Părinții ne sunt modele sau contra modele. Îi copiem și o facem conștient, deoarece ne place foarte mult ceea ce vedem, ne inspiră, considerăm valoros ce am învățat și încă învățăm de la ei. Îi mai copiem și inconștient deoarece acesta este familiarul. Normalul observat și pur și simplu îl perpetuăm. Chiar dacă acest normal nu e neapărat sănătos sau hrănitor emoțional.
Apoi ei sunt model și pentru versiunea pe care o analizăm cu mințile noastre de copii, și o alegem drept câștigătoare. Respectiv (să ne imaginăm că acesta este scenariul): ce mă ajută mai mult să fac față? Să fiu dominatoare, dorind mereu puterea, așa cum e mama? Sau tăcută, permisivă până la extrem, subjugată, așa cum e tata? Și alegând copingul dominator acesta să fie replicat din plin în cuplu, la maturitate.
Contra modelul? Să conștientizăm că ceea ce ei au făcut sau încă fac nu este adaptativ, a avut un impact negativ semnificativ asupra propriei persoane. Și ca atare să fim foarte atenți la cum ne comportăm, tocmai pentru a nu perpetua ceea ce știm că ne-a rănit și poate răni persoana cu care avem acum o relație. Tu și partenerul aveți unul sau mai mulți copii împreună? Ce deznodământ vă doriți pentru ei? Uitați-vă împreună la lecțiile pe care le transmiteți fără să vreți.
Cum gestionăm o ceartă
Considerați că nu trebuie să vă certați în fața copiilor, nu e treaba lor să audă neînțelegeri de oameni mari. Până la un punct este foarte corect și sănătos, sunt subiecte care se discută doar între voi partenerii, fără asistență. În același timp copiii au nevoie să vadă un model de rezolvare de probleme sau rezolvare de conflict. Vă vorbiți respectuos chiar dacă sunteți furioși și în profund dezacord? Sau tonul este de-a dreptul umilitor și nici cuvintele folosite nu transmit iubire sau blândețe? Sunteți receptiv și la celălalt și căutați o soluție comună sau mai degrabă intrați într-o luptă de putere sau competiție?
Arta compromisului
Până la a găsi terenul comun e necesară empatia, să înțelegeți prin ce trece fiecare, să vedeți ce nevoi are și să țineți cont de ele. Compromisul este negociere cu o finalitate bună pentru relație și fiecare individual. Ce îl alimentează este tocmai dorința de un noi fericit, satisfăcut, prioritizarea stării de bine a relației.
Împreună vs singur
Avem pe de-o parte echilibrul dintre timpul în cuplu și timpul individual, pentru sine. Care este măsura corectă și cum este ea ajustată când unul se simte neglijat. Apoi avem sprijinul, suportul. Să știi că împreună înseamnă că mă pot baza oricând pe partenerul meu, este acolo să mă prindă când îmi este greu, o plasă și un cocon de siguranță.
Încrederea
Ea depășește încrederea de a nu fi înșelat, iar aceasta este cu siguranță un subiect care nu se discută cu copiii. Nu îi spui fiicei de 10 ani sau adolescente că tatăl ei te-a înșelat sau că bănuiești că face asta. Ori cum te scoate din minți în alte moduri. Copilul nu devine un confident, un camarad, un prieten. Aceste roluri sunt pentru alți adulți ce constituie sistemul de suport. Încrederea înseamnă chiar a crede ce zice celălalt fără să pui sub semnul întrebării, să devii suspicioasă, să cauți dovezi palpabile, indiferent de temă. Cuvântul său să fie suficient. Încrederea că nu îți face rău, că e acolo.
Grija
Stres, responsabilități, viața în sine poate deveni copleșitoare. Copilul va învăța de la voi să se sacrifice, să funcționeze la turație maximă, să ceară de la el și când nu mai poate. Sau să aibă grijă de sine, să prioritizeze odihna, relaxarea ca să-și încarce bateriile. Poate vedea cum vă semnalați reciproc în cuplu când s-a depășit limita și energia începe să fie cu minus. Cum le creați împreună și vă susțineți în strategii de relaxare, cum vă menajați reciproc.
Citește și:
Te temi că în relație te vei pierde pe tine? Cum să fii fericită în cuplu și să îți menții identitatea
Foto: PR