Nu stiu ce alte lectii as putea preda, dar in meseria mea as putea preda sigur lectia despre succes. Mai ales ca l-am si pierdut, pe alocuri, de aceea l-am inteles si l-am pretuit si mai profund.
Prima regula a succesului (dupa cele subintelese, cum ar fi munca si talentul) este increderea in tine, in ceea ce poti sa faci, daca vrei, daca muncesti consistent, daca esti dispusa sa inveti mereu, chiar si cand pare ca ai atins un varf. Stiu sigur ca lumea se imparte cel putin la trei cand vine vorba de reusita – prima „familie, poate cea mai numeroasa, e a celor care abandoneaza complet, dintr-o convingere cimentata in adancul sufletului ca adevarata implinire, succesul pe toate planurile e doar pentru altii, care au noroc. De obicei, chiar ei sunt cei care ne explica cel mai cu foc cat de „fericiti sunt in realitate si cat de bine le e lor asa, cum sunt ei si cu cat au. Lor „nu le trebuie mai mult. N-a trebuit sa citesc multe carti de psihologie ca sa inteleg ca ei „nu pot mai mult pentru ca nu si-au propus, pentru ca si-au pus limite ca niste tatuaje permanente peste destin si gata.
A doua „familie de romani „fericiti e formata din cei care au abandonat pe parcurs. Au sperat sa obtina succesul, au muncit, s-au zbatut, au facut sacrificii, dar, dupa o vreme si-o pozitionare oarecare, au capitulat. Cica din aceasta categorie fac parte cei mai multi oameni talentati si inteligenti, care n-au energia de a lupta pentru reusita lor, care se autoseduc si-si inchipuie ca sunt ne-norocosi, ne-fericiti, ne-intelesi. Ei nu stiu sa stea drepti si sa infrunte multimi, ei se dau la o parte, cu capul in pamant, punand modestia inaintea oricarei alte virtuti… Desi ei nu vor admite vreodata ca sunt lenesi si inadaptati la alergatura lumii moderne, ci doar victime, mereu victime…
Din a treia „familie – cei care nu capituleaza niciodata si adora evolutia pe toate planurile – simt cu toata increderea ca fac parte. Din acest grup de oameni mi-am ales mereu modele, dar si prieteni. Am stat mereu pe langa ei ca sa invat, ca sa-mi mut limitele cativa ani mai incolo. Nu le-am reprosat niciodata nimic parintilor mei, dar stiu ca mi-au dezvoltat ambitia printr-o greseala pe care ma straduiesc sa n-o fac fata de fiul meu – la fiecare premiu pe care-l luam, ba la scoala, ba la gimnastica, ba la Olimpiade sau concursuri de poezie, asteptam sa fiu felicitata si rasplatita cumva.
Si de fiecare data auzeam de la tata fraza „Ce te lauzi asa, nu e vreo mare scofala, au mai luat si altii premii… Sau descurajantul „Ei, si?… Probabil ca tata imi preda lectia modestiei, dar eu am ramas cu dezamagirea ca nimeni nu se bucura pentru reusitele mele. Din fericire, n-am renuntat sa mai lupt ca sa fiu prima la scoala sau la gimnastica (cum li se intampla celor mai multi care nu sunt apreciati), ci am invatat sa ma bucur eu pentru mine si, eventual, sa citesc admiratia, invidia si emotia in ochii strainilor.
Nu-mi place mediocritatea, indiferent de forma in care ar fi ea livrata. E plina lumea, mai ales a noastra, de negativisti, de barfitori care se amuza sabotand progresul si realizarile celorlalti… E plina lumea de oameni acri si amari, cenusii si incruntati, mici si multumiti, rai si chinuiti… Ii vedem toti, ii suportam, ii cultivam. Sau ii ocolim, daca facem parte din categoria oamenilor care vor succes, care vor sa lase o urma si care nu vor sa se tarasca prin viata, ci sa mearga cu spatele drept, apasat si alert. Succesul contine obligatoriu si zambet si e un fenomen care-ti transforma mintea in cer senin… Cand ai succes nu-ti tuna si fulgera, ci-ti infloreste, iti adie, iti joaca si-ti canta….
Page: 1 2