Serena nu e om – asta a părut să fie acordul unanim al celor care au comentat partida de tenis dintre Williams și japoneza Naomi Osaka, o debutantă în lumea rarefiată a finalelor de Grand Slam. Serena a exagerat, Serena a fost isterică, Serena a fost nedreaptă, o divă care i-a pus stadionul în cap adversarei, Serena nu știe să piardă și e păcat să vezi asta de la ceea ce numeam până acum o mare campioană. Cam asta se vedea, pe ecranele pe care le aveam la dispoziție și care oglindeau opiniile internetului, femei și bărbați deopotrivă.
Apoi erau celelalte opinii – Serena a făcut foarte bine să se revolte, nu a ales să tacă atunci când a fost nedreptățită, a dovedit calități incontestabile de lider atunci când a reușit să facă 24 de mii de oameni să nu mai huiduie, indignați de conflict, și să îi aplaude lui Osaka victoria, Serena nu a dat înapoi nici în conferința de presă care a urmat meciului, susținându-și sus și tare punctul de vedere și păstrând în același timp un ton respectuos la adresa arbitrului care o nedreptățise. Fiecare dintre aceste tabere părea să aibă dreptate.
Ce s-a întâmplat:
Sâmbătă noaptea, Serena a pornit ca favorită împotriva lui Naomi Osaka în finala US Open, turneu care se joacă, cum se spune, la ea acasă. Era a doua mare finală de la nașterea fiicei ei anul trecut, era într-o formă mult mai bună decât la prima, la Wimbledon, și miza era uriașă. Câștigând, Serena ar fi cules niște lauri speciali – reușind să revină în forță în joc după o naștere cu complicații care au necesitat intervenții chirurgicale, în plus, ar fi egalat-o pe Margaret Court, o jucătoare dintr-o altă eră care deține 24 de trofee de Grand Slam, devenind astfel incontestabil cea mai bună jucătoare din toate timpurile’, un titlu onorific care i se acordă sau retrage de către public după cum bate vântul.
Primul set a fost rezolvat rapid de Naomi Osaka, însă în al doilea Serena a încercat să revină, lucru pe care l-a mai făcut, de altfel, în multe rânduri, reușind chiar să facă un break. De atunci au început să se complice lucrurile. Antrenorul ei, Patrick Mouratoglu, i-a făcut semne din tribună. Arbitrul Carlos Ramos le-a interceptat și a dat un avertisment. Serena, cunoscută pentru faptul că nu acceptă coaching pe teren nici măcar în competițiile în care acest lucru este permis, s-a revoltat: Nu trișez, prefer să pierd.’ Jocul a mers mai departe, cu campioana americană vizibil enervată. Apoi, Serena a spart o rachetă, lovind-o violent de suprafața de joc. Arbitrul a sancționat-o cu un punct. De aici, Serena s-a dezlănțuit, numindu-l hoț pe arbitru pentru punctul furat și somându-l să își ceară scuze. Arbitrul a sancționat-o atunci, pentru a treia abatere, luându-i un întreg game.
În cele din urmă, pe o arenă Arthur Ashe vuind de revoltă, Naomi Osaka a câștigat meciul și a trecut în lacrimi (și huiduieli ale publicului) prin ceremonia în care își celebra primul ei titlu de Grand Slam.
Serena nu e om. Sau cine are dreptul la furie
Toată această întâmplare a avut un impact năucitor, nu doar în lumea tenisului. Acolo, jucătoarele și jucătorii au comentat, și-au negociat pozițiile, au ajuns cumva la un consens: nimeni nu a avut dreptate, dar Carlos Ramos a încurajat escaladarea unui conflict inutil. În rest, lumea internaută a fost fie indignată de nedreptate, cum ziceam mai devreme, fie indignată de reacția Serenei, care cere tratament preferențial pentru ea și nu e pentru prima dată când crede că regulamentele nu i se aplică.
Spiritele s-au încins, cum era de așteptat, și s-au folosit cuvinte grele fie către o parte, fie spre cealaltă. Serena l-a numit pe Ramos hoț și mincinos și aliații ei au fost de acord, cei care nu o plac au numit-o pe ea divă, trișoare, nesportivă…
Nici unul dintre aceste lucruri nu e adevărat. Conform regulamentelor din tenis, arbitrul este complet acoperit – a sancționat progresiv o serie de abateri de la cod, până a ajuns la pedeapsa cea mai mare. Numai că acest regulament nu e valabil pentru toată lumea.
Au fost nenumărate instanțe (chiar la această ediție de US Open), în care regulamentul nu a constituit piatra de temelie a jocului – într-un meci al lui Nick Kyrgios, arbitrul Mohamed Lahyani a coborât de pe scaunul său să îl convingă pe jucător să continue să meciul – ceea ce ar putea fi numit coaching (lucru nepermis în nici un fel de regulament și care nu a fost sancționat în detrimentul jucătorului). Sloane Stephens a primit, într-un meci important, în mai multe rânduri coaching de la antrenorul aflat în tribună. Arbitrul confruntării respective nu a văzut (sau nu a vrut să vadă) abaterea. Rachete s-au tot rupt la nervi. Așa încât izbucnirea Serenei, în cazul căreia un arbitru a decis să fie mai catolic decât papa, poate fi justificată.
Apoi, mai e ceva. Tenisul nu e un lucru care se întâmplă în vid. Iar Serena cu predilecție a avut de înfruntat mai mult decât adversarele de pe teren. Pentru ea, pe întreg parcursul carierei, obstacolele au ținut și de rasism, de sexism, de reguli nedrepte – e notoriu cazul recent în care organizatorii de la Roland Garros au interzis costumul purtat de ea pentru competițiile viitoare. Serena a ajuns cine este în acest moment tocmai pentru că a confruntat, dincolo de mingi inspirate, și toate aceste situații. Statutul ei de campioană absolută nu e alcătuit doar din cupe și medalii, ci și din schimbările pe care le-a adus sportului. Iar lucrul acesta l-a realizat fiind vocală de fiecare dată când a perceput nedreptatea și sancționând ceea ce i s-a părut nefiresc. Spre exemplu, Serena s-a luptat pentru plată egală între femei și bărbați la turnee. Și anul acesta a ridicat o problemă cu care se confruntă jucătoarele întoarse din concediu de maternitate – susținând că trebuie să fie seeded’ la Wimbledon, ceea ce însemna o deturnare a regulamentului pentru a-i face loc, în virtutea poziției pe care o avea atunci când a intrat în concediu, așa cum se întâmplă în cazul tuturor femeilor care se muncesc și se întorc la serviciu din acest concediu’. În funcție de unghiul din care sunt privite, lucrurile de felul acesta sunt fie concesii făcute unei singure jucătoare care se revoltă și are o voce suficient de înaltă ca să fie ascultată, fie avantaje pe care Serena le-a obținut de una singură pentru toate femeile din sport. Lipsa de acord în ce privește tipul acesta de situație duce la aceeași tristă concluzie pe care o anunțam de la început: Serena nu e om și acțiunile ei nu vor fi judecate la fel ca cele ale altor persoane.
În acuzațiile de sexism pe care le-a făcut în timpul incidentului și după ce el a avut loc, Serena are dreptate. Până la un punct. E drept că bărbaților le sunt tolerate mai multe – Boris Becker a recunoscut că i-a făcut coaching lui Novak Djokovic la Wimbledon în 2015 (iarăși, arbitrul nu a văzut), Nick Kyrgios a scăpat doar cu avertismente și amenzi pentru multe rachete rupte și vorbe mult mai grele decât cele ale Serenei, iar istoria masculină a sportului este plină de bărbați ale căror reacții la mânie sunt celebrate. Ele i-au creat pe Nasty, pe McEnroe și pe mulți alți tenismeni care nu au trebuit să dea dovadă de grație și noblețe sufletească la furie. Dar sunt cazuri similare și pentru femei – asta dacă ați uitat deja cum Mihaela Buzărnescu răcnea, chiar anul ăsta, preț de jumătate de oră, înjurături la adresa arbitrei unui meci.
A fost arbitrul Ramos sexist în acest caz? Asta nu se poate spune cu certitudine. Ramos este recunoscut ca fiind atât de strict încât s-a certat pe anumite decizii, doar în ultimii ani, cu Rafael Nadal (care l-a amenințat că nu va mai arbitra vreodată un meci de-ale lui) sau cu Novak Djokovic (care a părut să îl amenințe cu aruncarea rachetei în direcția lui). În nici unul dintre aceste cazuri nu s-a trecut peste un simplu avertisment. E arbitrul reprezentantul autorității într-un sport care, deși mai incluziv decât altele, e încă sexist? Asta cu siguranță.
Și dreptatea stă în punctul acesta – da, poate că argumentul sexismului lansat de Serena nu e impecabil (dar al cui ar fi, în circumstanțele acelea?). Da, Serena nu are dreptul să se înfurie și să atace sub centură – pentru că asta o face o învinsă care nu știe să piardă (deși, pe lângă cele 100 de finale WTA câștigate, are vreo 27 pierdute, în care s-a comportat foarte bine). Și da, arbitrii sunt oameni iar deciziile lor pot fi grăbite, contestabile, subiective.
Numai Serena nu e om. E femeie, și ar trebui să știe care este locul ei în lume. Ce bine că ea nu e de aceeași părere!
Citește și:
ELLE EXCLUSIV: Simona Halep – Nu regret nici o secundă, dacă ar fi să mă nasc din nou aș alege același drum!’
Foto: Hepta