Trista istorie a lui Izidor, de la căminele groazei din România la adopția în SUA

Parcursul vieții lui Izidor, un orfan din căminele groazei din România tranziției, ne arată ce se întâmplă, de fapt, cu copiii abandonați și de părinți, și de un stat nepăsător.

Un articol care apare în numărul de iulie/august 2020 al publicației The Atlantic, scris de Melissa Fay Greene, urmărește, prin intermediul poveștii lui Izidor, unul dintre miile de copii instituționalizați în România în anii ’80, efectele devastatoare pe care instituțiile românești, devenite legendare în anii ’90 drept „orfelinatele groazei”, le-au avut asupra dezvoltării acestor copii (se estimează că 170.000 de copii au ajuns aici, după ce Decretul 770/1966 a interzis avorturile în România). La documentarea articolului a contribuit și Lily Samuel, iar materialul a apărut sub titlul „Can an Unloved Child Learn to Love?” / „Poate un copil neiubit să învețe să iubească?”.

Presa internațională de la acea vreme a fost intens preocupată de descoperirea ororilor pe care le trăiau acești copii, care trăiau în condiții inimaginabile, murdari și scheletici, printre excremente, în frig – reportajele despre aceste instituții au adus în România un val de organizații, specialiști, în cele din urmă și potențiali adoptatori. Pediatra Jane Aronson își amintește cu groază cum au găsit în cămine adolescenți de dimensiunile unor copii de 6-7 ani, ținuți în cuști, spre exemplu. Profesor Dana Johnson, de la Universitatea din Minnesota, spune că copiii, niciodată îngrijiți și fără să primească vreun semn de afecțiune, aveau obiceiul de a se legăna și lovi cu capul de pereți.

Reportajul ne povestește cum Izidor s-a născut pe 20 iunie 1980 în România și a fost abandonat la vârsta de câteva săptămâni, pentru că avea un defect la un picior, pe care jurnaliștii îl pun pe seama poliomielitei. Primii trei ani de viață i-a trăit în spital, la Sighetu Marmației, unde, arată articolul, a fost hrănit cu biberonul mult după vârsta la care ar fi trebuit ca hrana lui să fie diversificată și să mănânce singur, după cum era practica vremii în aceste instituții, și de unde a fost mutat într-un Cămin Spital pentru Copii Deficienți, un loc din care nu se auzea gălăgia pe care ar fi trebuit să o facă 500 de copii locuind împreună. Izidor locuia la etajul al treilea, unde ferestrele aveau gratii și de unde vedea un spital în care ajungeau alții copii, mergând la medici cu părinții de mână, dar unde copiii din instituție nu ajungeau niciodată, nici dacă erau grav bolnavi și mureau. În cămin, copiii erau malnutriți, aglomerați și de multe ori li se administrau tranchizilante pentru a se liniști, cu aceleși eterne ace nesterilizate care au dus la infectarea a mii de copii cu HIV în acea perioadă, în România.

Acum Izidor are 39 de ani și locuiește în Denver, unde dormitorul lui, spune reporterul, pare o bucată din România, pentru că, la fiecare vizită, și-a adus cu el obiecte care îi amintesc de un episod care l-a marcat, când avea 8 ani.

Una dintre îngrijitoarele de la cămin, Onisa, i-a promis într-o zi, după ce a fost bătut cu o mătură de o altă îngrijitoare, că îl va lua, pentru o vizită peste noapte, la ea acasă. Episodul este redat în cartea pe care Izidor a publicat-o la 22 de ani, Abandonat pe viață. Câteva săptămâni mai târziu, femeia și-a onorat promisiunea, iar Izidor a plecat împreună cu Onisa, îmbrăcat și încălțat cu ce îi adusese chiar ea, către oraș. Era o zi de iarnă, „prima în care ieșeam în lume”, după cum îi împărtășește reporterului. În apartamentul Onisei, l-au impresionat pereții cu covoare cu Cina de taină, copiii din vecini, cu care s-a jucat, cine cu sarmale și gulaș de cartofi, lucruri pe care le mânca pentru prima dată, faptul că s-a jucat cu jucării și patul curat în care a dormit. A doua zi, însă, a fost traumatizantă. Onisa l-a întrebat dacă vrea să rămână cu copiii, sau să o însoțească la muncă. 31 de ani de la acel moment, Izidor își amintește încă greșeala pe care crede că a făcut-o. I-a spus îngrijitoarei că vrea să meargă cu ea, pentru că în mintea lui ar fi vrut să nu fie despărțit niciodată de ea, dar abia când au ajuns înapoi la cămin și-a dat seama că ea lucra acolo. „Trecuseră doar 24 de ore, dar cumva credeam că voi fi parte din familia Onisei acum. Nu mi-a trecut prin cap că munca ei era la spital, până ce nu am ajuns la poartă. Am fost atât de șocat când ne-am întors de parcă aș fi uitat că veneam de acolo.” La cămin, a plâns până a fost amenințat iar cu bătaia.

Danny și Marlys Ruckel trăiau în San Diego cu cele trei fiice ale lor când s-au gândit că ar vrea să adopte un băiat. Au aflat despre Izidor dintr-un film făcut de John Upton, care văzuse reportajul Shame of a Nation și zburase în România, ca să îi filmeze pe copiii din centrul de la Sighetu Marmației. Izidor, atunci în vârstă de 10 ani, dar dezvoltat ca de 6, era un copil inteligent, care își aducea aminte cum îi cheamă pe ceilalți copii, le știa vârstele, mai bine decât angajații. Știa și despre America, din serialul Dallas, văzut pe un televizor donat, și credea că toate casele arată ca acolo.

Marlys Ruckel a zburat spre România în mai 1991, ca să îl adopte pe Izidor. „Unde o să trăiesc? E ca în Dallas?”, a întrebat-o copilul. Marlys a crezut că Izidor a ales-o să îi fie mamă, dar copilul, după cum a scris mai târziu în cartea sa de memorii, a întrebat-o pe traducătoare care dintre americancele prezente venise după el. Traducătoarea l-a întrebat pe care și-ar dori-o ca mamă. Izidor a insistat cu întrebarea. Aflând, i-a spus „atunci vreau ca ea să fie mama mea.” Izidor a zburat în octombrie în SUA, alături de un alt băiat, Ciprian, și el adoptat. Imediat ce a coborât din avion, întâmpinat de noua sa familie, a vrut să știe care era dormitorul lui, confundând terminalul cu o casă așa cum văzuse în Dallas. Tot la aeroport a recunoscut-o pe Izabela, o fată cu dizabilități care se afla în îngrijire la aceeași familie. A fost șocat să afle că mai avea încă trei surori, pe lângă Izabela.

A fost înscris la școală, unde a învățat bine, dar acasă era din ce în ce mai neliniștit. Marlys, mama sa adoptivă, își amintește că Izidor rupea cărți, poze și alte obiecte. La 14 ani, își amintește ea, era furios pe orice, dar decisese că va fi următorul președinte al SUA. Aflând că nu o să poată, a decis că se va întoarce în România. Părinții adoptivi i-au spus că poate face asta la 18 ani, dacă își dorește și strânge bani. De atunci a lucrat zilnic într-un fast-food.

Izidor își amintește acum cum își dorea, la acea vreme, ca părinții lui să îi spună „ne dorim să nu te fi adoptat niciodată și te vom trimite înapoi la spital. Dar nu au spus asta.”

„Răspundeam mai bine la bătaie. În America, aveau reguli și consecințe. Atât de multă vorbărie. Uram să vorbim despre asta. Dacă nu auzi niciodată Ești special sau Ești copilul nostru când ești copil, și mai târziu auzi de la părinții adoptivi, simți că e OK, mulțumesc. Nici nu știu despre ce vorbiți. Nu știu ce vreți de la mine și ce ar trebui să fac pentru voi.”

Problemele de comportament ale tânărului s-au agravat atât de tare încât, la 16 ani, părinții au chemat Poliția, după ce îi amenințase că îi va omorî. S-a calmat pentru o vreme, dar după ce a fost pedepsit cu mutarea în garaj pentru că nu respectase regulile casei, Izidor a plecat pentru totdeauna.

La 20 de ani, s-a întors în România, cu o echipă de filmare căreia îi promisese o poveste emoționantă, pentru că nu își permitea călătoria altfel. Și-a luat la revedere la aeroport de la părinții care credeau că nu-l vor mai vedea vreodată, iar Izidor a plecat. Întors în țară, a vizitat alături de echipa de filmare fostul cămin, și și-a întâlnit și familia, care locuia într-un bordei cu o singură încăpere, într-un sat din vecinătate. Întâlnirea cu Maria, mama lui, nu i-a lăsat decât alt gust amar. Aceasta i-a spus că nu și-au permis să îl viziteze, fiind prea săraci, dar apoi a început să îl întrebe dacă nu s-ar muta înapoi, la ei, ca să le construiască o casă nouă. A plecat repede, speriat mai ales de mama lui: „simțeam că sunt prins într-o capcană acolo”.

Întors în SUA, i s-a făcut iar dor de România, unde s-a mai întors. S-a mutat apoi în Colorado, și unde îl vizitează părinții adoptivi, care au venit și în România cu el în câteva ocazii.

Nu are familie și nici nu își dorește una. „Am știut de la 15 ani că nu voi avea familie. Cum mă văd eu pe mine, nici o ființă nu și-ar dori vreodată să fie lângă mine.” Cu toate acestea, este un model de succes. A scăpat din cămin, duce o viață pe cont propriu, dar spune cu regret „poți să fii cel mai deștept orfan din spital. Dar tot îți lipsesc lucruri. Nu sunt o persoană care poate fi intimă cu alții. E greu pentru părinți, pentru că îți arată dragoste și nu poți să le răspunzi.”

Acum, Izidor lucrează cu un scenarist la proiectul unei miniserii inspirate de viața lui, încercând să facă mai mulți oameni să vadă ce fel de adult poate să devină un copil ținut, pentru o vreme, într-o cușcă. Visează să cumpere o casă în România, pentru foștii săi colegi din cămin, un fel de casă de familie, în singurul fel în care și-a imaginat-o vreodată.