În spitalele din România, prețul demnității poate fi chiar viața pacientului

În ultimele zile, opinia publică din România este zguduită de drama familiei Duță, al cărei băiețel, Ștefan, a murit sâmbătă noaptea, în urma unei operații de hernie inghinală (coborâre a unui testicul), care a avut loc la Spitalul Sanador din București.

Ștefan avea doar un an și zece luni, iar operația respectivă este considerată mai degrabă una nu foarte complicată și fără riscuri majore. Evident, o astfel de întâmplare trezește multă emoție, în spațiul public se arată cu degetul înspre Sanador, se vehiculează multe suspiciuni și acuzații. Până când investigațiile demarate de poliție și procuratură vor ajunge la un rezultat (în paralel cu ancheta declanșată de Colegiul Medicilor din România, al cărui președinte promite o concluzie abia peste un an), îmi permit să spun că pe lângă vinovații pe care îi va identifica ancheta oficială, mai există un vinovat: sistemul medical din România.

Acel sistem în care oamenii (care cotizează la el prin asigurările de stat) n-au încredere nici cât să-i calce pragul pentru o banală intervenție medicală și de care se feresc atât cât le permite buzunarul. Operația lui Ștefan a costat 11.500 de lei, bani pe care familia i-a plătit înainte (sursa: Știrile PRO TV). Nu este o sumă deloc mică pentru cei mai mulți dintre români, dar orice părinte își mobilizează resursele (multe, puține, atât cât își permite) pentru a-i fi bine copilului său.

Iar familia Duță a considerat că băiețelul lor va beneficia de cele mai bune servicii medicale în sistemul privat. De ce? Pentru că în ultimii ani auzim de infecțiile nosocomiale care au ucis supraviețuitorii din Colectiv (în spitalele de top din București, vă închipuiți cum o fi prin provincie?!), de dezinfectanți atât de diluați încât concentrația și eficiența lor par o bătaie de joc (scandalul Hexi pharma), de saloane supra-aglomerate, de pacienți care dorm câte doi în pat și de mame care își veghează copiii zile și nopți de pe un scaun de fier, de plicuri strecurate în buzunare de halate albe (la medic, la anestezist, la asistenta-șefă, la medicul de gardă, la asistenta de pe fiecare tură, la infirmieră), de mâncare adusă în caserolă (pentru că cea din spitale este de nemâncat), de medicamente cumpărate de la farmacia de vizavi de spital (pentru că spitalul și-a epuizat bugetul pe ultimele luni ale anului), de investigații care teoretic sunt gratuite, dar la care îți vine rândul peste șase luni (când e posbil să fie tardiv). Și trecând în revistă toate astea, tu, ca părinte, nu ai vrea să-ți ferești copilul de infecții, de umilințe și mizerie și să alegi ceea ce pare o alternativă viabilă, adică un serviciu medical civilizat?

Voci din sistemul medical de stat spun că spitalele private oferă doar servicii hoteliere de lux, iar serviciile medicale (cele care ar trebui să conteze) sunt de o calitate discutabilă, că pacienții se lasă seduși de condiții și de faptul că au hârtie igienică la toaletă, însă nu se documentează mai deloc cu privire la competența medicilor și a personalului. Ca în orice problemă controversată, evident că există păreri și pro și contra. Eu însămi am ales să nasc, în urmă cu zece ani, la o clinică privată. În ceea ce mă privește a fost o experiență pe care aș mai repeta-o și de zece ori, dacă ar fi să mai nasc din nou, însă nu am avut complicații, nici eu și nici fetița mea. Nu la fel de norocoasă a fost femeia care a născut înaintea mea. Nu știu care au fost complicațiile nașterii ei, dar știu ca ea a fost trimisă imediat la Spitalul Elias, iar copilul ei nou-născut – la IOMC – Maternitatea Polizu, cu o ambulanță special echipată, și solicitată de la Polizu. De ce? Clinica respectivă nu era pregătită să gestioneze o naștere care implica orice fel de complicații.

Repet, au trecut zece ani și sper că lucrurile s-au schimbat acolo. Însă știu de ce, chiar și fiind martora acestei întâmplări, am ales totuși să intru în sala de nașteri a clinicii private. Mi-am dorit să trăiesc acel moment special pentru mine cu demnitate. Să nu se țipe la mine, să nu fiu umilită în nic un fel, să-mi țin fetița în brațe imediat după naștere, să pot dormi în aceeași încăpere cu ea, să nu-mi trimit soțul să se târguiască cu vreun ginecolog pentru prețul cezarianei.

Cred că demnitate a căutat și familia Duță când a decis să-și opereze copilul într-un spital privat. Din păcate, demnitatea pe care și-au dorit-o pentru copilul lor a avut un preț sfâșietor: viața lui Ștefan. Probabil că și această poveste, ca multe altele, va fi uitată de opinia publică peste câteva zile sau săptămâni. Ne vom aminti însă de ea fiecare dintre noi data viitoare când vom avea de ales între spitalul de stat cu faianță ciobită și lenjerie îngălbenită, dar unde operează profesorul X (somitate în domeniul său), iar personalul e obișnuit cu manevre de resuscitare, și clinica privată cu design de spa și prețuri de vacanță în Maldive, unde uneori operează același profesor X (dar nu întotdeauna) și unde, în caz de complicații, trebuie să suni la 112.