Un barbat si mai multe femei (de Mihaela Radulescu)

Am stat mult pe ganduri daca sa scriu textul asta. Dar mi-am adus aminte ca sunt o femeie care-si asuma tot ce face si ce spune, deci si scrisul poate intra lejer in categoria asta. Mai ales ca, de cate ori ma pregatesc sa scriu ceva, imi imaginez ca femeile care citesc aceasta pagina sunt cu siguranta femei cool si open minded. Caci aceasta e o pagina din ELLE, revista cu cititoarele cele mai destepte si evoluate.

Asadar, m-am dus intr-un colt al vietii mele, unde am fost fericita din cu totul alte motive decat cele clasice: am intalnit si oarecum iubit un barbat cu care n-avea nici un sens sa-mi fac planuri de viitor. N-a fost vorba de o aventura de-o noapte sau de o relatie de sex, nu e o zona de confort pentru mine si de aceea nu o frecventez, ci o intalnire pasionala, care avea sclipiciul relatiei perfecte. In capul meu, datele erau exact acelea pe care le-am aliniat, de-a lungul anilor, ca fiind must-have-urile barbatului ideal: charismatic, smart, cool, sportiv, bine asezat in cariera si situatia lui financiara, foarte barbat, dar si cu apucaturi de copil care inca mai vrea alinturi, funny, gentleman, aratos. Am folosit mai mult limba engleza in descrierea lui pentru ca nu era roman, deci ingaduiti-mi sa imprietenesc cele doua limbi, cam asa cum ne-am combinat noi.

Desigur, inceputul a fost, ca in mai toate povestile de amor, despre atractie si dorinta apriga, dar si despre „ce-ar fi daca… el ar fi?. N-ai cum, femeie fiind, sa nu deraiezi putin si catre visul de a avea pentru totdeauna un astfel de barbat, oricat de subrede ar fi argumentele de inceput, cand totul e invaluit in aburul indragostelii si cand nici un defect nu iese la iveala, caci s-ar sinucide de-atata impotrivire. Am trait intens tot, am fost Eu cu adevarat, un lux pe care nu ti-l poti permite decat rareori, mai ales daca esti pornita sa cuceresti definitiv o reduta. Am ajuns amandoi in punctul in care cred ca ne iubeam, pentru ca nu prea puteam trai unul fara altul. Lejera mea indoiala se itea doar din pricina experientei mele de viata, care m-a invatat sa cred in iubire doar dupa ce trecem de primul impas. Care nu venea… Consumaseram toate felurile de sex si de petrecut timp impreuna, stiam aproape totul unul despre celalalt si ne duceam tot mai mult in directia unei asezari in matca unei relatii din ce in ce mai stabile si mai complicate.

Complicatia venea de la distanta dintre noi, care nu putea fi acoperita decat prin zboruri si doruri. Lungi, chinuitoare, dar si ametitoare – rezulta mereu un vertij de trairi, toate intense si unice, de parca faceam incontinuu piruete. Nici unul dintre noi n-avea o viata clasica, cu ore fixe de program sau cu dorinte traditionale (n-aveam nici copil atunci si, evident, nu eram maritata, ci total disponibila, ca si el). Ne-am dus pana la punctul in care incepeam sa facem planuri impreuna. Nimic decisiv, ci doar cautam o cale de a locui mai aproape unul de altul, nu neaparat unul cu altul. Nu eram nici atunci si nu sunt nici astazi genul acaparator, care pune termene sau conditii. Daca e o greseala, am facut-o si atunci si o fac si astazi – nu mai am gelozii, nu pun intrebari, nu caut in telefoane, nu cer explicatii. Par femeia ideala, dar pana in punctul in care simt ca ce credeam ca e al meu e, de fapt, un bun de larg consum.

Acolo s-a dus naibii povestea noastra: cand am simtit ca barbatul de langa mine nu e doar al meu, desi nu gresea cu nimic fata de mine. Ba chiar, printr-un mecanism pe care-l construiseram impreuna, aflam chiar de la el detalii, pentru ca stabiliseram ca nu ne mintim. Și chiar nu mintea, ci imi servea cate o poveste despre vreo alta femeie pe care a consumat-o in drumurile lui, dar care „n-a insemnat nimic, doar sex. Banuiesc ca va suna cunoscuta replica. Pornisem deja pe o partie neagra, nu mai eram pe cea de incepatori, care nu te pune in pericol, ci decisesem sa risc orice, dar sa-mi pastrez barbatul. Asa incat anuntam mereu ca nu-mi pasa, cata vreme foloseste prezervative si se intoarce mereu la mine.

Inutil sa spun cat de mult m-a iubit pentru aceasta abordare: toti barbatii viseaza raiul asta, doar ca putini au parte, real, de el. Eu am inceput sa turez tot mai putin motoarele iubirii si el a inceput sa ma iubeasca tot mai mult. Am inceput sa nu mai fiu chiar Eu, cea daruita total si fericita, ci cea care tot spera ca dorintele lui suplimentare se vor diminua si vor deveni istoria la care are dreptul orice barbat, inainte sa se inscrie la cursa vietii in doi. Doar doi. Doar cu o femeie, pana la capat.

Nu conteaza atat de tare cand si cum s-a intamplat finalul acestei iubiri, ci am vrut, ca prin ea, sa ajung la barbatul care m-a manat sa scriu aceste randuri, nu un barbat anume, ci, generic vorbind, barbatul care nu poate trai doar cu o femeie. Barbatul oricareia dintre noi. Exact cel pe care-l sperie imensitatea vietii petrecute cu aceeasi femeie. Am mai intalnit astfel de barbati, am mai invatat lectii vindecatoare pentru fracturi de suflet, am si astazi acelasi zen de a nu le manca viata cu gelozii stanjenitoare. Aud tot mai des, in cultura occidentala, ca relatiile monogame sunt supraestimate, ca intreaga institutie a casatoriei e passé, ca threesome-urile si vietile independente sunt cheia fericirii, dar inca n-am aflat pana unde pot sa duc asa ceva.

Nu inteleg duplicitatea si amantlacul, dar inteleg si practic libertatea de a nu pune lantul la piciorul nici unui barbat care ma iubeste si care se vrea iubit de mine. Știu o multime de femei care au trecut fara traume majore prin aventurile partenerului de viata, dar stiu si destule care si-au ratat definitiv linistea si fericirea, urandu-si barbatii si alegerile pe care le-au facut. M-am gandit bine, mai ales cand am dat peste un altul, din acelasi aluat si cu aceeasi iubire pentru mine. Am stiut ca am nimerit iar un bad guy, dar era atat de frumoasa partea lui buna, era atata bucurie in ceea ce era doar pentru mine, incat am ales sa ignor partea rea si sa traiesc, all the way, cu the good guy, exact atata timp cat poate sufletul meu sa duca.

Nu ofer solutia asta ca un panaceu universal, ci doar ca o poveste de inspirat si alte inimi de femei care nu pot trai fara iubire. Cred ca trebuie sa adaptam iubirea la ritmul vietii de azi si la oferta, nelimitata, de carne disponibila, care va fi mereu mai atragatoare (cel putin pentru barbati) decat acelasi trup de femeie, animat doar de suferinta care a fost, candva, iubire pura. Iar cele care au norocul sa fie unice in viata unui barbat, macar de la punctul zero al relatiei lor, n-ar trebui sa ne judece pe noi, cele care traim iubirea imperfecta. Nu noi jucam puzzle-ul asta, ci barbatii care ne ajung pe linia destinului si care iubesc cate ceva din fiecare femeie pe care o intalnesc, modelandu-si femeia ideala din bucati de femei minunate.

Iubirea imperfecta are avantajul de a-i rade in nas singuratatii.

mihaelaradulescuschwartzenberg/facebook.com;
www.mihaelaradulescu.ro;
mihaelaschwartzenberg/instagram.com

Foto: Distant unrecognisable couple walking on beach, with instagram filter from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK