multe feluri, dar ma surprind gasind cai noi sa le fentez, sa le sar. Nu functioneaza mereu.

Am decis ca, pentru moment, nu pot si nu vreau sa citesc nimic despre diagnosticul meu. Citesc in schimb, cu pasiune, How to Survive a Plague, splendida carte a lui David France despre felul in care activistii HIV/SIDA din anii 80 (in mare parte gay) au gasit cai sa lupte pentru tratamente si pentru vietile lor. Aflasem despre ea inainte de diagnostic, am primit-o in dar de Craciun si de atunci este compania mea in orele la clinica, in timpul sedintelor in care din perfuzii se scurg in venele mele niste substante carora nici nu le pot pronunta numele. Lupta acestor oameni ma inspira (nu e prima oara cand zic asta, dar acum cu atat mai mult) si povestea uluitoare si extrem de detaliata a istoriei virusului ma fascineaza. Este si asta un fel de a fenta zilele proaste. Ce vreau sa spun, deci, e ca simt ca detaliile medicale, remediile, alternativele care ma intereseaza cu deosebire (pana la urma am vazut cu sfintenie Greys Anatomy si in mintea mea cred ca pot sa intubez pe oricine) imi sunt acum complet nefolositoare. Cred ca, daca le-as avea, multitudinea de informatii m-ar bulversa si nu imi permit asta. Cine ar fi crezut, pentru un jurnalist obisnuit sa caute ultimele detalii despre orice fel de subiect?

De altfel, sunt multe lucruri pe care nu le-as fi crezut si care mi se intampla in fiecare zi. Unele dubioase. Altfel, sunt si lucruri bune. Unul e faptul ca nu m-a speriat niciodata caderea parului – m-am tuns aproape cu bucurie prima data, ca sa ma obisnuiesc cu ideea si, cand a inceput sa cada, la aproape trei saptamani dupa prima sedinta de chimioterapie, l-am tuns din nou, mult mai scurt. Mi-am lasat, pentru doua minute, o creasta, cat sa imi fac un selfie provocator, tinand o tigara intre dinti – o reminiscenta a fostei mele vieti in care eram inconstienta si, fara sa stiu, foarte libera. Acum parul aproape ca nu mai este deloc, dar selfie-urile sunt noua mea pasiune. In ultimele doua saptamani mi-am facut enorm de multe si ma amuza aceasta vanitate nou dobandita, senzatia asta ca uite, hai, ca nu-i atat de rau! Cred ca asta inseamna sa te simti frumoasa si uite de ce a fost nevoie sa gandesc asta despre mine. Cum ziceam, sunt si lucruri bune. Dar mai vorbim dupa ce imi cad sprancenele.

Un alt lucru bun sunt oamenii. Pe de o parte, prietenii, colegii si familia mea, toti cei care au stiut de la mine, intr-un intreg si complicat proces de „coming out (care mi-a consumat multe rezerve de curaj si de optimism), ce se intampla. Nu ca nu i-as fi crezut capabili de atata compasiune, cat ca, am observat, e adevarat ce se spune. In astfel de momente chiar vezi cum sunt cei din jur. Si, norocul meu, au fost exact asa cum m-as fi asteptat sa fie. Ce nu as fi asteptat neaparat a fost firescul si grija cu care am fost tratata pana in acest moment de cadrele medicale care lucreaza la cazul meu (pentru ca, iata, sunt un caz). Sunt unii care ma mira, ma impresioneaza mai mult decat altii, dar toti sunt omenosi si profesionisti. Daca e ceva bun de spus despre personalul medical din Romania in acest moment, atunci trebuie sa fie spus. Nu stiu cum altfel as putea sa le multumesc.

Un lucru care m-a ajutat foarte tare in timpul care a trecut de la diagnosticare a fost munca. Nu pot sa spun ca nu m-as fi asteptat la asta, dar ce zic este ca sentimentul de a fi util si de a face ceva impreuna cu alti oameni este incomparabil atunci cand o iei un pic razna. Nu am muncit cat mi-as fi dorit, in parte pentru ca am avut vacanta, in parte pentru ca tratamentul pe care il urmez nu e cel mai simplu. Dar nu am de gand sa ma opresc decat atunci cand nu o sa mai pot. Si sper ca nu va fi cazul. Asta se intampla si pentru ca am citit la un moment dat despre Ruth Bader Ginsburg, celebra judecatoare, ca a trecut peste un cancer fara sa lipseasca de la vreo decizie de la Curtea Suprema. Si asa e cu inspiratiile. Te obliga. Pe de alta parte, am invatat sa decid care sunt lucrurile importante de facut si sa deleg sau sa nu mai fac treaba altora. Invat repede in ultima vreme.

Un alt lucru despre care aflu lucruri noi in fiecare zi este cum e sa ai cancer si sa nu ai nici un Dumnezeu. Nu pot sa zic ca este vreo bucurie – intotdeauna am zis cu un soi de aroganta ca credinciosii se descurca mai usor. Acum cu atat mai mult. Ce pot sa zic, totusi, este ca exista un confort in situatia asta pe care lipsa unei divinitati o face complet intamplatoare.

Desigur, toate gandurile astea mi-au amintit de Christopher Hitchens, ale carui texte imi placeau mult pe vremuri, dar caruia am evitat, dupa diagnosticarea si moartea lui, sa ii citesc eseurile despre the big C. Le-am citit acum si am si ascultat cateva interviuri. Dintre toate pretiozitatile pe care le spune (multe adevarate, multe asa cum mi-as dori sa mai aud), este o asumare si o sinceritate in ateismul lui cu care rezonez. Imi place cum zicea ca ultimul lucru pe care si l-ar dori ar fi o convertire de ultim moment, cum i s-ar parea ca aceasta ar fi o infrangere si cum e convins ca s-ar intampla doar in conditiile in care ar fi afectat psihic de tratament. Imi dau seama ce vanitate e aici si tocmai asta imi place. Dintre gandurile pe care le impartaseste el complet onest si un pic de sus sunt multe care mi-au trecut si mie prin cap. Uite, cum ar fi ca, atunci cand esti diagnosticat cu cancer, te pregatesti in egala masura sa mori si sa traiesti. Fix la asta ma gandesc si eu. Practic, sunt pisica lui Schrödinger. Dar poate ca asta e amuzant doar daca iti plac paradoxurile.

Un lucru care nu ma amuza deloc, insa, este ca boala de care sufar este o boala de femeie. Nu m-am gandit pana acum la „de ce eu?. In schimb, ma gandesc mai des decat as vrea la faptul ca una din sase femei e diagnosticata cu cancer de san. Deci nu sunt speciala. Sunt una din sase. Pentru acest motiv extrem de simplu as vrea sa te rog sa iti faci o programare acum. Mai bine acum. Mai bine mai repede. Sunt aici pentru oricine are nevoie de o recomandare in acest sens.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK