Sunteți părinți? Probleme de cuplu reflectate de modul în care vă creșteți și educați copiii

Aveți două roluri: de părinți și parteneri de cuplu. Iar ceea ce faceți din primul rol arată și ce nu funcționează în al doilea.

Viața voastră de familie are multiple nuanțe. Sunteți părinți, soți sau parteneri, fiu și fiică, noră și ginere, poate nepoți, frate ori soră, cumnată și cumnat. Iar deși ai spune că ceea ce faceți voi din rolul de părinți nu are nicio legătură cu ceea ce faceți din rolul de parteneri, câteodată realitatea este reflectată mai subtil sau cât se poate de direct.

Nu le puneți limite părinților voștri

Voi știți cum vreți să vă creșteți copiii și păstrați aceste repere cât de mult puteți. Dar când vine vorba despre intervenția bunicilor, părinții voștri, aici lucrurile devin haotice. Aceștia nu țin cont deloc de recomandările voastre ba chiar le contrazic agresiv sau acționează intenționat invers decât i-ați rugat. Vă atacă și devalorizează în fața copiilor, vă contestă autoritatea și vă tratează de față cu cei mici ca și cum inclusiv voi sunteți la vârsta copilăriei sau adolescenței. Acest grad de intruziune se petrece și legat de cuplul vostru, iar tu și partenerul nu le puneți limite propriilor părinți. Complianța față de ei vă macină cuplul și creează tot felul de conflicte.

Nu sunteți constanți

Copiii nu mai știu care sunt regulile pe care trebuie să le respecte. Acum spuneți ceva, apoi vă răzgândiți. Le propuneți un lucru și nu vă țineți de cuvânt. Poate că inclusiv îi mințiți ca să faceți mai ușoară gestionarea unei probleme sau așa credeți că îi protejați. Nu le cereți părerea sau dacă ei o comunică, nu țineți cont de ea. Desigur pe tematici adecvate vârstei copiilor. Uitați-vă la dinamica dintre voi doi și veți constata că toate aceste mecanisme se repetă.

Nu oferiți ceea ce cereți

Le spuneți că este obligatoriu să vă respecte, dar la furie le adresați cuvinte urâte sau chiar și în glumă îi mai jigniți. Le cereți afecțiune, dar deveniți iubitori doar când au note bune la școală sau mai degrabă sunteți părinți reținuți și reci. Le cereți să fie responsabili, dar în casă văd comportamente, de exemplu financiare sau care țin de treburile casnice, poate aud discuții legate de serviciu, care nu reflectă responsabilitate. Cât de mult vă puteți sprijini în cuplu unul pe celălalt? Ceea ce ați agreat rămâne clar stabilit și se va pune în act?

Vă doriți să își gestioneze singuri emoțiile

Copii nu au cum să se auto-regleze deoarece nu au această capacitate. Ei se co-reglează în relație cu părintele. Când sunt furioși, frustrați, e nevoie de blândețea, răbdarea și iubirea părintelui ca să fie stins focul emoțional. Dar cerința voastră este ca ei să se descurce singuri, să se calmeze. Și în general vreți să îi modelați ca pe niște oameni puternici, care să nu se lase doborâți de nimic, să fac față în absolut fiecare situație. În cuplul vostru cât sunteți de empatici? Cât de mult vă puneți unul în papucii celuilalt și vă înțelegeți sau acceptați emoțiile, trăirile? Cum vă raportați unul la celălalt în momentele de vulnerabilitate? Este alinată vulnerabilitatea sau ignorată? E acceptată sau văzută ca un defect, o slăbiciune?