Sunt rare momentele, în cinema, când un film divizează, mișcă, stârnește fie emoție, fie repulsie, dar nu lasă pe nimeni indiferent. Dar chiar asta este ce a realizat Adina Pintilie, cu filmul ei curajos, sensibil, care taie fără milă printre prejudecățile din mințile noastre și le înlocuiește cu o deschidere cu totul nouă.
După un debut fulminant la Festivalul de Film de la Berlin și o călătorie impresionantă în jurul lumii – fiind selecționat în cele mai prestigioase festivaluri internaționale de film și deja distribuit în cinematografe în Franța, Germania, Austria, UK, Statele Unite, Polonia, Grecia etc. – Touch me not, neobișnuitul film al Adinei Pintilie, se întoarce în sfârșit acasă, urmând a fi lansat în cinematografele din România în martie, către un public care are nevoie de el ca de aer.
ELLE: S-a vorbit mult despre subiectul filmului tău, Touch me not, – mulți spun că e despre sexualitate, tu ai spus că este despre intimitate. Despre ce e în primul și în primul rând TOUCH ME NOT? Și ce nu este acest film?
Adina Pintilie: Touch me not este în primul rând un film despre felurile în care iubim și despre cum facem să nu ne pierdem pe noi înșine în acest proces. Cum spun la un moment dat chiar în film, când aveam 20 de ani credeam că știu tot despre ce înseamnă intimitate, cum funcționează relațiile, despre erotism, frumusețe, corp. După 20 de ani de contact cu viața reală, ideile care-mi păreau atunci atât de clare și-au pierdut treptat contururile, au început să fie puse sub semnul întrebării de experiențele trăite, s-au relativizat în timp. Am realizat că de fapt nu știu mare lucru. TOUCH ME NOT a început ca un proces autoreflexiv, ghidat de curiozitatea mea de a descoperi cum trăiesc oamenii experiența asta adesea atât de dificilă și plină de contradicții a intimității.
Ce nu este TOUCH ME NOT? Aș prefera să nu fie etichetat nici ca „documentar”, nici ca „film de ficțiune” sau „film experimental”. TOUCH ME NOT nu se încadrează în nici una dintre aceste categorii, este un „animal ciudat”, cum spune Tómas Lemarquis (unul dintre protagoniști), un hibrid la granița fluidă dintre realitate și ficțiune. Înainte de orice, este o cercetare personală și un film-dialog care invită spectatorul să pună sub semnul întrebării propriile idei preconcepute despre intimitate.
ELLE: De ce a fost important pentru tine să nu faci un film în întregime „de ficțiune”, de ce a fost relevant să îl ții la granița cu documentarul?
A.P.: Fiindcă aveam nevoie de o structură protectoare care să ne permită să explorăm în siguranță zone sensibile, adevăruri intime profunde, cu o autenticitate la care nu am fi avut acces prin abordările clasice specifice documentarului sau ficțiunii. TOUCH ME NOT s-a născut dintr-un proces îndelungat de cercetare în care am lucrat atât cu actori profesioniști, cât și neprofesioniști – dar faptul că sunt sau nu actori de meserie nu e relevant, în fond. Am avut șansa să întâlnesc niște oameni cu totul speciali, care și-au asumat riscul de a porni împreună cu mine într-o călătorie emoțională de multe ori extrem de dificilă și inconfortabilă, care au avut marele curaj să împărtășească cu noi, cu camera, zone din cele mai vulnerabile ale vieții lor intime. Am lucrat cu un amestec de povești personale și elemente ficționale: întâlniri între personajele reale și personaje cvasi-ficționale, constelații familiale, jurnale filmate pe care le-au ținut de-a lungul timpului, exerciții pe anumite teme legate de intimitate, reconstituiri ale unor vise și amintiri. Am creat împreună un fel de „incubator, iar forma filmului s-a schimbat organic de-a lungul acestui proces de explorare personală.
ELLE: Ai spus că ai vrut să lansezi o invitație privitorilor să interpreteze tema filmului, să își descopere propriile prejudecăți legate de intimitate. Ai arătat deja filmul Touch me not multor oameni din întreaga lume. Cum funcționea
ză dialogul, până acum?
A.P.: Mă inspiră foarte tare, deși este și o mare provocare pentru mine, să mă întâlnesc cu spectatorii în cinema și să observ emoțiile puternice și neașteptate pe care filmul le stârnește. Sunt reacții foarte diferite de la persoană la persoană. De multe ori, oamenilor le e dificil să articuleze în cuvinte ce au simțit, durează ceva până sunt capabili să verbalizeze ce a creat filmul ăsta în interiorul lor. Psihanalistul cu care am colaborat de-a lungul producției crede că asta se întâmplă fiindcă filmul intră într-un dialog direct cu sistemul nostru limbic, cu așa-numitul „creier emoțional”, cea mai veche zonă a minții noastre, responsabilă pentru emoțiile primare și pentru memoria dinainte de limbaj.
De-a lungul lunilor pe care le-am petrecut călătorind cu TOUCH ME NOT prin lume, publicul a întâmpinat filmul cu foarte multă căldură și deschidere peste tot. E fascinant să vezi că oamenii se deschid emoțional după proiecții și încep să ne împărtășească propriile experiențe și sentimente. Reacțiile inițiale față de film, după ce a câștigat Ursul de Aur la Berlin, au fost divizate și contradictorii, au acoperit tot spectrul, de la atacuri gratuite la aprecieri deosebite. Am remarcat în principal rezistență din partea unor profesioniști din industrie și a unor critici, care poate că au fost destabilizați de o astfel de propunere cinematografică pe care nu o puteau așeza în categorii previzibile. Însă în întâlnirile cu publicul larg nu am întâlnit rezistența asta, dimpotrivă. Înțeleg și respect toate reacțiile pe care filmul le poate stârni, însă cred că industria filmului are uneori tendința de a subestima inteligența emoțională a omului obișnuit interesat de cinema. TOUCH ME NOT ajunge la un public foarte larg și divers. Filmul a fost lansat deja în cinematografe în opt țări, va fi lansat în curând în alte peste 20 de țări și a fost selectat în festivaluri importante din întreaga lume.
ELLE: Probabil că nu a existat până acum în România vreun film care să trezească reacții atât de contradictorii precum Touch me not. Cum privești tu extremele acestea între care pendulează reacțiile publicului (nu doar cel de aici, care nici măcar nu l-a văzut încă)? E un câștig? E și o pierdere aici?
A.P.: TOUCH ME NOT explorează un aspect esențial al umanității noastre, intimitatea, și poate tocmai de aceea este dificil să vorbim despre asta, câtă vreme subiectul e înconjurat de atât de multe tabuuri, blocaje și prejudecăți. Câștig? Pierdere? Cred că nu trebuie să ne temem de controversă. Cum spune Seani Love în film: „Toate emoțiile sunt binevenite aici.”
TOUCH ME NOT este înainte de toate o invitație la dialog. Îți propune să te uiți înăuntrul tău și să pui sub semnul întrebării sau să reconsideri modul în care vezi și simți. Cred că de asta filmul și este atât de inconfortabil pentru anumiți spectatori, pentru că te scoate din zona aceea în care crezi că ești sigur de lucruri, că ai certitudini, prin perspective noi și surprinzătoare care destabilizează. Dialogul ăsta face ca filmul să devine un fel de oglindă în care spectatorul se poate privi și poate să vadă niște posibilități ale lui însuși, la care poate nu s-a gândit până acum sau pe care îi e frică să le accepte.
ELLE: Experiența de a vedea TOUCH ME NOT a fost pentru mine una aproape terapeutică. Din multele reacții de pe Internet, pare că nu am fost singura în această situație. Ți-ai propus să faci un film cu care oamenii să rezoneze la un nivel mai profund decât obișnuita empatie? Și dacă da, cum ai încercat să faci asta? Uitându-te acum, ți-a reușit?
A.P.: Am întâlnit în călătoria asta foarte mulți oameni care m-au făcut să pun sub semnul întrebării în primul rând propriile mele idei preconcepute. Așa cum se întâmplă în psihoterapie, din interacțiunile cu Celălalt reînveți să relaționezi, îți reajustezi perspectiva asupra realității, devii conștient de modele disfuncționale de gândire și comportament, descoperi lucruri noi despre tine, despre ceilalți, despre modurile în care poți să relaționezi, despre granițele personale pe care le negociem în fiecare zi. Mi-am dat seama că felul în care percep intimitatea, la un nivel profund și, de cele mai multe ori, irațional, este condiționat de felul în care am fost crescută, de familie, de relațiile cu cei din jur. Sunt foarte multe condiționări de care am început să devin conștientă foarte târziu și care îmi influențează, fără să știu, comportamentul, relațiile personale.
Mi s-au schimbat, de pildă, ideile despre relația dintre dizabilitate și sexualitate, despre lucrătorii sexuali, despre frumusețe și corporalitate. Există foarte multe tipuri de corpuri diferite de norma clasică de frumusețe. Pentru mine, Christian, protagonistul cu atrofie musculară spinală, este un om absolut superb și un corp frumos, dar total diferit de normă. Pentru că e un film despre intimitate este, implicit, și un film despre corp, despre experiența ta subiectivă a propriului corp și despre felul în care percepi corpul celorlalți. Christian e unul dintre oamenii cu cea mai armonioasă relație cu propriul corp pe care îi cunosc, chiar dacă mare parte din corpul lui este complet imobilizată. Iar relația lui cu partenera sa Grit, viziunea lor despre intimitate, modul în care relaționează la nivel emoțional, spiritual, în care își explorează sexualitatea, talentul artistic, discursul lor activist progresiv despre dizabilitate și sexualitate (pe care îl puteți urmări online atât pe pagina lor de Facebook, cât și pe blog-ul kissability.de) au fost o permanentă bucurie și inspirație pentru noi toți.
ELLE: Vorbește-mi, te rog, și despre personajele din filmul Touch me not, despre procesul prin care ați trecut împreună și despre poveștile specifice ale fiecăruia, povești care, date fiind particularitățile protagoniștilor, nu se întâlnesc prea des în sălile cinematografelor.
A.P.: Procesul efectiv de lucru, în care am lucrat permanent cu elemente imprevizibile, cu vulnerabilitățile, cu emoțiile, corpurile, cu lumea noastră interioară, a fost o provocare permanentă pentru întreaga echipă și mai ales pentru protagoniști. Am început în 2013 cu o perioadă lungă de casting, de peste doi ani. Un casting atipic, similar celui de documentar, în care am căutat oameni cu care să fiu pe aceeași lungime de undă, care să aibă aceeași implicare ca și mine în a explora intimitatea. Foarte important a fost, în căutarea asta, ca protagoniștii să aibă o motivație emoțională foarte puternică, să-și dorească foarte mult să pornească împreună cu noi pe drumul dificil al autoexplorării, să împărtășească propria experiență și viziune cu publicul. Filmul a pornit de la început ca o invitație la dialog care invită privitorul să-și pună în discuție ideile pe care le are deja despre intimitate și să fie deschis să descopere modurile neașteptate în care oamenii pot avea acces la contact uman.
După casting a urmat procesul efectiv de lucru, care a avut mai multe etape. Am început cu o perioadă de descoperire reciprocă, cu jurnale filmate pe tema intimității de către fiecare dintre protagoniști, jurnale pe care apoi le discutam cu ei pe Skype și pe baza cărora cream noi teme și scene pe care să le filmăm ulterior. A fost o perioadă esențială, în care ne-am cunoscut din ce în ce mai în profunzime, în care a crescut un element crucial în proces, încrederea reciprocă, în care personajele s-au familiarizat cu prezența aparatului de filmat în unele dintre cele mai intime momente din viața lor. După care au urmat perioadele de filmare „oficială”, de „incubator”, pe care le-am descris pe scurt deja, în care am lucrat cu o fuziune de realitate și ficțiune, de povești personale și elemente ficționale, cu o doză ridicată de imprevizibilitate și de risc emoțional, fără să știm nici unul dintre noi încotro ne va purta călătoria. Filmările au alternat cu perioade extinse de montaj, în care, ca în documentar, materialul a început să prindă viață.
De-a lungul procesului ne-am dat seama că există un fir roșu emoțional care conectează la un nivel profund toate istoriile explorate, că filmul vorbește, de fapt, despre procesul de căutare a libertății interioare. Fiecare dintre personaje se confruntă cu o acută contradicție între nevoia de intimitate și frica de aceasta și trece printr-un proces transformativ, în care luptă cu propriile condiționări, cu propriile blocaje și mecanisme de autoapărare adesea inconștiente, care îi împiedică să relaționeze, cu un conflict permanent între atașament și autonomie, între a oferi și a primi, între imaginea pe care și-au construit-o despre dragoste și realitatea ei. A iubi o altă ființă umană fără a ne pierde pe noi înșine – o dilemă esențială a intimității – se află în centrul explorărilor mele. Așa cum copilul începe să învețe să umble și să devină o ființă umană separată, tot așa personajele din TOUCH ME NOT încep să se îndepărteze pas cu pas de trecut, trecând printr-un proces dificil și în același timp eliberator, pentru a deveni liberi și a putea în sfârșit să-l întâlnească și, posibil, să-l iubească pe Celălalt așa cum e el în realitate, nu imaginea distorsionată pe care și-au construit-o despre el.
Pentru Christian, motivația puternică de a participa la proiect a fost clară de la bun început. Mi-a spus încă din primele luni de lucru: „Nu mi-e teamă că acest film sau eu personal vom fi atacați. Știi, când te vor acuza că ai exploatat ființe umane vulnerabile, precum persoanele cu dizabilități, să ții minte că cei care strigă sunt chiar cei care nu au nici o idee despre dizabilitate, despre ce simt oamenii cu dizabilități. Au propriile lor concepții false despre dizabilitate. Ne privesc ca pe niște ființe vulnerabile care trebuie protejate și care nu pot avea o viață sexuală. Dar de fapt, în felul ăsta, ei sunt cei care ne tratează cu superioritate, cu aroganță și lipsă de respect, nu filmul tău. Ca oricare altul, am dreptul să mă bucur de corpul meu, să-mi explorez sexualitatea, să mă prezint ca ființă sexuală. Cred că e important să arătăm că noi, oamenii cu dizabilități, avem aceleași dorințe, vise și răspunsuri la stimuli ca toată lumea”.
Fiecare dintre protagoniști trece printr-o serie de întâlniri transformatoare. Dacă pentru Tómas câțiva dintre pașii esențiali în evoluția lui emoțională se întâmplă în relație cu Christian, pentru Laura întâlnirile-cheie sunt cu cele două escorte: Hanna Hofmann și Seani Love. Sex work-ul este un alt aspect asupra căruia mi s-au schimbat perspectivele. Am descoperit formele complexe și adesea terapeutice și de explorare personală pe care le pot lua serviciile de acest fel și faptul că oamenii au multe alte motivații de a practica munca sexuală, diferite de simpla supraviețuire financiară.
Povestea Hannei e foarte relevantă apropo de procesul acesta de căutare a libertății interioare. Hanna a ieșit în public ca persoană transgender la 50 de ani, după o viață întreagă în care a trăit într-un corp străin și într-o identitate în care nu s-a simțit niciodată acasă. Și-a dorit dintotdeauna să fie femeie, în ciuda faptului că natura a înzestrat-o cu un corp masculin viguros. Când a împlinit 50 de ani, a decis în sfârșit să-și asume riscul de a deveni ceea ce și-a dorit cu adevărat: a ieșit dintr-o căsnicie de peste 20 de ani și a început o viață nouă ca femeie. Și tot atunci a început să practice munca de escortă. Hanna navighează elegant între referințele sale filosofice (are un masterat în Filosofie), pasiunea pentru muzica clasică, poveștile legate de profesie (își câștigă existența în principal ca agent imobiliar, și o parte din munca de escortă), criza economică și politică din Germania și Europa etc. Cu un discurs foarte bine articulat, Hanna este și o activistă vehementă pentru drepturile lucrătorilor sexuali și ale minorităților sexuale, fiind membru executiv al BEDS (Berufsverband Erotische und Sexuelle Dienstleistungen) și oferind consultanță psihologică colegelor sale transgender din Leipzig.
Contrar ideilor preconcepute despre sex work, motivul principal pentru care a devenit lucrătoare sexuală nu este financiar. Ca și pentru multe alte persoane transgender, pentru care relația cu propriul corp, sexualitate, identitate este foarte complexă și adesea dificilă, sub presiunea marginalizării și a prejudecăților sociale, munca de escortă a jucat un rol esențial în procesul ei de căutare a propriei identități, fiind un spațiu eliberator în care a putut să-și exploreze preferințele și fanteziile sexuale, puterea de seducție, feminitatea. Hanna argumentează în favoarea calităților terapeutice ale serviciilor sexuale pe care le prestează, nu doar pentru ea personal, ci și pentru client. Serviciile pe care le oferă sunt o combinație interesantă de role-play erotic și consultanță psihologică, cu un efect benefic asupra clientului, care se simte recunoscut și acceptat așa cum este și înțelege că dorințele și fanteziile lui nu sunt ceva greșit, ci o formă naturală de autoexplorare.
Din același punct de vedere, foarte interesantă a fost întâlnirea cu Seani Love, care practică un mix de servicii sexuale, BDSM, tantra și consiliere psihologică (pe zona de psihoterapie jungiană). Relația cu fiecare client este strict personalizată, simte intuitiv de ce are nevoie fiecare persoană cu care lucrează. De pildă, în ședința din film cu Laura, fără să știe nimic despre ea (a fost prima data când a întâlnit-o), a simțit din primele zece minute că e prioritar să lucreze pe zona de stabilire a granițelor personale, pe capacitatea de a spune cu adevărat „NU”. Procesul de lucru cu Seani a ajutat-o pe Laura să devină conștientă de blocajul cu care se confruntă, să exprime emoțiile refulate și să reînvețe să-și negocieze granițele personale.
Seani are un site foarte interesant (www.seanilove.com), care detaliază serviciile complexe pe care le oferă, și o viziune progresistă care susține libertatea de exprimare și de explorare personală în sexualitate. La Sexual Freedom Awards UK a câștigat în 2015 premiul „Best Sex Worker of the Year”. Tipul ăsta de eveniment care oferă recunoaștere celor din breasla lucrătorilor sexuali are un concept foarte progresiv în zona drepturilor omului, de luptă împotriva discriminărilor și abuzurilor, de acceptare a alterității, a Celuilalt, care e diferit de tine, fără să-l judeci. Citez un fragment dintr-un articol relevant al lui Seani numit Conscious Kink Saves the World: „Vremurile se schimbă. Intrăm într-o nouă fază în care noi, ca specie, începem să acumulăm mai multă cunoaștere despre impulsurile noastre sexuale. Kink-urile nu mai sunt privite ca trăsături disfuncționale, ci din ce în ce mai mult ca aspecte naturale ale vieții sexuale a persoanei tipice. Dacă încercăm să ne explorăm conștient fanteziile sexuale, explorăm o parte a subconștientului nostru și, astfel, deschidem o fereastră către interior, acumulăm autocunoaștere și înțelepciune despre propriile noastre călătorii prin lume. Aducem procesarea subconștientului în mintea conștientă pentru înțelegere, explorare și o mai clară percepție a sinelui”.
Seani lucrează într-o direcție adesea explorată astăzi în psihanaliză. De pildă, una dintre cărțile pe care le-am studiat cu toții la filmare este Arousal, a psihanalistului american Michael Bader, care vorbește despre faptul că modul în care te comporți, simți, gândești în sexualitate și intimitate oferă o cheie de acces către subconștientul tău.
Dacă reușești să te privești cu onestitate și deschidere și să nu te judeci automat ca fiind „anormal”, „deviant”, dacă se întâmplă să ai un mod de a trăi intimitatea și sexualitatea diferit de ce se consideră în general ca fiind „normal”, ai foarte multe șanse să descoperi aspecte profunde despre tine însuți, să înțelegi și să reglezi conflicte și dinamici problematice, nu doar din intimitate, ci și din alte zone ale vieții tale, în familie, profesie etc. Dacă ajungi să te înțelegi mai bine pe tine și să te accepți, implicit vei relaționa diferit și cu ceilalți, vei putea recunoaște și accepta diferența celuilalt, ceea ce poate avea un impact major la nivel social. Pe aceeași idee merge și Seani: dacă ajungi să ai o relație diferită, de înțelegere și acceptare, cu tine însuți, vei avea implicit un alt tip de relație la nivel de comunitate. Și, dacă ajungi la un astfel de nivel de autocunoaștere, nu ai cum să mai fii sedus de mișcările extremiste, de toate formele pe care le ia astăzi agresivitatea crescândă din jurul nostru.
ELLE: Și, legat de această agresivitate, cum te raportezi tu, ca femeie care lucrează în industrie, la acest fenomen? Crezi că dezvăluirile și luările de poziție din ultimul an vor fi urmate de consecințe vizibile și benefice industriei?
A.P.: Pe de o parte, sunt foarte conștientă de subreprezentarea evidentă a femeilor în regia de film, și în multe alte domenii, peste tot în lume, nu doar în România. Este o realitate de necontestat și își are probabil rădăcinile în timp, în poziția pe care femeile au avut-o de-a lungul istoriei în societățile tradiționale. Pe de altă parte, nu am simțit că am fost vreodată discriminată profesional sau mai puțin apreciată pentru că sunt femeie. Nu vreau, spunând asta, să neg sau să minimizez experiențele neplăcute pe care le-au avut alte colege de breaslă pe tema asta. Și nici nu neg necesitatea perspectivei „feminine” în cinema. Dimpotrivă, cred că este necesar și sănătos ca cinema-ul să ofere șanse de exprimare unor perspective cât mai diverse, indiferent de genuri, care oricum sunt fluide.
E posibil ca eu să fi avut o experiență particulară și pentru că am lucrat cumva „în afara sistemului”, cu metode atipice, ceea ce m-a ținut adesea departe de breaslă. Fac parte dintr-o generație de regizori de film în care, cel puțin în UNATC, reprezentarea „masculin” versus „feminin” a fost relativ echilibrată și nu am simțit că profesorii, colegii sau personalul din universitate s-au raportat la noi diferit. Mai târziu, având în vedere că este oricum foarte dificil să faci film după terminarea școlii, indiferent ce gen ai avea – un număr considerabil de colege au reușit să debuteze deja în lungmetraj (Ana Lungu, Iulia Rugină, Ivana Mladenovic etc.). Probabil că noi suntem deja beneficiarele unei schimbări progresiste de mentalitate care se produce nu doar în România, ci peste tot în lume.
Am crescut într-o societate comunistă care, printre multele defecte și dezastre ale unei ideologii utopice aplicată cu forța asupra unei realități care nu o putea acomoda, a avut avantajul de a oferi, cel puțin în principiu, șanse egale la educație, muncă, dezvoltare personală atât pentru bărbați, cât și pentru femei. În familia mea, și mama și tata s-au putut dezvolta profesional, iar mama a devenit treptat principala sursă de venit a familiei. Personal, n-am avut experiența „victimei feminine persecutate de agresorul masculin”. Și, luând în considerare fluiditatea de gen și complexitatea actuală a dinamicilor de putere în relațiile umane, găsesc că astfel de formule acuzatoare sunt prea simpliste. De asta sunt rezistentă când simt că cineva se raportează diferit la film sau la mine pentru că sunt femeie. De parcă a fi femeie ar conține în sine un element de inferioritate, de „dizabilitate”. Nu văd lucrurile dintr-o perspectivă „feminină”, ci mai degrabă dintr-una umană. E un film despre oameni, indiferent de etichete, un film care explorează zona aceea de întâlnire între două ființe umane, negocierea permanentă a granițelor între sine și Celălalt, posibilitățile de dialog și contact, „pielea” ca graniță fizică, emoțională, simbolică, între mine și tine. Mi-ar plăcea să cred că am reușit să navigăm pe acea linie permeabilă dintre dihotomiile de care cultura noastră pare să se despartă cu dificultate.
Foto: Capturi Touch me not