Trei zile in Beijing (de Marius Chivu)

Scriitor și călător pasionat, Marius Chivu îți dezvăluie impresiile primei sale incursiuni în China, o țară în care nimic nu este așa cum știm, dar pe care tocmai diferențele o fac atât de fascinantă.

„În China fenomenul imitaţiei reflectă şi progresul, şi regresul societăţii. Una dintre clădirile imitate cu cel mai mare entuziasm este Casa Albă. Copiile Casei Albe sunt birouri şi spaţii de locuit pentru oamenii de afaceri bogaţi. Ziua, aceştia stau în imitaţia Biroului Oval al preşedintelui american şi dau ordine prin telefon angajaţilor lor, iar seara se duc la culcare în imitaţia Dormitorului Lincoln”, povesteşte prozatorul Yu Hua în China în zece cuvinte (Editura Humanitas), o carte amuzantă şi terifiantă despre China. Yu Hua (n. 1960) este unul dintre cei mai traduşi şi premiaţi scriitori chinezi de azi şi trăieşte la Beijing (eu îi spun Pekin), oraş pe care l-am văzut şi eu vara aceasta, cu ocazia invitaţiei Institutului Cultural Român de a participa la târgul de carte de acolo.

Înainte să plec am citit cât mai mult din literatura chineză tradusă la noi în ultimii ani, dar cel mai bine cunoşti un loc la el acasă. Însă cum ai putea cunoaşte în numai trei zile un oraş cu o populaţie (neoficial) de 26 de milioane de locuitori a căror limbă nu o vorbeşti?

Fără pretenţia că aş fi înţeles ceva, povestesc aici ce-am apucat să văd. TRAFICUL. Oraşul are şase autostrăzi concentrice, dintre care două suspendate, de până la 12 benzi, un metrou cu 15 magistrale (şi câteva sute de staţii care se întind pe lungimea a peste 500 km), tramvaie suspendate şi trasee speciale pentru biciclete şi scutere electrice late cât banda pentru autoturisme. În metrou indicaţiile sunt şi în engleză, biletele se vând la tonomat (te descurci uşor din prima), iar durata de aşteptare este de 30 de secunde. Totuşi, la intrarea în metrou treci prin puncte de control ca la aeroport, cu bagaje scanate şi control corporal făcut de ceea ce mie mi s-au părut a fi pionieri. Pe străzi e plin de biciclete şi scutere, se circulă haotic, fiecare cum poate, indiferent de semafoare. Dat fiind că numărul de miliardari din oraș se apropie de o sută, printre biciclete mai vezi şi câte un Ferrari roşu.

POLUAREA. În prima zi, din cauza perdelei de noxe, nu se vedea soarele pe cer şi s-a întunecat încă de la ora 18. Restul zilelor au fost acceptabile. Vezi mai puţini oameni cu măşti de filtrare a aerului decât te-ai aştepta, dar există standuri speciale în magazine, cu măști de toate mărimile, formele şi culorile, fie că preferi Hello Kitty sau Batman. Vara temperatura este, ca la noi, de peste 30 de grade, dar la nivelul asfaltului aerul nu devine, ca la noi, sufocant, fie datorită calităţii asfaltului, fie datorită faptului că nu sunt atât de înghesuite clădirile şi există mai multe spaţii verzi decât la noi. Peste tot există aparate de aer condiţionat. De fapt, China deţine o treime din totalul aparatelor de aer condiţionat din lume; or aceste aparate sunt responsabile de producerea a 12% din dioxidul de carbon eliminat în atmosferă, adică contribuie major la fenomenul de încălzire globală.

OAMENII. Modest îmbrăcaţi şi foarte preocupaţi de ale lor. Yu Hua spune despre China că a făcut „boom” economic doar pentru a arunca în sărăcie sute de milioane de oameni. În timp ce este o mare putere economică a lumii, o foarte mică parte din populaţie consumă produse de lux într-un mediu tehnologizat ultramodern (o treime din consumul bunurilor de lux la nivel mondial), în timp ce „100 de milioane de chinezi trăiesc sub limita sărăciei”, rupţi de lume, crescând copii care n-au văzut niciodată un televizor, spre exemplu. Altfel, după câteva zile petrecute acolo ai revelaţia a cât de diferite sunt chipurile chinezilor: nici unul nu mai pare să semene cu altul. Am văzut extrem de puţini bătrâni pe străzi, Beijing-ul pare un oraş plin de tineri care merg pe stradă sau pe biciclete cu ochii în telefon ca nişte roboţei conectaţi online 24/7.

ORAȘUL. Un amestec de blocuri comuniste identice cu cele din Titan sau Militari (doar că mai înalte cu cel puţin încă zece etaje), printre care se înalţă blocuri ceva mai elegante (ca pe fostul bulevard al Victoriei Socialismului de la Unirii), printre care se înalţă clădiri de birouri de sticlă. Unul dintre cele mai vechi oraşe din lume (atestat încă din anul 230), mi s-a părut un oraş lipsit de identitate arhitecturală, exceptând complexul Oraşului Interzis şi câteva temple imperiale. Cele câteva străzi vechi rămase nedărâmate de Mao, denumite hutongs, sunt marcate pe hartă şi sunt invadate deopotrivă de turişti şi de localnici. Altfel, străzile sunt curate şi se face curăţenie în timp real. Străzile sunt supravegheate de camere video cu sistem face recognition, iar microbuzele poliţiei sunt parcate în toate marile intersecţii.

MÂNCAREA. Variată, extrem de gustoasă, porţii mari la preţuri mici. Şi o aventură (amuzantă) în sine: nu ştii niciodată până la capăt ce comanzi, ce mănânci sau dacă-ţi va plăcea. Deşi chelnerii te asistă cu Google translate sau cu voice translate, tu poţi spune „medium spicy”, iar aplicaţia poate traduce „potato”. Beţele de mâncat se spală după folosire şi se pun la uscat în ligheane pe trotuar, la soare. Berea e ieftină (de fapt, totul este ieftin) şi slab alcoolizată (2,5% alcool), la fel şi ţigările, al căror număr de mărci locale se ridică la peste 200 (dacă am numărat eu bine). În rest, e plin de chinezării pe care le poţi cumpăra după ce poţi negocia un preţ şi de şase ori mai mic decât cel „oficial” afişat pe etichetă. Nu vei şti însă niciodată dacă n-ai cumpărat vreo imitaţie, căci „întreaga ţară practică imitaţia ca pe o formă de exprimare artistică”, după cum zice Yu Hua.

Marius Chivu poate fi urmărit și pe pagina de autor de pe Facebook