Trecute vieti de doamne si domnite

Daca ar fi sa ne-ntoarcem in timp, pentru ca ne-am plictisit de job-uri, deadline-uri, vizite grabite la mall, ore petrecute in tra­fic si alte asemenea delicii ale vietii din ziua de astazi, ar trebui sa avem grija atunci cind ne vom alege perioada calatoriei. Cel mai bine ar fi, dupa ce primul razboi mondial a luat sfirsit, sa asteptam citiva ani ca lucrurile sa o apuce pe un fagas linistit, si apoi sa ne facem intrarea in cei mai frumosi ani pe care România i-a trait.
Daca ar fi sa-mi aleg o epoca in care as vrea sa ma intorc, ar fi la belle époque a anilor interbelici, cind Bucurestiul era cu adevarat european. Cind domnisoarele isi puteau in sfirsit tunde parul scurt, à la garçonne, ca un simbol al nou-descoperitei lor libertati, si-si puteau dezgoli trupurile vara, la strand, fara false pudori. Cind se duceau la facultate si legau relatii de camaraderie cu barbatii, conducind la fel de dezinvolt automobilul sau practicind iarna schiul. E o vreme pe care o stim doar din carti, din filme si de la vreo bunica tare batrina, care a mai apucat ceva din acele vremuri, inainte sa se stinga in anii tristi ce au urmat.

Lumea buna si mondenitatile

Tot stind de vorba, la un ceai si niscaiva bonbons au chocolat, cu tante Safta si madame Olga – doua doamne distinse care in curind ating venerabila virsta de un secol – despre cum era viata lor odi­nioara, am aflat totul despre revista mondena a Bucurestiului interbe­lic. Je sais tout de Bucarest se tiparea pe hirtie cretata, in franceza – limba in care se purtau conversatiile in high-life – si aparea lunar, continind stiri si fotografii cu personajele aristo­cratiei de atunci. Am cautat revista pe la biblioteci si anticariate, dar fara succes. In final, am dat de urma unuia dintre putinele exemplare ramase, intr-un ma­gazinas aflat la subsolul unei case vechi, pe o straduta destul de laturalnica. Intimplator, era chiar o editie speciala din octombrie 1943, cu Regele Mihai pe co­perta. Rasfoind paginile ingalbenite de vreme, cu fotografii sepia, si buchisind articolele in franceza, te simti ca si cind ai trai o vreme in intimitatea unei alte epoci.

Doamnele din lumea buna de odinioara aveau nume frantu­zite, precum Ioanitzesco, Protopopesco, Grecou-Dobresco sau chiar Cioranesco, o-ul final fiind ceva de bon-ton. Nici numele mici nu se lasau mai prejos, Simona transformindu-se in Simone, Suzana in Suzanne, Maria in Mary, Constanta in Constance si prea-putin-gratioasa Georgeta in mai pretentioasa Georgette. Fotografiile lor (pe care poti descifra semnatura fotografului: Guggenberger sau Color Studio) te duc cu gindul la actrite, dupa expresiile teatrale si privirile languroase pe care le afiseaza. Parul se purta buclat, sprincenele subtiri, buzele bine conturate, iar genele prelungi si intoarse – ceea ce este, totusi, mai mult meritul retusului.

Pentru a-si pastra eleganta si frumusetea, aceste doamne foloseau, desigur, produse cosmetice. Reclamele vremii infati­sea­za, intr-un stil care astazi stirneste zimbete, crema Kaloder­ma, care facea miinile „caline si delicate si Visul Doamnei (crema si parfum de la Lanson). Isi spalau parul cu Birkenwasser, un sampon preparat de Dr. Dralle, care le scapa de „grija caderii parului si matretei, isi cumparau mantouri de la Milton, de pe strada Academiei, parfumuri de la drogheria Selecta si mergeau la Teatrul Nostru, la Patima de sub ulmi cu Dina Co­cea sau la Vlaicu Voda cu Lilly Carandino si George Calboreanu.

Mariajele erau atent consemnate (cine cu cine a venit, numele de botez ale doamnelor, descendenta mirilor si a nasilor) si fotografiate cu lux de amanunte, mai ales daca era vorba despre invitati celebri. Pentru ceremoniile religioase erau preferate bisericile Domnita Balasa si Amzei, iar „felicitarile, masa si dansul aveau loc nu la restaurante, ca in ziua de astazi, ci la resedinta nasilor, uneori la conacele acestora din imprejurimile Bucurestiului. Revista consemneaza toate aceste evenimente, fara exceptii, ca fiind „brillante.

Duminica, 3 octombrie 1942, la Sala Dalles, bucurestenii puteau asista la vernisajul expozitiei de pictura a unei doamne din Cluj: Irene (probabil Irina) Profeta, despre care se spune ca avea „un ta­lent vigoureux et sûr. Tot toamna, un an mai tirziu (1943), doamnele din lumea buna mergeau la Expozitia de moda vieneza, un adevarat eveniment monden al Capitalei. La sala barului Melody, la palatul Aro, manechine „de-o gratie rara prezentau splendide rochii de seara cu corsaj de dantela si capa de blana, mantouri elegante cu „taietura tinereasca, rochii de dupa-amiaza cu „joc original de pliuri. In spatele manechinelor zimbitoare care prezentau hainele, se zaresc barbati si femei stind la mese, zimbind, vorbind, sorbind sampanie, de parca nu ar fi avut alte griji pe lume. Cu tot razboiul care macina Europa, bucurestenii se distrau, se casato­reau, pozau in re­vis­te, se interesau de moda si de arta si viata isi urma, linistita, cursul…

Celebritati in vacanta

Ati auzit probabil de Tantzi Co­cea, din evocarile unor bunici ca­re au apucat sa o vada jucind sau ale actitelor – astazi foarte in virsta – al caror model a fost… Sora vitrega cu o alta mare actrita, Dina Cocea, Tantzi poate fi admirata in revistele vremii intr-o ipostaza mai neasteptata: nu pe scena vreunui teatru, ci intr-un pictorial de vacanta, semn ca aceasta practica jurnalistica nu a fost inventata in zilele noastre. Tantzi la munte sau la mare este „toujours charmante, scrie jurnalistul exaltat, care semneaza cu pseudonimul Freron.

O vedem pe actrita rasturnata intr-o capita de fin, la mosia de la Berca (zona Buzaului), intr-o atitudine de totala relaxare, apoi mulgind vaca, minind carul cu boi si odihnindu-se intr-un hamac, in mijlocul unei cimpii cu flori. Deliciile vietii la tara… Apoi, fotografiile sepia o arata la mare, impreuna cu sotul ei, doctorul Sârbu, bucurindu-se de prima lui permisie de cind fusese mobilizat la spital, odata cu inceperea razboiului.

Cuplul zburdind prin valurile marii este comparat cu Dorothy Lamour si Johnny Weissmüller, doi actori internationali foarte la moda. Cum la Bucuresti era o vara caniculara, cei doi se opresc la o alta mosie, Sarateni – de asta data in Moldova – pentru citeva zile de huzureala burgheza, inainte de un scurt sejur la munte, la Busteni.
Acolo, Tantzi urca victorioasa „sur lOmul si strabate „la vallée Jepilor dovedind calitati fizice de invidiat. Ce imagini magnifice si ce zile inefabile! – conchide jurnalistul entuziast, desigur in limba franceza…

La conac: dulcea viata moldoveneasca

Tante Safta si madame Olga si-au petrecut copilariile lor de mici domnisoare din lumea buna la mosiile parintilor, „medelenizind duios, in ton cu personajele lui Ionel Teodoreanu. Mese tihnite in fa­milie, atmosfera idilica, polemici in franceza, rude cosmopolite, de prin strainataturi. In Moldova, conacele boieresti erau insirate unul dupa altul; copiii se jucau de mici impreuna si vacantele de vara si le petreceau tot impreuna. Rosettestii, Cantacuzinii, Sturdzestii, Miclestii… In mod firesc, atunci cind cresteau, se infiripau idile si se casatoreau intre ei.

Pe atunci, o fata se putea indragosti fara pro­bleme de varul de-al doilea, familia bucurindu-se ca se pastreaza in felul acesta o traditie de generatii. Una dintre cele mai faimoase scoli ale aristocratiei europene era Hochschule Salem, din Germania, aflata intr-un castel pe malul unui lac. Costa enorm, dar de acolo te intorceai cu cea mai aleasa educatie care, peste numai citiva ani insa, nu avea sa mai valoreze nimic… Fetele cresteau cu lectii particulare acasa – bune maniere, pian, desen, limbi straine – sau mergeau la pension, de cele mai multe ori in strainatate. In vacante, tinerii de vita nobila se distrau jucind tenis, calarind, plimbindu-se pe mosie.
Copiii care altadata se jucau cu zmeul si se dadeau in scrinciob isi traiau acum primele iubiri. Imi amintesc de Adina lui Danut, pe care o adoram in copilarie, citind Ionel Teodoreanu. O misterioasa fetita-femeie cu ochi verzi, ale carei degete gingase lasau urme in apele Venetiei, pe cind posesoarea lor poza frivola intr-o gondola…

Se iubea frumos pe vremea aceea si pasiunile se declarau, de cele mai multe ori, in scris. Asteptarea era dulce si chinuitoare. In epistole lungi se consumau gelozii, tradari si se impartaseau amoruri. Se trimiteau fotografii parfumate drept declaratie si se pastrau flori presate drept amintire. Dom­ni­soarele isi cultivau, ca si astazi, imaginea; barbatii se indragosteau de un intreg arsenal de coafuri, pala­ri­oa­re, botine, accesorii de frumusete, ale­se si asortate cu mare rafinament, de parca posesoarele lor n-ar fi avut alta grija pe lume decit aceste mici-mari placeri. Astazi, privind in urma, viata lor parea dulce si usoara, inva­lu­ita intr-o lumina aurie, care le idealizeaza intr-un mod fermecator.

Intelectualele din mansarda

Idealizarea dulceaga – exact ce ura tinarul miop cu ochelari care isi petrecea noptile intr-o mansarda cu fereastra ca de vapor, pe o oarecare strada a Melodiei, care astazi nu mai exista decit in amintiri si in carti de memorialistica. In mansarda tinarului Mircea Eliade – caci despre el este vorba – se perindau cu totul alt fel de femei decit cele care zburdau pe mosii si scriau scrisori de dragoste. In acea perioada de efervescenta culturala, in România se nastea o noua generatie, care nu avea nimic in comun cu Olgutele, Monicile si Danutii idilici ai lui Ionel Teodoreanu. „Eram liberi, disponibili pentru tot felul de experiente… eram prima ge­neratie româneasca neconditionata in prealabil de un obiectiv istoric de realizat, scria Mircea Eliade. Femeile veneau in mansarda sa, nu pentru amor, ci pentru discutii intelectuale si dezbateri.

De pilda, rasfoind Jurnalul unei fete greu de multumit, de Jeni Acterian, putem reconstitui viata culturala si universitara a Bucurestiului, intre anii 1932 si 1947. Jeni citea cu aviditate (uneori peste o mie de pagini pe zi, dupa cum marturiseste, pe care le analizeaza cu maxima luciditate si exigenta critica, la fel cum isi analizeaza trairile si chiar iubirile), mergea la teatru, expozitii, concerte, conferinte la Fundatiile Carol si Biblioteca Universitara.

Corespondeaza intens cu Emil Cioran, care o apreciaza pentru ca a atins „un grad de luciditate incomparabil la o fata, si pe linga asta in România, si este prietena cu mai toti intelectualii vremii: Mircea Eliade, Mircea Vulca­nescu, Marietta Sadova, Nae Ionescu, Constan­tin Noica, Petru Comarnescu. Paginile lasate de Jeni Acterian contureaza profilul unui alt fel de femeie interbelica: o femeie cu calitati intelectuale exceptionale, talent si sensibilitate, dar sfisiata de obsesia ratarii, a mortii (s-a stins, de altfel, de cancer, la numai 42 de ani), scepticism si chinuri metafizice.

Mi-am terminat ceaiul cu tante Safta si madame Olga. Nu pareau a fi deosebit de nostalgice dupa ceea ce eu imi imaginam a fi „cea mai frumoasa perioada in care m-as putea intoarce. Poate pentru ca a fost tare demult si dupa aceea, printr-o stranie intorsatura a sortii, femeile astea care fusesera crescute pentru o viata de printese au trebuit sa renunte la numele lor frantuzite si la visele pe care si le facusera si sa faca fata unei alte realitati, timp de aproa­pe o jumatate de secol. Mi-au spus, graseind puternic r-urile, ca asa au fost vremurile si ele s-au descurcat cumva…

de Adina Rosetti

Foto: Hepta, Sebastian Enache

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK