Suleika Jaouad – Între două lumi, de cealaltă parte a fricii – un interviu emoționant

Cartea ei, Între două lumi, care a apărut în toamna anului 2021 la editura Humanitas, un prilej de a sta de vorbă despre boală, frici și felul în care ne raportăm la propriile noastre corpuri atunci când ele ne devin poveri.

ELLE: Titlul cărții tale este Între două lumi, iar titlul rubricii tale din New York Times din perioada tratamentului era Life, Interrupted, două nume cu care poate empatiza oricine a trecut prin astfel de experiențe. Când a fost vorba despre mine, îmi spuneam pisica lui Schrödinger, mă simțeam ca cineva care nu este nici mort, nici viu. Ce simți în legătură cu acest loc aflat între două lumi. Ce este locul acesta?

Suleika Jaouad: Cultural, ne place să gândim binar, să dăm nume lucrurilor. Să le punem etichete și să ne clasificăm ca fiind ori bine, ori nu, fericiți sau nefericiți, bolnavi sau sănătoși. Dar cred că mulți dintre noi ne petrecem cea mai mare parte a vieților existând unde într-un mijloc dezordonat, iar acest purgatoriu poate însemna lucruri diferite. Ironia este că, odată ce-am renunțat la așteptarea ca vindecarea și întoarcerea la viața normală să arate într-un anumit fel, am început să mă simt bine. Nu într-un fel pe care l-aș fi așteptat, nu în felul în care sperasem, ci învățând să trăiesc în acest la mijloc, să-l accept și să-mi construiesc acolo un loc al meu. În cele din urmă, aceasta a fost pentru mine adevărată muncă de vindecare, nu întoarcerea la persoana care eram înainte de diagnostic sau la o anumită stare de sănătate. Ci faptul că am învățat să-mi accept limitele și că am reușit să-mi construiesc o viață care le include.

ELLE: Vorbești mult despre normalitate în cartea ta, acest concept pe care pare că îl vedem ca fiind lipsit de boală, de orice eveniment nefericit, ceea ce e ciudat, pentru că viața nu-i deloc așa. Pentru unii boala vine când suntem tineri și nu avem un concept clar despre propria mortalitate, nu ne imaginăm un viitor în care suntem bolnavi. Cum percepeai normalitatea înainte de diagnostic?

S.J.: Ca mulți tineri, am terminat colegiul cu ideea că trebuie să am un plan pe un an, apoi pe 5, apoi pe 10 ani și că, odată ce voi ajunge la o anumită vârstă, să zicem 30 de ani, viața va arăta într-un anumit fel. Sigur că nu a fost cazul. A trebuit să-mi creez propriul concept de normalitate, ceea ce cred că e valabil pentru oricine din lume în acest moment, pe măsură ce navigăm criza Covid. În primele luni ale pandemiei toată lumea spunea că de-abia așteaptă să se întoarcă la normalitate. Și, pentru că am trecut printr-o experiență similară, deși nu în același grad, în sensul unei rupturi, am știut devreme că nu va exista o întoarcere la normalitate. Nici măcar nu vom găsi o nouă normalitate. Scriu în carte că supraviețuirea devine în sine un act creativ și cred că asta învățăm împreună, la nivel global, acum. Viețile noastre nu vor reveni niciodată la ceea ce erau. În schimb, avem parte de descoperiri uneori înfricoșătoare, trebuie să ne imaginăm cine suntem, cum muncim, cum trăim și ce vor conține zilele noastre.

ELLE: Inițial spuneai că nu plănuiești să scrii o carte despre cancer, ci una despre cum să treci peste. Dar la final, așa cum am citit-o eu, cartea e în mare parte despre cancer. Cum o definești acum?

S.J.: Înainte de a mă apuca să scriu am avut o discuție cu scriitoarea Cheryl Strayed, căreia îi spuneam că vreau să scriu o carte, dar că nu aș vrea să fie despre boală, orice-ar fi. Iar ea mi-a spus ceva de genul: scrie ce ai nevoie să scrii, pentru că oricum nu poți să eviți. Și cred că e valabil pentru mulți autori. Mulți scriem despre lucrurile care ne intrigă, despre întrebări la care vrem să răspundem. Întrebarea care se află în centrul acestei cărți este una care are mai puțin de-a face cu cancerul și mai mult cu felul în care, atunci când viețile noastre sunt tulburate de întreruperi, mergem înainte și cum reușim să construim o punte între ceea ce nu mai există și ceea ce nu s-a-ntâmplat încă. Cartea este despre asta, mult mai mult decât despre boală. Sigur că este experiența de viață pe care o aduc în explorarea acestei întrebări, dar nu e punctul central.

ELLE: Acum, după câțiva ani, simți că ți-ai găsit drumul înainte?

S.J.: Da, chiar simt. Boala va fi întotdeauna parte din viața mea, din cine sunt și din povestea mea. Dar în loc să simt că trebuie să trec peste, am învățat că a trece peste este un mit, pentru că nu reușim întotdeauna să ne punem în compartimente experiențele dificile și să le lăsăm în urmă, ci învățăm să mergem mai departe cu ele. Așa că asta a devenit munca mea în ultimii ani și simt că am învățat să merg înainte. Sunt perioade, uneori zile și săptămâni, în care nu mă gândesc deloc la boala mea într-un mod conștient – ceea ce ar fi părut imposibil acum câțiva ani. Însă experiența de-a fi fost bolnavă atât de mult timp când eram atât de tânără mi-a format și perspectiva asupra lumii, și felul în care-mi tratez vecinii și cum încerc să fiu acolo când altcineva are parte de propria sa întrerupere a vieții. În acest sens, boala e mereu prezentă. Mă gândesc mereu la ce spunea Hemingway, că lumea te frânge și devii mai puternic în locurile în care te-ai rupt. Și cred că poate fi adevărat, dar nu neapărat. Doar pentru că ai trecut printr-o tragedie sau pentru că ai fost diagnosticat cu o boală care-ți amenință viața nu înseamnă că ești mai înțelept, mai curajos sau mai bun. Trebuie să muncești ca să obții cunoaștere din experiență, să aplici cunoașterea vieții tale și să trăiești conform posibilităților pe care ți le oferă. Eu am ajuns la un moment în care am procesat ce mi s-a-ntâmplat, am încercat să folosesc această cunoaștere în viața mea, dar sunt multe aspecte din experiența bolii mele pe care am vrut să le las în urmă. Așa că e întotdeauna vorba despre un echilibru.

ELLE: Ai vorbit mult și despre claritatea de care ai parte când ceva îți amenință viața, și-nțeleg cum în situații-limită e ușor să vezi ce e cu adevărat important. Însă experiența mea cu cancerul mi-a arătat că această claritate dispare odată cu amenințarea. Și mă întrebam dacă ea te-a ajutat la scris, dacă ți-a transformat într-un sens creativitatea și dacă încă mai vezi lucrurile la fel de clar?

S.J.: Cred că atunci când mortalitatea este în fața ta ai puterea de a vedea lucrurile clar, pentru că îndepărtează orice artificiu, iar anxietatea de a lua note bune sau de a găsi un job a dispărut. Când ai moartea în față devine mult mai greu să te gândești la CV-ul tău. De-abia atunci te gândești la lucrurile care contează, la oamenii de care-ți pasă, la lucrurile pe care iubești să le faci, care nu sunt întotdeauna cele din care câștigi bani. La asta s-a adăugat și faptul care aveam foarte puțină energie, eram în stare să fac poate câte trei lucruri mici pe zi: să mă uit la un film, să vizitez un prieten și să răspund la un e-mail. Iar atunci când se-ntâmplă asta trebuie să fii foarte clar în legătură cu ce vrei să faci și cu cine vrei să petreci acel timp. Când treceam prin asta îmi amintesc că mă gândeam că nu voi experimenta acest sentiment al clarității pentru totdeauna, că viața mea nu va fi mereu atât de simplă, singura mea responsabilitate fiind să supraviețuiesc și să am grijă de mine. Nu eram capabilă să muncesc și nu aveam parte de prea multe alte activități, așa că am simțit nevoia să scriu. La început doar în intimitatea jurnalului meu, dar am vrut să documentez acea claritate pe cât puteam de bine, să înregistrez acele gânduri, știind că, atunci când (și dacă) mă voi însănătoși, claritatea se va estompa. Și așa a fost. Sunt zile în care-mi dau seama că mă consumă griji prostești, superficiale, și pe de-o parte resimt absența acelei clarități atât de acute, dar pe de altă parte cred că este un privilegiu să mă consum cu tot felul de griji, că este un semn de progres. Dar scrisul a fost pentru mine dintotdeauna o modalitate de înțelegere. Atunci când gândesc sau simt ceva, nu știu ce gândesc sau simt până când pun stiloul pe hârtie și încerc să distilez. Dar e și o modalitate prin care mă responsabilizez, de fiecare dată când scriu și editez mă întorc la aceleași întrebări. Așa că acea claritate pe care am experimentat-o pasager este un lucru către care încerc mereu să mă-ntorc și felul în care încerc să fac asta este prin scris.

ELLE: Și, pentru că tot vorbim despre scris, folosești o terminologie pe care o folosim mulți, vorbești despre conflict, război, bătălii. Și știm că până și cuvinte precum supraviețuitor, dar și toți acești termeni militari, precum și folosirea cancerului ca metaforă sunt lucruri sensibile pentru pacienți. Sunt curioasă cum te-ai raportat la aceste cuvinte, atât de încărcate de semnificații. Te-ai simțit într-un fel responsabilă să folosești mai degrabă unii termeni decât alții?

S.J.: Oamenii s-au străduit să descrie sentimentul de a fi bolnav dintotdeauna, iar această căutare a unui vocabular care să descrie corect cum se simte ceva ce pare de nedescris e o căutare eternă. Am observat metaforele de război încă din prima zi a diagnosticării mele. „O să lupți”, „o să-nvingi”, „ești o luptătoare”. Pe unii cred că îi ajută, pentru mine nu au fost de ajutor, mai ales când am început să pierd prieteni, pacienți cu cancer, și am început să văd titlurile necroloagelor despre cum „au pierdut lupta” cu cancerul. Am început să simt un mare disconfort, pentru că în mod evident nu pierduseră, implicația acestei formulări fiindcă există victorii și eșecuri, și că ei nu au luptat suficient. Dar nu cred că există un termen care să mulțumească pe toată lumea, și fiecare ar trebui să folosească limbajul pe care vrea să-l folosească, atâta vreme cât îi e de ajutor. Însă este important pentru noi să fim conștienți ce cuvinte folosim. Eu, dincolo de metaforele de război, am devenit alergică la alt tip de platitudini: „totul se întâmplă pentru un motiv”, „Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce”, sau „ce nu te ucide te face mai puternică”. Pentru mine aceste expresii par, într-un fel, mai periculoase și mai problematice, în pozitivitatea lor radicală. Nu este de ajutor, când ești foarte bolnav, să auzi că totul se întâmplă pentru un motiv. Cred că e un lucru pe care oamenii îl spun, chiar și bine intenționați, pentru că vor să-și diminueze propriul disconfort sau vor să creadă că e un lucru care ți se întâmplă doar ție, dar nu li se va întâmpla și lor. Este o modalitate de a se apăra de posibilitatea de a se îmbolnăvi, de a-și confrunta propria mortalitate. Mă fascinează discuțiile despre limbajul pe care-l folosim și motivele pentru care o facem.

ELLE: Pentru că și eu am scris despre experiența mea cu cancerul, m-am temut o vreme că voi ajunge să fiu definită de el și sunt curioasă dacă lucrul ăsta ți-a trecut prin minte.

S.J.: M-am temut de asta în anul de după ce am terminat tratamentul, dar am ajuns să-nțeleg în cele din urmă că frica de a fi definită de boala mea pentru că scriu despre ea reprezenta, de fapt, frica de a fi definită pur și simplu de boală într-un mod irevocabil. Și adevărul este că, în acel moment, m-am simțit definită de experiență, mi-a consumat toate gândurile, încercam să-nțeleg cum să reintru în lumea celor vii și nu puteam. Așa că la rădăcina acelei temeri nu era neapărat o chestiune legată de viața mea profesională, ci mai cu seamă o întrebare foarte personală, aproape spirituală. Cine sunt? Nu mai sunt o pacientă cu cancer, nu mă pot întoarce la viața mea de dinainte, deci nu am idee cine sunt. Și până când nu am început să-mi permit timpul de care aveam nevoie ca să aflu cine era acea persoană și să trăiesc viața pe care o puteam trăi, teama a fost foarte prezentă. Nu mai este la fel acum, deși cartea tocmai a apărut.

ELLE: Un lucru care impresionează la cartea ta este cât de adevărat pare și se simte totul, dar sunt sigură că nu ai pus acolo tot adevărul.

S.J.: Sunt o persoană foarte privată și convingerea mea e că oricând scriem memorii trebuie să avem o responsabilitate față de oamenii ale căror povești le spunem, inevitabil. Uneori întâlnesc oameni care-mi spun că am doar 32 de ani și că sunt prea tânără să scriu un volum de memorii, dar cred că asta nu înseamnă să descrii fiecare experiență pe care ai avut-o vreodată. Ar fi o lectură foarte plictisitoare, dacă nu cumva ești foarte faimoasă. De fapt, este o examinare a unui moment, a unei teme, o selecție curatoriată de amintiri, așa că întotdeauna va lipsi ceva. Când scriam, țineam un post-it pe birou pe care scria că, dacă vrei să scrii o carte bună, scrie ce nu vrei să știe ceilalți despre tine, iar dacă vrei să scrii o carte grozavă, scrie ce nu vrei tu să știi despre tine. Și cred că m-am ținut de asta. Sunt multe volume despre cancer, cărți despre tot soiul de întreruperi ale vieții, și nu mi s-ar fi părut că merită tot efortul pe care l-a cerut scrierea acestei cărți dacă nu aș fi încercat să ajung cât mai aproape de adevăr pe cât eram capabilă. Dar lucrurile pe care am decis să nu le scriu au fost cele care m-au făcut să mă simt protectoare față de poveștile celorlalți. Nu am vrut niciodată să împărtășesc povești care nu erau ale mele, așa că din experiențele altora am împărtășit doar ce avea legătură cu povestea pe care voiam eu să o spun. Au fost multe istorii care ar fi făcut cartea mult mai picantă, dar am știut foarte clar că nu era cazul să le spun eu.

ELLE: Deși ai fost înconjurată de o mulțime de oameni, de la rude și prieteni și până la alți pacienți, a fost experiența bolii pentru tine una solitară, dincolo de sistemul de susținere?

S.J.: În primul an după diagnostic m-am simțit cel mai izolată și singură, aveam imunitatea atât de scăzută încât am petrecut opt luni din acel an în spital, într-o singură încăpere. Dar aveam părinții, pe fratele și pe iubitul meu lângă mine și eram conștientă că am mai mult decât alții. Mulți nu aveau familie sau prieteni care să vină în vizită. Dar știam și că, oricât de mult ar fi dorit acești oameni să fie acolo pentru mine și să înțeleagă prin ce trec, erau multe aspecte ale experienței pe care nu le-ar fi putut înțelege niciodată și pe care nu puteam să le-mpărtășesc. Și era o intimitate îngrozitoare. Mi-a fost foarte greu, nu mai puteam să empatizez cu prietenii mei sănătoși, mulți dintre ei munceau, mergeau la petreceri, călătoreau, iar realitatea mea era complet diferită. Așa că a fost nevoie să-mi reimaginez cum arată conexiunea și comunitatea pentru mine, fiind atât de izolată. Fiecare persoană care mă vizita trebuia să poarte un halat și o mască și au fost perioade lungi de timp în care nu puteam vedea gura cuiva, acum o experiență pe care o avem toți. Dar prin scris și printr-un efort conștient de a cunoaște alți pacienți am început să-mi creez propria comunitate. A durat mult să ajung în acel punct. Și, în cele din urmă, cu scrisorile pe care le-am primit ca răspuns la rubrica mea și grupul de prieteni pe care mi l-am făcut printre pacienți, nu m-am mai simțit atât de singură. Găsisem în cele din urmă oameni care înțelegeau cum se simte să fii în mijlocul unui moment de bilanț. Și să am prieteni cu care puteam să vorbesc, fără să fiu nevoită să explic sau să evit să-i fac să se simtă inconfortabil, e un lucru pe care-l prețuiesc la adevărata valoare.

ELLE: Îi și protejai pe ceilalți atunci când alegeai să nu împărtășești orice aspect al experienței tale?

S.J.: Da. Cu siguranță este unul dintre lucrurile care contribuie la acest sentiment al izolării. Atât eu, cât și familia mea încercam să ne arătăm curajoși unii în fața celorlalți, și asta pentru că încercam să nu ne îngrijorăm reciproc. Dar ascunzându-ne temerile nu făceam decât să ne izolăm în acea durere, și au fost multe lucruri care au rămas nespuse, deși ne îngrijoram pentru aceleași lucruri.

ELLE: Cartea ta pare și un fel de manual pentru cei care au în apropiere o persoană care trece prin cancer, pentru că atingi atât de mult subiecte, de la sfaturile de care nu are nimeni nevoie și până la vina de a supraviețui sau așteptările celorlalți. Simți că ai scris cartea având în gând un impact diferit pentru cei care au avut boala și pentru cei care au grijă de un pacient, și apoi pentru cei care nu sunt afectați de asta?

S.J.: E clar că am scris-o având două tipuri de public în minte. În primul rând, cei care trec prin boală sau au un apropiat care trece prin asta, deci aproape toți. Dar am scris o carte la care m-am gândit că ar fi un companion potrivit pentru cineva care e izolat, cum spuneam adineauri. Când am fost diagnosticată am încercat să citesc cât mai multe cărți despre boală și mai ales despre cancer, iar ultimul capitol era fie vindecarea, fie moartea. Nu se scrisese prea mult despre ce se-ntâmplă după, și mi-am dat seama că m-am simțit cel mai singură după acea experiență, și din cauză că nu aveam suficiente povești către care să mă-ndrept, care să mă ghideze. Așa că am scris cartea pe care mi-o doream eu, dar mi-am dorit să nu fie doar o poveste pentru cei care trec prin boală, conștientă că durerea și recuperarea și trauma sunt teme universale. Iar speranța mea, pentru că tot vorbeam despre claritate, este că nu trebuie să ai un diagnostic îngrozitor ca să pui unele dintre întrebările pe care am fost nevoite să ni le punem noi. Speranța a fost și să le ofer celor care nu au avut această experiență oportunitatea de a-și pune întrebări.

ELLE: În ce privește vindecarea, cum te-ai raportat la faptul că tu ai supraviețuit în vreme ce alții nu au făcut-o?

S.J.: Să știi că nu am avut parte de acea vină a supraviețuitorului convențională, că eu sunt în viață și o persoană pe care o iubesc nu mai este. Pentru mine vina s-a intensificat atunci când am simțit că am supraviețuit, dar că nu știu ce să fac cu această a doua șansă. Am pierdut suficienți prieteni încât să înțeleg că nu există un motiv pentru care unii supraviețuim și alții nu. N-o să aibă sens niciodată. În cele mai grele momente credeam că, dacă voi supraviețui, va fi pentru a trăi o viață bună, fericită, semnificativă. Dar în acel prim an de după tratament, în loc să mă arunc înapoi în viață, faptul că nu am putut să trăiesc acea viață bună m-a umplut de vină. Și de-abia atunci când am început să fac pași înainte vina a-nceput să se disipeze un pic.

ELLE: Ai experimentat acea recunoștință pe care ar trebui să o simțim?

S.J.: Da și nu. Pe de-o parte, pentru că am pierdut atât de mulți prieteni, știam cât de norocoasă sunt. Dar cred că este multă presiune, imediat ce termini tratamentul, să fii plin de recunoștință și de interes pentru a trăi din nou viața. Și nu am simțit acele lucruri, sau nu în felul în care-am sperat. A trebuit să muncesc pentru a mă simți din nou în viață, să simt o recunoștință care să nu fie umbrită de traumă. Vorbim deseori despre revenirea veteranilor de război și înțelegem, în cazul lor, că va fi nevoie de o perioadă de ajustare, că vor fi nevoiți să muncească pentru a se vindeca. Dar așteptăm ca oamenii care au supraviețuit cancerului să sară înapoi în viață imediat ce-au încheiat tratamentul, și să fie mai buni și mai înțelepți și mai recunoscători. Nu-nțelegem că va fi nevoie de o ajustare similară, în care au nevoie de multă susținere.

ELLE: Hai să vorbim și despre felul în care ai reușit să mergi înainte, despre întâlnirile pe care le-ai avut și despre felul în care te-ai împins de la spate să faci anumite lucruri, să conduci o mașină sau să ridici un cort. Cum se simte acum? Este un fel de aventură sau un ritual de trecere pe care a trebuit să-l parcurgi, astfel încât să te poți întoarce la tine?

S.J.: Cu siguranță este un ritual de trecere, deși nu m-am gândit la el în acești termeni atunci. Dar mi-am dat seama că am nevoie de o perioadă de ajustare, și odată ce-am înțeles asta mi-am dat seama că trebuie să mă arunc înapoi în lume, să-mi dau timpul și spațiul pentru a-mi da seama cine sunt. Și cum nu există programe în 12 pași sau protocoale de tratament care să ghideze această trecere, a trebuit să-mi folosesc propriile resurse. Cel mai mare lucru pe care l-am simțit după ce am terminat tratamentul a fost frica. În mod bizar, devenisem confortabilă cu spitalul, era o lume pe care o-nțelegeam, arătam ca ceilalți pacienți, lumea exterioară devenise înfricoșătoare pentru mine. Mi-era frică de orice acces de tuse sau de orice vânătaie, mă temeam pentru capacitatea mea de a munci, pentru că din punct de vedere fizic eram încă foarte slăbită și epuizată și ajungeam la Urgență pentru orice infecție. Era frică de întâlniri, de cum va arăta viitorul meu. Și mi-am dat seama că, dacă nu iau o decizie dramatică, aș putea cu ușurință să rămân prizoniera acelei frici, ca acele gâze care sunt prinse în chihlimbar. Mi-am dat seama că trebuie să mă-mping astfel încât să mă simt în siguranță în propriul corp, să am grijă de mine însămi, să găsesc ce ar putea să existe de cealaltă parte a fricii. Așa că acea călătorie a făcut asta pentru mine. Mi-a fost frică să conduc dintotdeauna, și acesta a devenit pentru mine un simbol al libertății: să mă pot urca în mașină și să conduc. Dar știam și că am nevoie de susținere și de consiliere din partea unor oameni care au trecut prin propriile lor întreruperi și prin urmările lor, care s-au aflat și la mijloc, între două lumi, sau încă erau acolo. Scrisorile primite, pe care le-am numit gardienii mei de pe drum, și fiecare vizită au fost cruciale în acest proces de a merge înainte. Și sunt convinsă că-ți iei problemele cu tine oriunde te-ai duce, dar atunci când ai trecut printr-o experiență traumatizantă și te simți definită de ea, uneori trebuie să lași ce e familiar în spate, la fel și ce-ți aduce aminte de lucrurile prin care ai trecut. Am simțit că am nevoie de distanță, chiar și geografică, de orașul în care trăiam și în care am trecut prin atât de multe, de spitalul în care am petrecut atât de mult timp și de apartamentul în care am suferit atât. Aveam nevoie de spațiu și de noi amintiri.

ELLE: Îți mai e frică acum?

S.J.: Încă mi-e frică. Chiar săptămâna aceasta nu mă simțeam bine, eram obosită, ceea ce a fost primul simptom pentru mine, și de fiecare dată când mă simt obosită frica îmi cuprinde tot corpul, chiar înainte ca creierul meu să o recunoască drept frică. Spun și în carte, la un moment dat, că atunci când îți cade tavanul în cap nu mai presupui că există o stabilitate structurală. Trebuie să-nveți să trăiești cu asta, și asta a trebuit să fac, să trăiesc cu acele frici ori de câte ori, inevitabil, apar. Nu știu dacă o să dispară vreodată. Pot spune că se-ntâmplă mai puțin frecvent ca-nainte. Înainte mă îngrijoram tot timpul, dar cred că am reușit să dau volumul fricii mai încet.

ELLE: Este ceva ce s-a întâmplat cu timpul sau mai degrabă pentru că ai învățat să gândești rațional frica sau s-o tratezi cu umor?

S.J.: Cred că e un fel de terapie prin expunere. Și a trebuit să-nvăț să am din nou încredere în corpul meu. Parte din ce se întâmplă atunci când ești bolnav este că corpul devine un fel de povară, este lucrul care pune capăt planurilor tale, care se atacă singur. A trebuit să-mi dau seama cum să am o altă relație cu corpul meu. Am început să mă antrenez pentru semimaraton, și mi-am dat seama că până atunci mă disociasem de corpul meu, privindu-l ca pe o povară care mă epuizează tot timpul, care-mi îngreuna viața. Și pentru prima dată, în timp ce alergam la acel semimaraton, și trebuie să clarific – a fost îngrozitor de greu pentru mine, nu sunt o alergătoare bună –, m-am simțit mândră de ce poate să realizeze corpul meu. Și acel moment în care m-am simțit mândră și puternică mi-a schimbat relația cu el. Cred că această experiență, dar și experimentarea fricii de recidivă, și faptul că în repetate rânduri s-a dovedit că boala nu a revenit, au început să-mi reclădească relația de încredere.

Citește și:
Ofelia Popii: „Trebuie să fii revoltat, nemulțumit, curios'

Foto: PR

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK