Julieta a iesit deja in cinematografele din Spania, lucru care se intampla rar cu filmele de la Cannes, pentru ca una din conditiile impuse regizorilor este ca premiera mondiala sa aiba loc in timpul festivalului. Dar banuiesc ca pentru un regizor ca Almodovar se pot face exceptii.
Pe scurt, Julieta este povestea unei femei a carei fata dispare la 19 ani, fara nicio explicatie. Julieta incearca sa-si reconstruiasca viata, se muta din apartamentul in care traia cu fata ei si sterge aproape toate amintirile cu ea. In fiecare an, de ziua fetei, Julieta respecta, ca un ritual de purificare, aceeasi traditie : arunca tortul in care sunt infipte cifrele din ceara 19, 20, 21. Intr-o zi, Julieta – jucata de doua actrite Adriana Ugarte si Emma Suarez, pentru ca personajul este surprins in trei perioade diferite – o intalneste pe strada pe prietena din copilarie si din adolescenta a Antiei, fiica disparuta.
Nu scriu mai departe. Nici o critica nu ar trebui sa insiste pe naratiunea unui film de Almodovar, pentru ca una dintre placerile pe care ni le ofera regizorul spaniol este descoperirea, pas cu pas, scena cu scena, a povestii. A firului fragil si ros de timp, care leaga personajele intre ele.
Ieri, cand asteptam sa intru la Personal Shopper de Olivier Assayas, am vorbit cu doi jurnalisti spanioli, care spuneau ca pentru ei e cel mai bun film de Almodovar. Ca Julieta, inspirat din trei nuvele ale scriitoarei canadiene Alice Munro, inchide cercul creativ si legitimeaza semnatura cinematografica a lui Pedro Almodovar. Pentru mine lucrurile sunt putin mai nuantate. Nu mi se pare, nici pe departe ca Julieta e cel mai bun film al lui Almodovar.
Sigur, relatiile mama-fiica, complexe, maladive, raman niste labirinte emotionale somptuoase. Dar mi se pare ca filmul nu are forta lui Volver, misterul sufocant din Pielea in care traiesc. Iubirea dintre Julieta si tatal fetei disparute nu are violenta si puritatea din Hable con ella. Nu, in niciun caz nu mi se pare ca Julieta e cel mai bun film al lui Almodovar.
Dar poate asta nu e asa de important. Pentru ca personajele lui Almodovar simt si traiesc. Au o viata a lor, la care ne uitam, voyeuristi indecenti si infometati. Ii lipseste scanteia din Totul despre mama mea, farama de originalitate care l-a consacrat. Dar daca e asa, de ce la sfarsitul filmului am facut acelasi gest furtiv ca cei se ascundeau in scaunele de langa mine. Am indepartat discret, jenata, cateva picaturi care au inceput sa-mi curga pe fata, fara voia mea, in ciuda mea. Si asta e de ajuns ca sa ma faca sa il iubesc pe Almodovar un pic mai mult de fiecare data.
de Ileana F.Buzea