Slalom printre nunti celebre

VEZI FOTO

POZA 1 / 3

Nunti (fara botezuri) celebre

Sigur, casatoriile au fost dintotdeauna prilejuri ideale de etalare a status-ului social. Dar abia odata cu tehnologia imaginii (mai intii fotografia, pe urma cinemaul si televiziunea) am putut vedea, toti, „pe concret', fiecare cit are (si cit e dispus sa dea)… Pentru asta, nu trebuie sa se ajunga neaparat la induiosatoarele formule autohtone „cu strigari', in care cadourile (pecuniare) ale nuntasilor sint anuntate la masa, sus si tare, de parc-ar fi intrarile la curti regesti. Nu. E suficient sa te duci la fotograf (cind n-ai ce trebuie, adica status, ca sa vina paparazzi dupa tine) si sa „imortali­zezi momentul'. Nuntile cele mai amarite trec, toate, pe la fotograf – inainte sau dupa; preferabil inainte, caci dupa, cu bauturile, dansurile si celelalte, mirii & miresele ajung cam si­fonati… Tabloul de nunta sta, la loc de cinste, in caminele cele mai umile. O „piedica in calea uitarii', cel mai adesea, dar si un mod de a spune: „Uite ce frumosi/fericiti/eleganti eram! Deh, o data se casatoreste omul…'

Evident, chestia cu „o data' nu mai e valabila, dar tehnologia tine pasul (si) cu divorturile. De la un anumit grad de notorietate in sus, nu mai e nevoie sa te duci tu, „ca si' cuplu, la fotograf; vine acesta dupa tine. Nunta lui Michael Douglas cu Catherine Zeta-Jones a fost un contract in exclusivitate cu o anumita revista – in dauna tuturor celorlalte. O imagine face cit o mie de cuvinte, asta se stie; ce nu se stia este ca, daca vorbim de o nunta cu staif, o imagine-de-vedeta face cit un mi­liard de imagini cu o nunta oarecare, de la Chat­tanooga la Ciorogirla… Si asta pentru ca imaginea aceea (de vedeta, deci) va fi trecut prin a saptea Arta, apoi prin toate pozele din toate revistele de pe mapamond, deci este cu atit mai pretioasa.

Daca e adevarat ca toti cei care se casatoresc sint fericiti in momentul casatoriei (si probabil ca sint, deci cu siguranta ca este), atunci ne putem imagina cit de fericiti trebuie sa fie cei care se casatoresc stiind ca vor fi vazuti de o lume intreaga: povestea cu pozele devine un amestec interesant de narcisism comun (toata lumea adora sa se vada in poze, mai ales de la nunta!) si de generozitate „regala' (uite ce darnici sintem, va impartasim pozele noastre!) intemeiata pe consideren­te de „bun-simt' si de simt al afacerilor (toata lumea adora sa vada pozele, mai ales de la nunta, ale celor care au statut „iconic'!).

Ce ar fi fost „marile nunti ale secolului' (XX) fara artileria grea a fotografilor – cu pagubele lor colaterale, paparazzi? OK, unele dintre acestea (cum ar fi nunta lui Grace Kelly, „prin­tesa marelui ecran', cu micul Print – fara ecran – Rainier de Mona­co) au fost filmate & aratate (pentru prezent si posteritate) la jurnalele de stiri. Dar imagi­nile filmate or fi ele miscatoare, insa au dezavantajul de a nu putea fi privite oricind si oriunde. Fotografiile, in schimb, multiplicate in sute de mii de reviste (mondene sau nu), sint la dispozitia oricui vrea sa le priveasca – acasa, in tren sau metrou. Cind, un sfert de secol dupa nunta lui Grace cu Rainier, Caroline de Monaco (fiica acestora) a-nceput sa se tot casa­toreas­ca – evident, cu divorturile afe­rente intre aceste pla­cute activitati –, n-a existat coperta de Paris Match care sa nu se faca oglinda acestor nunti… Micul principat (intotdeauna mai mare & mai tare la imagine decit la substanta) devenise – gratie afa­cerii numite „Mondenitate” – mai cunoscut decit multe alte tari cu monarhii serioase, dar discrete. Ce atragea atentia presei? Desigur, nu doar „serialitatea' nuntilor, ci (mai ales) faptul ca familia Grimaldi era un produs media – si ca stia foarte bine sa „ponteze', coti­dian, la fabrica de marketing. Combinatia dintre o actrita frumoasa si celebra si un print nu foarte frumos, dar foarte bogat, avea toate ingredientele unei povesti de succes care se cerea urmarita de-a lungul mai multor generatii. Un fel de Dallas cu stil.

Pe acest teren deja pregatit, „nunta (in fine!) a secolului' – cea dintre Diana si Charles – a venit ca apoteoza fireasca a unui trend. S-au scris sute de mii de articole despre trena, lunga de multi metri, a rochiei Printesei de Wales, s-a analizat in amanunt fiecare detaliu vestimentar, mental sau comportamental, s-a studiat si s-a criticat si s-a tocat marunt impactul plane­tar al acestui eveniment – vazindu-se in el, pe buna dreptate, un simbol semnificativ al deplasarii sensurilor in societatea de consum dinspre „a fi' inspre „a avea' si „a parea'. Dar tot ce s-a scris a palit in comparatie cu imaginile concrete ale nuntii! Abia vazind – si trena de citiva metri, si fastul ceremoniei, si invitatii incoronati si, mai ales, capsorul fermecator al Dianei – puteai sa intelegi, efectiv, cum sta treaba si cu status-ul, si cu produsul. Pi­na sa ajunga Diana sa controleze ea insasi jocul dur si periculos care se cheama marketing, nunta ei a fost ca un fel de „repetitie generala', regizata de altii, a ceea ce avea sa urmeze. Mireasa cu chip angelic si zimbet sfios a devenit – cu timpul – „master of the game' in materie de autopromovare. Pro­babil ca, daca ar fi apucat sa se casatorea­s­ca cu Dodi al Fayed, nunta lor ar fi eclipsat nunta princiara tocmai pentru ca, in locul capetelor incoronate care au venit la aceea, si care necesita legende explicative sub fotografii, Lady Di ar fi strigat adunarea tuturor starurilor pop – de la Tom Cruise la Elton John si de la familia Beckham la „familia' Dolce & Gab­bana. Dar n-a fost sa fie; in locul unei nunti, ne-am ales cu o inmormintare… Iar aceasta (legea Imaginii-Regina este nemiloasa!) a eclipsat, parca, nunta insasi.

Ce mai ramine, daca ne uitam dinspre Buckingham Palace inspre Hollywood, din le­genda romantica a nuntilor-nunti, si nu aface­ri de imagine? Cei care mai cred in asa ceva (un Ben Affleck si o Jennifer Garner, de pilda) isi „rezolva' detaliul nuptial departe de ochii presei, intr-o confidentialitate cu atit mai laudabila cu cit a devenit o rara avis… Altii – sau altele: vezi Britney Spears si episodul cvasi-burlesc al „nuntii' sale de numai 24 de ore! – confunda „cel mai important pas din viata' cu o aventura de-o noapte, un „one-night-stand' intr-un motel confundat, din motive bahice sau de alt fel, cu oficiul starii civile. Iar altii, in fine, fac ceea ce stie sa faca Holly­woodul cel mai bine: show. Nunta lui J.Lo cu Marc Anthony a fost un eveniment atit de fastuos si de ostentativ incit a parut ca „L' si „O' din „J.Lo' veneau de la cele doua litere dublate din „HOLLYWOOD', insemnul care veghea­za de sus „Orasul ingerilor'…

Cit despre „TomKeti', acestia au combinat, pur si simplu, grandoarea unei nunti hollywoodiene cum scrie la carte, „pe deal' (vezi mai sus!), cu falsa „confidentialitate' a unei locatii excentrice. Practic, castelul medieval din Bracciano putea fi oricare insula privata din oceanul planetar, pe care Tom & Katie sa-si primeasca oaspetii la fel de celebri si de pretiosi ca si ei; doar ca s-ar fi pierdut elementul – esential – de „uite-l, nu e', tachineria perversa prin care ochii publicului (si sutele de paparazzi cu ochi sticlosi) sint ademeniti in­tr-un mic loc aparent accesibil, care se dovedeste mai inaccesibil decit Vaticanul pentru Osama bin Laden! Ziduri de zeci de metri, paza ca pentru un summit G-8, un spatiu aerian inchis prin bunavointa autoritatilor ita­lie­ne, camere de televiziune postate peste tot si care nu prind decit „firimituri' de imagini – iata, concret, la ce s-a redus „Nunta secolului'… Mesajul e simplu: „sintem atit de puter­nici ca nici nu ne pasa, nici o imagine nu face mai mult decit mii de ima­gini, asa ca multu­mi­ti-va cu ce va dam: «ima­ginea» unei nunti fara imagini!'.

Filme cu nunti (dar, in continuare, fara botezuri!)

Ca sa ne mai revenim – si sa revenim la o „imagine' mai idilica a ideii de Matrimoniu –, e reconfortant sa ne intoarcem la filmele cu nunti. Evident, nu vorbim aici despre „home movie'-urile amarastenilor care tocmesc un videoamator pentru a le „imortaliza' ceremonia, masa si dansul, ci la peliculele propriu-zise in care au jucat – de multe ori – vedetele care se casa­toresc „departe de ochii lumii'. Evident, sint nenumarate: asa cum orice fata viseaza sa ajunga la altar alaturi de alesul inimii ei, orice comedie romantica nu poate sfirsi decit printr-o nunta bine regizata.

Unele isi anunta subiectul din titlu – precum The Wed­ding March al actorului-regizor Erich von Stroheim (un domn dur si cu monoclu, de la care nu te-ai fi asteptat la astfel de sentimente duioase!); capodopera sa din 1928 contine chiar si o secventa bi-colora turnata in Technicolor, dar mina maestrului nu sta in atita lucru, ci in modul ingenios in care insala as­teptarile spectatorului: printul vienez cam aventurier, jucat chiar de Von Stroheim, renunta la o nunta planificata care ar fi rezolvat, financiar, datoriile sale si ale familiei lui scapatate, atunci cind se indragosteste de o fata frumoasa si saraca… Mda; un film minunat, dar cit de plauzibil astazi, oare?

Un alt maestru, Robert Altman, re­gi­zeaza si el, in 1978, un film care se cheama chiar A Wedding, si care este – poate – raspunsul cinic, o jumatate de secol mai tirziu, la „basmul' scris de Von Stroheim: nunta (bogata si cu tot dichisul, inclusiv o „wedding planner'-ita pe buna dreptate debordata, jucata de Geraldine Chaplin) se face, chipurile, dar este un fiasco pentru ca mireasa fuge cu altul, iar ginerele este „corupt' sub dus de un invitat cam gay. Morala lui Altman este cu totul alta decit aceea de la 1928: casatoria suna bine pe hirtie, dar in practica, it sucks…

Ca este asa se vede si din filmul – realizat cinci ani inaintea celui al lui Altman – intitulat Les noces rouges si apartinind maestrului francez Claude Chabrol: Michel Piccoli si Stéphane Audran (la vremea respectiva, sotia regizorului) au o relatie extraconjugala si ajung la concluzia ca singurii care stau in calea fericirii lor sint… sotii fiecaruia! Asa ca se hotarasc sa se debaraseze de ei, dar nu prin divort – caci costa –, ci prin crima.

Exista si solutii mai putin radicale; un film nu foarte cunoscut, din 1993, al lui Ang Lee (autorul melodramei gay Brokeback Mountain, dar si al superbului basm acrobatic Tigru si dragon) se numeste The Wedding Banquet si se petrece in Taiwan, unde familia jumatatii orientale a unui cuplu gay hotaraste casatoria acestuia cu o fata de aceeasi etnie; pina la urma cuplul, de coniventa cu propusa mireasa, gaseste o iesire convenabila din situatia de vodevil modern si (tragi)comedia se termina cu bine…

Intre aceste extreme – de la Von Stroheim la Chabrol, trecind prin Altman si Ang Lee –, exista, fireste, si sentimente mai caldute, sau macar mai amabile, cind nu de-a dreptul muzicale. Doua din cele mai in­cin­ta­toa­re filme cu nunti facute vreodata sint Muriels Wedding (realizat in 1994, in acelasi an cu „filmul-cu-cele-mai-multe-nunti-in-titlu': Four Weddings and a Funeral) si My Best Friends Wedding (realizat trei ani mai tirziu de acelasi australian, P.J. Hogan). Primul, o privire deloc „canonica' asupra casatoriei, este condus cap-coada de in­ter­pretarea superlativa a minu­natei Toni Collette si insotit de slagarele nemuritoare ale formatiei ABBA. Al doilea (care are in distributie nume glamour precum Julia Roberts si Cameron Diaz) este un „remake' contemporan al unei situatii pe care comediile romantice o tot bat in cuiele scriptului, fara sa sufere ca e batuta: aceea in care doi fosti iubiti, care fusesera la un pas de „marele pas', se reintilnesc dupa niste ani, El (Dermot Mulroney) anuntind-o pe Ea (Julia Roberts) ca se casatoreste cu (alta) Ea (Cameron Diaz)… „Twistul' de „anii ‘90' este dat de faptul ca „prima Ea' are un confident in persoana sarmanta si flamboaianta a lui Rupert Everett, gay fermecator si pe ecran, si-n afara lui. Muzica se cerne peste story precum zaharul pudrat peste prajiturile de nunta, dar cireasa de pe tort este finalul filmului in care – alt „twist'! – Julia nu ramine cu Dermot, ci cu… Rupert, pe principiul: Fata draga, nu fi trista, poate ca nu-ti pot oferi decit un amor platonic, dar asta nu-nseamna sa nu ne rupem pantofii dansind la nunta „celui mai bun prieten', ca niste adulti sofisticati ce sintem!

Citeva din cele mai celebre nunti filmate vreodata pentru marele ecran au in centrul lor scena de dans (vezi Ghepardul lui Visconti si Nasul lui Coppola (foto)). Dincolo de virtuozitatea tehnica (si a dansului, si a filmului respectiv), poate ca asta e – pina la urma – ceea ce ne amintim, daca sintem „adulti sofisticati', dintr-o nunta: nu ceremonia de la biserica (prea lunga!), nu masa (prea indestulata!) si nu cadourile (prea scumpe!), ci acest lucru gratuit si plin de gratie care este dansul. E un semn ca institutia casatoriei inca mai are un sens. Shall we dance?

Alex. Leo Serban

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK