To stop or not to stop

Toti invata multe despre o societate din felul in care conduc cetatenii sai. Problema este ca nu stiu exact ce anume. In New York, de exemplu, mi s-a parut intotdeauna relativ usor sa conduci. Mergi in susul si in josul bulevardelor sincronizindu-ti cursa cu luminile verzi ale semafoarelor. Faci tot ce iti sta in putinta ca sa eviti traversarea orasului dintr-un capat in altul. Te bagi in fata oricui. Cotesti in jurul gropilor din mijlocul traficului aglomerat dupa ce simulezi o scurta privire in oglinda retrovizoare. Te lupti cu alte masini, eviti conflictele cu taxiurile si stii ca pietonii vor fugi din fata ta. Si in timp ce masina accelereaza si zbori pe strazi, stii ca totul e in regula, pentru ca toata lumea face la fel, ca miscarea fluida, instinctiva, a unui banc de pesti.

Condusul in Mexico City nu e tocmai la fel. Acolo, in cea mai mare parte a timpului te strecori pe strazile principale ale orasului si aluneci inainte cam cu aceeasi viteza ca soarele de deasupra ta. Si, in timp ce ramai cu ochii-n patru dupa hoti, vanzatorii ambulanti trec pe langa masina ta oferindu-ti inghetata, apa, sacose de haine, creioane. Cand, in cele din urma, ajungi intr-o intersectie, stii clar ca masina a carei bara din spate a ajuns prima si-a castigat dreptul sa inainteze pe urmatoarea distanta de un centimetru. E o competitie, cu siguranta, insa niciodata nu mi s-a parut a fi una agresiva sau rautacioasa.

In Dallas, New Jersey si Baltimore, condusul e simplu. Majoritatea drumurilor sunt drepte. Exista intotdeauna niste nebuni prin preajma, insa tuturor le e atat de frica sa nu moara incat, in general, au grija cum conduc. In Los Angeles, condusul e asemanator celui dintr-un joc video, insa mult mai putin credibil. Iar in Washington, cu toate bulevardele sale in diagonala, sensurile giratorii si strazile cu sens unic, jumatate dintre soferi sunt pierduti, asa ca esti intotdeauna in regula atata timp cat stii unde te indrepti.

In Anglia, condusul e pur si simplu plictisitor. Cu exceptia faptului ca totul e pe partea gresita, traficul se misca politicos, ca si cum toata lumea e asezata la o coada cu o viteza de 60 de mile pe ora.

Chiar si condusul unui taxi timp de 12 ore pe noapte in Philadelphia e OK (am experimentat asta, in tinerete). Nu traficul sau alti soferi ar trebui sa te ingrijoreze, oricum, ci pasagerii inarmati si pusi pe scandal – aproape la fel de infricosatori ca si sefii Yellow Cab Teamster.

Nu, nu am ajuns sa-mi fie frica cu adevarat sa conduc decat cand m-am mutat in Bucuresti. Nu strazile sau traficul fac drumurile prin oras atat de infricosatoare, ci ceilalti soferi si pietonii. Si faptul ca toate semafoarele sunt asezate in locuri anapoda. (In cazul in care n-ai condus niciodata prin Bucuresti, afla ca semafoarele sunt localizate, in mod sadic, inainte de intersectie, astfel incat, atunci cand te afli in mijlocul acesteia si incepi sa vezi cum alte masini vin spre tine, sa nu ai de unde sti daca ar trebui sa te opresti acolo unde esti sau sa te avanti spre barele de protectie ale celorlalte masini din trafic, ca in parcul de distractii. Chiar si atunci cand te opresti la timp, daca ai ghinionul sa fii primul la semafor, acesta e acum atat de departe in lateral sau undeva deasupra ta, incat trebuie sa astepti claxoanele utile si prietenoase ale celor 20 de masini din spatele tau, care-ti sugereaza, la unison, ca e verde.)

Dar apoi, cu timpul, inveti ca pentru a supravietui aici ai nevoie doar de doua lucruri. Da, doar doua. In primul rand, trebuie sa pleci de la premisa ca toti soferii conduc rational si atent, exact ca tine. Apoi trebuie sa inlaturi cu totul acest gand si, in schimb, sa te astepti ca ei sa faca exact opusul oricarui lucru pe care l-ai astepta. Dupa ce faci asta, vei descoperi ca, indiferent ce iti imaginezi acum, nu asta vor face, in schimb ar trebui sa te astepti sa faca, cel mai probabil, exact ceea ce crezi tu ca este de neimaginat. Iar in final, vei descoperi ca nici asta nu este ceea ce vor face. Ei bine, odata ce stii toate acestea, vei incepe sa fii OK.

Asta, bineinteles, pana cand te lovesti de cea de-a doua mica problema: pietonii. (Si, va rog sa retineti, atunci cand spun „te lovesti de pietoni, o spun literalmente.) Vezi tu, pentru ca strazile sunt prea lungi si nu exista destule semafoare, orasul este presarat cu cateva milioane de treceri de pietoni, asezate intamplator, oriunde se trezeste cineva ca vrea una – peste strazi micute, peste artere mari, cateva chiar traverseaza autostrazi si una sau doua peste piste de aeroport. Chiar nu are nici o importanta. Ceea ce este vital sa stii e ca datoria ta ca sofer este sa opresti (mie-mi suna cam comunist, nu?), iar modul in care ajungi sa stii acest lucru este fiind atent la unul dintre cele cateva milioane de mici semne de circulatie de un albastru invizibil, aflate pe undeva prin apropierea strazii.

Asa ca, in timp ce conduci si te rogi ca masina din stanga ta sa nu vireze brusc la dreapta pentru absolut nici un motiv, ca tipul care da inapoi de pe aleea sa de intrare in drumul principal fara sa se uite sa opreasca la timp pentru masina care merge de-a lungul trotuarului si care vrea sa intre pe banda ta, ar fi de asteptat sa si cauti un semn pe care nu il poti vedea, care sa te avertizeze ca in cateva secunde o doamna in varsta este pe cale sa paseasca in fata masinii tale.

Ai inteles? OK. Acum, ca ai inteles asta, lasa-ma sa-ti spun lucrul cel mai ciudat despre condusul in Bucuresti. Nu exista semne de Stop. Chiar asa. Si cand spun ca nu este nici unul, bineinteles, vreau sa spun ca eu am vazut trei. Intr-un oras de doua milioane de locuitori, fiecare dintre acestia parand sa conduca opt sau noua masini. Da, trei – si doua dintre ele erau in acelasi loc (nu glumesc)!

Nu ma intreba de ce. Pentru un motiv anume, necunoscut, legat de cultura omogena daco-latino-saxono-slavico-maghiara, sau poate din cauza unei frici bucurestene endemice si genetice de octogoane, ideea semnelor de Stop nu a patruns niciodata aici. Teoria mea personala este ca toata lumea i-a asteptat pe americani sa le aduca la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial – si stim bine ca asta nu s-a mai intamplat.

Acum, pentru aceia dintre voi care nu au condus niciodata in Statele Unite, dati-mi voie sa va spun ca in America sunt semne de Stop peste tot. Chiar si in parcari, pe alei sau la capatul drumurilor cu sens unic. Daca este loc, poti fi sigur ca exista un semn de Stop. Face parte din filosofia noastra nationala: „In caz de dubiu, fa-i sa se opreasca. (Si daca ai auzit povesti recente despre politia noastra, stii despre ce vorbesc.) Si daca nu-ti spunem sa te opresti, atunci iti spunem sa Mergi. Nici o slabiciune, nici o indecizie! No sir.

Pentru americani, in caz ca nu stii, e intotdeauna mai important sa ia o hotarare definitiva decat sa-si faca griji daca au luat decizia cea mai buna. In cele mai multe tari, am vazut o multime de semne de Stop. In schimb, in Bucuresti ti se ordona la tot pasul sa Cedezi. Nu Stop. Nu sa Mergi. Doar sa Cedezi. Cu alte cuvinte, nu te opri decat daca trebuie – si daca trebuie, atunci mergi inainte, intra in intersectie si fa-l pe celalalt sa cedeze in fata ta.

Intr-un fel, are un sens. Desigur, cand ajungi intr-o intersectie unde sunt autobuze, si biciclete, si masini, si motociclete, si camioane, si scutere, si carucioare cu copii, si skateboard-uri, si femei batrane ce cara sacose de cumparaturi si alearga dupa tramvaie care vireaza la stanga si la dreapta si cu inca doua drumuri care se intersecteaza, e mai probabil sa iei in considerare ideea de a opri, doar un pic, daca nu pentru alt motiv, atunci macar pentru a evita o moarte brusca si foarte dureroasa, prin incendiere. De asemenea, presupun ca omniprezentele semne de Cedeaza ajuta la evitarea complicatiilor de care alte orase sufera atunci cand trebuie sa explice ca, desi iti arata Stop, semnul contine si conceptul tacit de „si apoi mergi.

Intr-un fel, desigur, „Cedeaza este un concept mai putin dur decat ordinul de „Stop. Dar, luand in considerare deceniile de comunism, atunci cand a ceda reprezenta singurul mod de a trai daca nu voiai sa mergi la inchisoare, nu ai prefera sa vezi un semn mai democratic si, in general, mai onest? Da, un semn care reflecta cu mai multa acuratete valorile societatii. Un semn care transmite sincer felul in care oamenii gandesc si conduc. Ma intreb ce forma ar putea fi folosita pentru un semn care anunta: „Atentie: daca nu te grabesti, castiga celalalt.

Peter H. Frank este autorul volumului M-am saturat sa fiu prost. Incursiune in gandirea critica pentru oameni de afaceri si nu numai, Editura Humanitas.

Text: Peter H.Frank
Foto: Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK