Dupa exact cinci ani de la calatoria in Himalaya (povestita in jurnalul Trei saptamani in Himalaya), primavara aceasta m-am decis sa plec inca o data cat mai departe de casa, de unde sa ma intorc cu o noua carte de calatorie. Am ales America de Sud – mai exact, Peru sau, si mai exact, Anzii Cordilieri, cu doua obiective mari si late: Choquequirao, adica cel mai lung, mai dificil si mai neturistic traseu spre Machu Picchu, si varful Nevado Mismi (aproape 6.000 de metri inaltime), muntele unde se afla izvorul Amazonului.
Jurnalul acestor drumuri si aventuri va aparea zilele acestea la Editura Humanitas sub titlul Trei saptamani in Anzi¸ din care, in premiera, redau mai jos povestea unei seri petrecute intr-unul din satele Anzilor unde eu si M., tovarasul meu de calatorie, am intalnit un om pe nume Alejandro, care ne-a adunat de pe drum si ne-a invitat la cina la el acasa:
„Alejandro intreaba ce am vrea sa mancam, iar eu ma grabesc si spun «cuy», adica porcusori de Guineea la gratar, preparatul traditional andin de care am tot auzit. S-a intunecat si il urmam pe binefacatorul nostru culinar printre stancile muntelui, lovindu-ne ghetele in bolovanii de pe carare. La un moment dat parasim poteca, sarim un gard de piatra, traversam o gradina, mai sarim un sant, trecem pe langa niste grajduri si intram in curtea lui Alejandro, ai carui caini nu se opresc din latrat pana ce nu iese toata familia in curte. La lumina lanternelor, Alejandro poarta o scurta discutie cu Jessica, fiica lui: ca sa ne prajeasca porcusorii va trebui sa asteptam cam o ora si jumatate, caci mai intai trebuie taiati, beliti, sa li se scoata organele, fripti… Suntem prea infometati sa asteptam atat, asa ca ne multumim cu o supa de dovleac si cartofi prajiti. Astea se fac in jumatate de ora.
Intram cu totii in cuhnia lui Alejandro cu pereti de chirpici, pamant pe jos si acoperis de paie. Un bec lumineaza slab deasupra plitei conectate la butelia cu gaz, iar porcusorii de Guineea misuna si chitaie prin toate colturile, ca in mai toate casele din munti. Mama lui Alejandro, doña Emilia, o batrana putina la trup, cu parul incredibil de negru, impletit intr-o coada lunga care iese de sub o palarie cu boruri largi, asa cum poarta toate femeile de aici, se si apuca de curatat cartofii. M. se ofera sa ajute, dar doña Emilia manuie cutitul pe sub coaja cartofilor cu o iuteala uluitoare. M. ii face un compliment, insa Alejandro ne spune ca doña Emilia nu intelege spaniola, vorbeste doar quechua. Jessica a curatat deja dovleacul si tocmai il pune la fiert intr-o oala de cupru. M. tine cu tot dinadinsul sa ajute (probabil e mort de foame!) si se apuca sa taie rosiile si castravetii pentru salata.
Il intreb pe Alejandro daca nu are cumva prin casa bautura nationala pisco si omul scoate din dulap o sticla plina pe jumatate. «O am de la sora mea», ne spune el mandru, destupand sticla. Beau trei paharele unul dupa altul si, in timp ce inhat de sub masa un pui de porcusor cu blanita pufoasa (macar sa-l mangai, daca nu mi-e dat sa-l mananc), M. il descoase pe Alejandro. Jessica are un baietel pe nume Jean-Pierre (ii intrebam amuzati de unde iau numele astea si ne spun ca din filmele de la televizor), nu e casatorita cu tatal copilului, care in timpul saptamanii e plecat la munca intr-un oras aflat la doua zile departare.
Il intreb pe Alejandro despre Sendero Luminoso si omul da din cap, semn ca e adevarat, dar nu pare ca vrea sa ne vorbeasca despre asta. [E vorba de o grupare marxista terorista care, in anii 80, a ucis 60.000 de tarani peruani care aveau o oaie sau o vaca mai mult decat altii din sat, pentru a demonstra existenta luptei de clasa in Anzi si victoria saracilor asupra bogatilor.] M. il intreaba insa despre alegerile prezidentiale care vor avea loc in curand si asa aflam ca in Peru votul e obligatoriu, dar ca sectii de votare nu sunt decat in orase, ceea ce-i face pe oamenii din munti sa strabata distante si de cate trei zile pentru a vota. Daca nu o fac, sunt amendati la prima ocazie in care au de-a face cu autoritatile statului.
Intre timp, Jessica si doña Emilia termina de gatit si toarna supa de dovleac in castroane. Totul e muy rico: supa aburinda, cartofii taiati foarte lat si prajiti in ulei de rapita, ceapa rosie stropita cu lime. In timp ce mancam salata, privim cu jind la porcusorii de Guineea care se fugaresc prin cuhnie. Il intrebam pe Alejandro de ce nu cresc mai bine iepuri: «Iepurii sapa gropi in pamant… Ne fuge mancarea si ne strica si podeaua», rade Alejandro. «La noi, porcusorii sunt animale de companie», spunem. «Si chiar nu-i mancati?», ne intreaba el usor neincrezator. «Nu, ii tinem doar… ca decor.» Alejandro si Jessica se pun pe ras, trezind-o pe doña Emilia, care motaia langa soba. «Uite, soba e facuta de mine din chirpici amestecat cu blanita de porcusor; asa e mai rezistenta si nu crapa», ne mai spune Alejandro.
Dupa ce terminam de mancat, Jessica ne toarna apa fierbinte in doua cani si ne aduce cateva frunze de coca pentru ceai. Multumim doñei Emilia in quechua – «Yusulpayki» –, si platim pentru aceasta cina pretul a doua beri de caciula. Ca si in celelalte dati, suntem impresionati de ospitalitatea si amabilitatea acestor oameni atat de saraci, despre care vorbim, acum ca suntem si satui, cu multa emotie pe drumul de intoarcere spre valea unde ne-am montat cortul pentru o noua noapte sub cerul Anzilor…
Trei saptamani in Anzi a fost lansata pe 10 noiembrie, de la ora 19, la Libraria Carturesti – Verona din Bucuresti.
Marius Chivu poate fi urmarit si pe pagina de autor de pe Facebook.