Singuratatea, de Alex. Leo Serban

Dinco­lo de rezulta­tul surprinzator (si de im­paunarea co­respunzatoare a res­pon­sabilului acelui numar – un anume a.l.s.), faptul in sine nu a fost comentat desi, poate, ar fi meritat. Nu sint sociolog, dar cred ca anumite lucruri pot fi intuite.

De pilda, este evident ca succesul temei nu vine din faptul ca lumea ar fi mare „amatoare de singuratate', ci dimpo­t­riva; numarul a fost cumparat tocmai pentru ca oamenii se tem de Singuratate si au crezut – probabil – ca numarul acela le ofera retete. (Chiar si marturia altora poate fi o „reteta'.) Daca Singuratatea e mita domestica cea mai zbirlita, a­tunci, nu-i asa, musai sa existe modalitati de a o imblinzi.

Al doilea lucru intuibil este ca Singuratatea (dupa indicii­le gramaticale, „a bitch') isi infige ghearele mai ales in inimi fe­minine (desi, se pare, rata sinuciderilor este mai ridicata prin­tre barbati). In mod „natural' mai sensibile, femeile sufera cu siguranta mai mult, din orice, iar pragmatismul de care – se pare – dau dovada nu le foloseste in acest caz la nimic: oricit de „emancipate', e greu de presupus ca-si pun in cui fara regrete o relatie expirata si ca se-arunca pe primul barbat care le iese in cale a doua zi dupa ce s-au despartit.

E nevoie de timp pentru ca ranile sa se cicatrizeze, iar ranile acestea nu se vor inchide niciodata daca pisica Singuratate isi ascute ghearele intr-o inima sfarimata. Uneori, aceas­ta rutina devi­ne un masochism: cu­nosc femei pa­ra­site care nu-si reteaza le­ga­tu­rile cu Cel Care Le-A Pa­rasit min­giind, la nesfirsit, blana Sin­­gu­ra­ta­tii – ca niste vesnice Miss Havisham, ale caror rochii de nunta zd­ren­tui­te se-ntind pina in patul barbatului infidel… (Cocteau are un monolog splendid, Vocea uma­na, in care firul telefo­nului la care vor­bes­te Ea – pe care-o vedem si auzim – cu El – invizibil si inaudibil – este ca un lat in ju­rul gitului.)

OK, toate acestea sint cli­see – mai mult, sint cliseele bar­ba­tilor. Dar nu cred ca, in materie de clisee, se­­xul are vreo relevanta, ceea ce insea­mna ca, de fapt (si oricit ar parea de „politic-incorect'), ele sint ade­va­ra­te…

Marturisesc ca motivul pentru care am facut acea tema este ca nu sufar de Singuratate. Stiu, pare o insulta, dar este purul adevar: ma interesa problema „din exterior', incercind sa inteleg de ce altii sufera de ceea ce eu consider o binecuvintare. Pentru ca nu cred ca, astazi, te mai poti plinge de aceasta mita infecta cind ai un mouse la indemina!

Vrei sa comunici, deschizi computerul. Faptul de a nu fi nevoit sa interactionezi, altfel decit virtual, cu o gramada de indivizi potentialmente suspecti te „ecraneaza' confortabil in spatele unei libertati fara precedent. Mai mult: iti da surogatul „socializarii', lasindu-te singur cu Singuratatea buna: aia in care te gindesti, pufos si molcom, la ale tale. In care iti mingii reveriile. In care te regasesti.

Singuratatea rea este un cliseu literar-romantios; poate ca n-ar strica sa-i ardem un sut in fund acestei mite, raminind singuri si fericiti cu noi insine.

Articol publicat in ELLE Februarie 2009

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK