Scriitoarea Oana Orlea, o Cantacuzino in Picardia

Scriitoarea Oana Orlea, pe numele sau adevarat Ioana Maria Cantacuzino, povesteste, in exclusivitate pentru ELLE Romania, despre avatarurile unei vieti incepute inainte de razboi, continuata sub comunisti si apoi reluata de la zero in exil.

Pe Oana Orlea e greu s-o prinzi in cuvinte. O aristocrata care detesta sincer s-o numesti asa („E apanajul aristocratiei’, ar spune multi), fost detinut politic caruia nu-i place defel sa depene amintiri siropoase, o emigranta care vede cu ochi limpezi defectele emigratiei romanesti...


Pare o fiinta plina de contraste, si totusi nu e. E doar o femeie puternica, consecventa cu ea insasi, care spune raspicat ceea ce gandeste. Nascuta intr-o familie cu un nume nobil, Oana Orlea, pe numele sau adevarat Maria Ioana Cantacuzino, n-a apucat sa se bucure cu adevarat de privilegiile cuvenite prin rang. Desi nepoata printesei Maruca Cantacuzino si, deci, prin alianta, si a lui George Enescu (cel de-al doilea sot al Marucai), cea care avea sa se ascunda mai tarziu sub pseudonimul literar Oana Orlea a crescut pe langa bunicii ei „ca o planta salbatica si cam insingurata’, asa cum marturiseste chiar ea. Viata debuteaza destul de abrupt pentru micuta Maria Ioana: parintii divorteaza, pe cand ea avea doar patru ani, incepe razboiul, mama pleaca pe front ca infirmiera si, nu peste mult timp, incepe lungul cosmar comunist. Tatal sau, Constantin „Bazu’ Cantacuzino, pilot erou de razboi, fuge din tara cu avionul! Maria Ioana Cantacuzino afla atunci ca numele ei este o rusine si, la 16 ani, in urma unei fapte de eroism copilaresc, avea sa cunoasca teribila experienta a inchisorilor comuniste.


Urmata de lupta pentru supravietuire a perioadei de dupa liberare, dar si de o mare dorinta de a-si trai viata din plin, mereu la timpul prezent: iubeste, se casatoreste, cutreiera tara in lung si-n lat cu rucsacul in spate si cu prietenii alaturi, ba chiar reuseste sa publice cateva carti, sub numele „nepatat’ de Oana Orlea. Se hotaraste sa emigreze abia „in ceasul al doisprezecelea’ si… reia viata de la zero, la 40 de ani, in Franta, alaturi de prietena sa de-o viata, scriitoarea Rodica Iulian. O existenta plina, nu? Dar s-o luam cu inceputul.


Inceputul pare sa fie frumos, pentru un timp. Mama, Anca Diamandy, se trage dintr-o familie de mici boieri moldoveni; tatal, Constantin „Bazu’ Cantacuzino, este fiul Marucai si al lui Mihail Cantacuzino. Personalitate aventuriera si destul de egocentrica, pilot si hocheist celebru al epocii, mare iubitor de femei, Bazu Cantacuzino e un barbat care-si savureaza fiecare clipa a vietii. Divorteaza de Anca Diamandy pe cand Maria Ioana avea patru ani.


Cand o intreb ce amintiri are despre tatal sau, Oana Orlea face o pauza lunga, apoi imi raspunde sec: „N-am. N-am pentru ca nu l-am mai vazut de cand aveam 8 ani. In schimb, are cateva amintiri din copilarie despre bunica sa, Maruca, si despre George Enescu. Mi le impartaseste, desi imi marturiseste ca nu prea ii place sa depene amintiri din copilarie pentru ca e aproape imposibil sa eviti deformarea pe care o aduce trecerea anilor. Din inflexiunile vocii ei si din felul in care vorbeste despre ei, poti sa intrevezi sentimentele copilei fata de cei doi bunici celebri: „Despre Pinx, ca asa-i spuneam lui Enescu, am amintiri extraordinare. Mama a fost, la un moment dat, infirmiera, in timpul razboiului, si a plecat in Basarabia. In perioada aia – i-am si reprosat-o putin mai tarziu –, m-a lasat la bunica, la Cumpatu, la Maruca. Pe Maruca n-o prea vedeam, ca sa fiu sincera – ea dormea pana foarte tarziu. Era o guvernanta care se ocupa de mine, o persoana infecta, iar eu eram putin ca o planta salbatica si cam insingurata. Si cum umblam eu asa, ca un suflet parasit, prin vila aceea mare, veneam foarte des la bucatarie.


Intr-o zi, l-am intalnit acolo pe Pinx, care m-a chemat sa iau micul dejun cu el. Am mers amandoi sus in sufragerie, unde am mancat, fata in fata… mamaliga cu magiun. Mi-a ramas mamaliga aia cu magiun si azi in memorie‘. Isi mai aminteste Oana Orlea si de faimoasele receptii-concert date de sotii Enescu, la vila Luminis: „Eram imbracata cu o rochita albastra cu pliuri si aveam o funda mare in cap… Ma plictiseam! Ma carau la toate concertele si ma plictiseam de moarte. Bunica-mea avea obiceiul sa scrie mereu biletele catre unii sau altii dintre invitati si ma trimitea pe mine sa le duc. Ea statea intinsa pe canapea, cu o blana peste picioare… Multa vreme am crezut ca in biletelele alea era ceva foarte important. Din cand in cand era, dar am descoperit curand ca de cele mai multe ori erau numai banalitati.


Cu amintirile nu stii niciodata cat sunt de apropiate de realitate, daca nu sunt mult lustruite, periate, deformate, reconstituite. Am citit in memoriile cuiva – nu-mi mai amintesc ale cui –, despre concertele de la Luminis, ca eram si eu pe-acolo, o fetita inteligenta, vesela si nostima. Iata, eu nu-mi amintesc ca eram vesela, ci imi amintesc ca ma plictiseam si eram nervoasa si trista. Pe cine sa crezi?’.

Furate de amintirile „mondene’, omit s-o intreb despre cealalta jumatate a familiei, partea materna. Oana Orlea imi completeaza, insa, tabloul: „Uite, vezi, ma las de fiecare data antrenata pe firul intrebarilor in legatura cu George Enescu si cu familia Cantacuzino, de am putea sa ne intrebam cu cine m-a facut tata. Bunicul dinspre mama, George Diamandy, mare calator, socialist, destul de mare amorez, dupa cum am aflat de curand, a fost si el un tip interesant. Cert, e mai putin cunoscut, totusi, ceva din genele lui oi fi avand si eu in sange. Cat despre mama, a fost o femeie timida si nepregatita pentru viata, care a stiut sa se bata in conditii foarte grele, cu o mare tinuta. Era foarte distinsa, nu ca mine. Eram atat de diferite, incat cred ca de foarte multe ori trebuie sa se fi simtit ca gaina careia i-a iesit din ou un pui de rata. A muncit cu disperare ca sa ma creasca. Poate ca asta nu e atat de spectaculos si pasionant, insa a eluda mereu aceasta parte a familiei mi se pare nedrept si cam penibil. E ca si cum n-as avea decat o jumatate din mine luminata de reflectoare pe scena. Ca actritele care sunt mereu fotografiate din profilul cel mai avantajos’.


Razboiul s-a sfarsit. Mama se intoarce de pe front, istoria se intoarce cu susu-n jos si comunistii pun mana pe tara, pentru o jumatate de secol de cosmar. Tatal fuge peste granita cu avionul, Enescu si Maruca se hotarasc de asemenea sa nu se mai intoarca in Romania. Pentru Anca Diamandy si fetita ei vin vremuri grele. Ajunsa la varsta adolescentei, Oana se viseaza eroina si, drept urmare, face tot felul de trasnai. Memorabil este episodul in care arunca cu prastia o piatra in masina lui Petru Groza… Inauntru era soferul, care a fugit dupa ea, inutil de altfel.


In liceul unde era eleva, atmosfera era destul de ostila „fostilor’. Cand o intreb de anii aceia, Oana Orlea face din nou un efort sa se-ntoarca in timp: „Era o atmosfera tensionata. La un moment dat, Radu Cosasu a scris un articol in Scanteia tineretului’, in care ma ataca pe mine si pe cateva colege. Titlul articolului era „Printesa dolarilor’. Facea caz de originea mea etc., etc., si incheia spunand ca sunt o matraguna care trebuie smulsa – asta imi aduc foarte bine aminte. Si mai spunea ca aduc bautura la scoala si le oblig pe fete sa bea.


Atunci am ras cu toate colegele mele de asta, pentru ca adevarul era foarte amuzant: pe vremea aceea imi placea la nebunie zeama de varza acra si adevarul este ca am adus o data la scoala o sticla de zeama de varza, ne-am asezat cu fundul pe banci si am baut toate, trecandu-ne sticla de la una la alta. Nici vorba de alcool, nici in vis nu ne-ar fi trecut prin cap asa ceva. Ei, si dupa articolul asta, s-a intamplat un lucru ciudat in scoala: profesoarele s-au impartit in doua – cele care ne-au dat la cap si cele care ne-au luat in brate si ne-au consolat. N-am mai putut suporta, asa ca, inainte sa fiu arestata, am plecat de-acolo si m-am dus la o scoala de topometrie, la Otopeni, unde eram interna. Era acolo o lume foarte amestecata, insa n-as putea sa spun ca atunci eram in stare sa-mi dau seama de bogatia acelei lumi. Erau tot felul de oameni, fosti proprietari, oameni dati afara de peste tot, iar eu eram cea mai tanara, aveam doar 16 ani. Mancam groaznic de prost, dar mancam prost si-acasa si asta cred ca m-a ajutat sa trec mai usor peste mancarea infama din puscarie. La puscarie n-am vazut viermi in mancare. La scoala de la Otopeni am avut viermi in mancarea de fasole. Am stat acolo cam vreo trei luni, apoi am fost arestata’.

Page: 1 2 3 4

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
 
Publicitate
Antena 1
Unica.ro
catine.ro
Mai multe din lifestyle