Scriitoarea Oana Orlea, o Cantacuzino in Picardia

Pe Oana Orlea e greu s-o prinzi in cuvinte. O aristocrata care detesta sincer s-o numesti asa („E apanajul aristocratiei', ar spune multi), fost detinut politic caruia nu-i place defel sa depene amintiri siropoase, o emigranta care vede cu ochi limpezi defectele emigratiei romanesti...

Pare o fiinta plina de contraste, si totusi nu e. E doar o femeie puternica, consecventa cu ea insasi, care spune raspicat ceea ce gandeste. Nascuta intr-o familie cu un nume nobil, Oana Orlea, pe numele sau adevarat Maria Ioana Cantacuzino, n-a apucat sa se bucure cu adevarat de privilegiile cuvenite prin rang. Desi nepoata printesei Maruca Cantacuzino si, deci, prin alianta, si a lui George Enescu (cel de-al doilea sot al Marucai), cea care avea sa se ascunda mai tarziu sub pseudonimul literar Oana Orlea a crescut pe langa bunicii ei „ca o planta salbatica si cam insingurata', asa cum marturiseste chiar ea. Viata debuteaza destul de abrupt pentru micuta Maria Ioana: parintii divorteaza, pe cand ea avea doar patru ani, incepe razboiul, mama pleaca pe front ca infirmiera si, nu peste mult timp, incepe lungul cosmar comunist. Tatal sau, Constantin „Bazu' Cantacuzino, pilot erou de razboi, fuge din tara cu avionul! Maria Ioana Cantacuzino afla atunci ca numele ei este o rusine si, la 16 ani, in urma unei fapte de eroism copilaresc, avea sa cunoasca teribila experienta a inchisorilor comuniste.

Urmata de lupta pentru supravietuire a perioadei de dupa liberare, dar si de o mare dorinta de a-si trai viata din plin, mereu la timpul prezent: iubeste, se casatoreste, cutreiera tara in lung si-n lat cu rucsacul in spate si cu prietenii alaturi, ba chiar reuseste sa publice cateva carti, sub numele „nepatat' de Oana Orlea. Se hotaraste sa emigreze abia „in ceasul al doisprezecelea' si… reia viata de la zero, la 40 de ani, in Franta, alaturi de prietena sa de-o viata, scriitoarea Rodica Iulian. O existenta plina, nu? Dar s-o luam cu inceputul.

Inceputul pare sa fie frumos, pentru un timp. Mama, Anca Diamandy, se trage dintr-o familie de mici boieri moldoveni; tatal, Constantin „Bazu' Cantacuzino, este fiul Marucai si al lui Mihail Cantacuzino. Personalitate aventuriera si destul de egocentrica, pilot si hocheist celebru al epocii, mare iubitor de femei, Bazu Cantacuzino e un barbat care-si savureaza fiecare clipa a vietii. Divorteaza de Anca Diamandy pe cand Maria Ioana avea patru ani.

Cand o intreb ce amintiri are despre tatal sau, Oana Orlea face o pauza lunga, apoi imi raspunde sec: „N-am. N-am pentru ca nu l-am mai vazut de cand aveam 8 ani. In schimb, are cateva amintiri din copilarie despre bunica sa, Maruca, si despre George Enescu. Mi le impartaseste, desi imi marturiseste ca nu prea ii place sa depene amintiri din copilarie pentru ca e aproape imposibil sa eviti deformarea pe care o aduce trecerea anilor. Din inflexiunile vocii ei si din felul in care vorbeste despre ei, poti sa intrevezi sentimentele copilei fata de cei doi bunici celebri: „Despre Pinx, ca asa-i spuneam lui Enescu, am amintiri extraordinare. Mama a fost, la un moment dat, infirmiera, in timpul razboiului, si a plecat in Basarabia. In perioada aia – i-am si reprosat-o putin mai tarziu –, m-a lasat la bunica, la Cumpatu, la Maruca. Pe Maruca n-o prea vedeam, ca sa fiu sincera – ea dormea pana foarte tarziu. Era o guvernanta care se ocupa de mine, o persoana infecta, iar eu eram putin ca o planta salbatica si cam insingurata. Si cum umblam eu asa, ca un suflet parasit, prin vila aceea mare, veneam foarte des la bucatarie.

Intr-o zi, l-am intalnit acolo pe Pinx, care m-a chemat sa iau micul dejun cu el. Am mers amandoi sus in sufragerie, unde am mancat, fata in fata… mamaliga cu magiun. Mi-a ramas mamaliga aia cu magiun si azi in memorie'. Isi mai aminteste Oana Orlea si de faimoasele receptii-concert date de sotii Enescu, la vila Luminis: „Eram imbracata cu o rochita albastra cu pliuri si aveam o funda mare in cap… Ma plictiseam! Ma carau la toate concertele si ma plictiseam de moarte. Bunica-mea avea obiceiul sa scrie mereu biletele catre unii sau altii dintre invitati si ma trimitea pe mine sa le duc. Ea statea intinsa pe canapea, cu o blana peste picioare… Multa vreme am crezut ca in biletelele alea era ceva foarte important. Din cand in cand era, dar am descoperit curand ca de cele mai multe ori erau numai banalitati.

Cu amintirile nu stii niciodata cat sunt de apropiate de realitate, daca nu sunt mult lustruite, periate, deformate, reconstituite. Am citit in memoriile cuiva – nu-mi mai amintesc ale cui –, despre concertele de la Luminis, ca eram si eu pe-acolo, o fetita inteligenta, vesela si nostima. Iata, eu nu-mi amintesc ca eram vesela, ci imi amintesc ca ma plictiseam si eram nervoasa si trista. Pe cine sa crezi?'.

Furate de amintirile „mondene', omit s-o intreb despre cealalta jumatate a familiei, partea materna. Oana Orlea imi completeaza, insa, tabloul: „Uite, vezi, ma las de fiecare data antrenata pe firul intrebarilor in legatura cu George Enescu si cu familia Cantacuzino, de am putea sa ne intrebam cu cine m-a facut tata. Bunicul dinspre mama, George Diamandy, mare calator, socialist, destul de mare amorez, dupa cum am aflat de curand, a fost si el un tip interesant. Cert, e mai putin cunoscut, totusi, ceva din genele lui oi fi avand si eu in sange. Cat despre mama, a fost o femeie timida si nepregatita pentru viata, care a stiut sa se bata in conditii foarte grele, cu o mare tinuta. Era foarte distinsa, nu ca mine. Eram atat de diferite, incat cred ca de foarte multe ori trebuie sa se fi simtit ca gaina careia i-a iesit din ou un pui de rata. A muncit cu disperare ca sa ma creasca. Poate ca asta nu e atat de spectaculos si pasionant, insa a eluda mereu aceasta parte a familiei mi se pare nedrept si cam penibil. E ca si cum n-as avea decat o jumatate din mine luminata de reflectoare pe scena. Ca actritele care sunt mereu fotografiate din profilul cel mai avantajos'.

Razboiul s-a sfarsit. Mama se intoarce de pe front, istoria se intoarce cu susu-n jos si comunistii pun mana pe tara, pentru o jumatate de secol de cosmar. Tatal fuge peste granita cu avionul, Enescu si Maruca se hotarasc de asemenea sa nu se mai intoarca in Romania. Pentru Anca Diamandy si fetita ei vin vremuri grele. Ajunsa la varsta adolescentei, Oana se viseaza eroina si, drept urmare, face tot felul de trasnai. Memorabil este episodul in care arunca cu prastia o piatra in masina lui Petru Groza… Inauntru era soferul, care a fugit dupa ea, inutil de altfel.

In liceul unde era eleva, atmosfera era destul de ostila „fostilor'. Cand o intreb de anii aceia, Oana Orlea face din nou un efort sa se-ntoarca in timp: „Era o atmosfera tensionata. La un moment dat, Radu Cosasu a scris un articol in Scanteia tineretului', in care ma ataca pe mine si pe cateva colege. Titlul articolului era „Printesa dolarilor'. Facea caz de originea mea etc., etc., si incheia spunand ca sunt o matraguna care trebuie smulsa – asta imi aduc foarte bine aminte. Si mai spunea ca aduc bautura la scoala si le oblig pe fete sa bea.

Atunci am ras cu toate colegele mele de asta, pentru ca adevarul era foarte amuzant: pe vremea aceea imi placea la nebunie zeama de varza acra si adevarul este ca am adus o data la scoala o sticla de zeama de varza, ne-am asezat cu fundul pe banci si am baut toate, trecandu-ne sticla de la una la alta. Nici vorba de alcool, nici in vis nu ne-ar fi trecut prin cap asa ceva. Ei, si dupa articolul asta, s-a intamplat un lucru ciudat in scoala: profesoarele s-au impartit in doua – cele care ne-au dat la cap si cele care ne-au luat in brate si ne-au consolat. N-am mai putut suporta, asa ca, inainte sa fiu arestata, am plecat de-acolo si m-am dus la o scoala de topometrie, la Otopeni, unde eram interna. Era acolo o lume foarte amestecata, insa n-as putea sa spun ca atunci eram in stare sa-mi dau seama de bogatia acelei lumi. Erau tot felul de oameni, fosti proprietari, oameni dati afara de peste tot, iar eu eram cea mai tanara, aveam doar 16 ani. Mancam groaznic de prost, dar mancam prost si-acasa si asta cred ca m-a ajutat sa trec mai usor peste mancarea infama din puscarie. La puscarie n-am vazut viermi in mancare. La scoala de la Otopeni am avut viermi in mancarea de fasole. Am stat acolo cam vreo trei luni, apoi am fost arestata'.

Cum de a ajuns tanara Cantacuzina in inchisorile comuniste? Astazi, cu detasarea anilor trecuti de-atunci, am putea spune ca dintr-un gest de eroism pueril. Auzind de partizanii refugiati in munti pentru a lupta impotriva comunismului, eleva de 16 ani viseaza sa li se alature. Cum acest obiectiv nu e foarte usor de atins, tanara nascoceste, impreuna cu un grup de prieteni, o alta modalitate de a o face pe eroina: scrie manifeste impotriva lui Stalin, pe care le strecoara, noaptea, in cutiile postale ale vecinilor. Joaca aceasta nu tine prea mult, caci, marturisindu-si isprava unui baiat de care era indragostita la acea vreme, acesta ii denunta. Simplu. Urmeaza arestarea, zeci de anchete si un periplu de 3 ani prin 13 puscarii. Fara nici un proces.

Nici despre anii de inchisoare Oana Orlea nu vorbeste foarte usor. Pe de-o parte, se fereste sa cada in capcana amintirilor lacrimogene. Pe de alta parte, se considera o „norocoasa': au fost „doar' trei ani si, fata de cei care au sfarsit crucificati pe usile celulelor, ea a scapat cu viata. Apoi, experienta puscariei nu-i usor de impartasit – cel care a trait-o n-o poate transmite, oricat de mult ar vrea, iar cel caruia i se povesteste nu poate s-o inteleaga, oricat si-ar dori acest lucru. E ca si cum ai povesti unui tanar care are astazi 16 de ani „cum era pe vremea lui Gheorghiu-Dej sau a lui Ceausescu', sau ca povestile bunicilor nostri despre razboi.

Dupa atatia ani, cand o intreb – mai mult retoric – care-o fi fost sensul unei astfel de experiente la adolescenta, Oana Orlea imi spune ca o resimte ca pe o incercare a vietii, o perioada de initiere. „Insa nu trebuie uitat, pentru a nu simplifica prea mult lucrurile, ca in urma unor astfel de initieri s-a intamplat sa si moara cei initiati, inainte de a apuca sa se initieze. Asa ca nu i-as acorda un sens prea metafizic. Cu atat mai mult cu cat o prea mare suferinta nu te mai initiaza, ci te distruge.

Pe ea n-a distrus-o. A iesit din inchisoare „initiata, desi fara sa stie pentru ce anume. A urmat o perioada aproape la fel de grea ca puscaria. O masina neagra cu perdelute la geam o duce acasa pe nepoata lui Geoge Enescu. Aceasta coboara incaltata in bocancii fara sireturi, iar cand suna la usa, bunica sa nu o recunoaste. Nimic nu semana cu ceea ce-si inchipuise ca va fi „afara': „Adevarul este ca nu prea stiam la ce sa ma astept si ca, de fapt, cand esti in puscarie, nu prea te gandesti ce-o sa faci cand vei iesi – in afara de faptul ca, in sfarsit, vei manca si vei bea (nu vei mai suferi de sete – eu visam sa mananc fructe). In rest, nu prea stiam eu ce vreau sa fac'. Face o adevarata obsesie de a nu-i fi povara mamei si de a fi in rand cu toata lumea. Nu mai voia sa fie eroina.

Trecuse de la obsesia eroismului la cea de a trai in prezent, de a uita ce-a fost. „Ajunsesem la un moment dat s-o sterg dimineata de-acasa, dupa ce mama pleca la serviciu. Ma amestecam cu oamenii care mergeau la serviciu si luam un aer foarte aferat, ca lumea sa creada ca si eu mergeam la serviciu. Faceam o tura prin oras si ma intorceam acasa. Vreau sa spun ca ma simteam, totusi, in afara societatii.'

N-a fost deloc usor sa-si gaseasca de lucru, cu stigmatul puscariei si cu numele „rusinos pe care il avea. In inchisoare, asa cum marturiseste in cartea Ia-ti boarfele si misca! (un interviu realizat de Mariana Marin), i s-a spus adesea: „Numele asta de rahat pe care il porti te va duce la moarte daca nu-ti bagi mintile in cap'. Ar fi vrut sa-si bage mintile in cap, dar societatea comunista nu era pentru oameni ca ea: „Nu ma primea nimeni sa muncesc si a trebuit sa ma angajez pe santier. Asta a fost experienta cea mai grea. Eram muncitoare, caram galeti de ciment de dimineata pana seara si urma sa devin ajutor de sudor si apoi chiar sudor! Ceea ce n-am ajuns. Am plecat la un moment dat pentru ca era infernal. Nu atat munca, cat hartuiala'. Nu apucase sa-si termine nici macar liceul si nu putea fi vorba sa-si continue studiile.

Nici nu prea avea chef de asta in acel moment: „Dupa puscarie, putin imi mai pasa de studii. M-am maritat pentru prima oara si consideram ca-i absolut suficient. Am trait, m-am distrat, am divortat, m-am maritat a doua oara si abia apoi a venit ideea ca poate n-ar fi rau sa-mi fac un viitor profesional. Deci, mai intai m-am odihnit de puscarie si de cautarea unei slujbe'.

Tot cautandu-si cu disperare de lucru, „Printesa dolarilor' a facut tot felul de „meserii', care mai de care mai „nostime' (privite de la distanta timpului): a tinut o pensiune pentru holtei batrani, carora le gatea, a facut croitorie, a confectionat pulovere pe care le vindea la talcioc, a fost „secretara, asistenta si logodnica': „Am gasit de lucru pe langa un domn batran care era un fel de vraci. Avea o casa mare si goala, care putea a soareci, de o murdarie ingrozitoare. Am fost, de fapt, angajata de fiul lui, care m-a prezentat tatalui drept logodnica sa. Batranul avea o clientela de tarani care veneau zilnic, asteptau cu orele sa le vina randul, cu plocoanele in cosuri: rate, curcani si gaini. Batranul vraci le facea injectii, naiba stie cu ce, ziceau oamenii ca le ia durerile cu mana. Totul s-a terminat gratie unei pisici. Intr-o dupa-amiaza de iarna am gasit o pisica pe care niste brute o bagasera intre grilele unui canal si ii ramasese capul afara. Am reusit s-o scot de-acolo, am luat-o cu mine si m-am dus la lucru. La un moment dat, pisica a inceput sa miaune, iar batranul mi-a spus: «Alegi intre mine si pisica». Am ales pisica si am plecat acasa'.

Apoi, s-a angajat ca taxatoare pe autobuzele de cursa lunga, RATA. La ora 4 dimineata trebuia sa fie la garaj, iar la 5 pleca. Se intorcea intre 6 si 9 seara: „Drumurile erau neasfaltate si ne zgaltaiam ingrozitor. In mod normal, ar fi trebuit sa lucram o zi si apoi sa avem o zi libera, dar salariile erau atat de mizere, incat toti lucrau in fiecare zi, fara a mai face pauza. Or, eu, ca nou-venit, nu-mi puteam permite sa fac altfel decat ei. Ajungeam acasa pe la ora 10-11 noaptea si ma trezeam la ora 3. Am fost de-a dreptul fericita cand au descoperit ca am facut puscarie si m-au dat afara. M-am hotarat sa invat o meserie adevarata. M-am inscris la liceu, la fara frecventa, si m-am angajat… samponeza la Unitatea 113 de coafura. Am reusit in timpul asta sa fac clasele a X-a si a XI-a'.

O intreb, asa, intr-o doara, cum a suportat toate astea, daca nu i-a trecut niciodata prin cap ca era cine era si ca ar fi meritat o soarta mai buna. „Niciodata! M-a ferit Dumnezeu de asta. Nu m-a interesat niciodata problema aristocratiei mele. Si de ce soarta ar trebui sa fie mai blanda cu aristocratii decat cu ceilalti oameni?'

Cand imi exprim uimirea, imi raspunde: „Sa stii ca m-am intrebat si eu daca nu cumva imi lipseste ceva in gene. Poate ca sunt putin anormala. Poate ca, apropo de intrebarea ta, acesta o fi fost sensul experientei mele de puscarie. Poate fiindca am vazut acolo cat de penibili erau unii oameni cu titluri si coronite. Subliniez: unii. Poate si faptul ca nu am trait in lumea inchisa a aristocratiei, in care ar fi trebuit sa traiesc daca nu ar fi existat comunismul… As fi gandit si eu, oare, altfel, atunci?… Am fost atasata mai mult de familia mamei si am trait foarte simplu cu ea – mama s-a zbatut mult sa ma creasca, mai ales dupa divortul de tata, in‘40. Poate, deci, ca e o reactie de fronda fata de partea paterna a familiei, pe care am continuat totusi sa o vad, chiar daca in mod neregulat. Nu vreau sa cad in nici una dintre extremele la mare cinste acum – nici a celor care ridica in slavi aristocratia, nici a celor care o neaga total –, le reprosez insa generatiei lor, in mare parte, ceea ce s-a intamplat in Romania. N-au vrut sa vada sau n-au putut sa inteleaga nimic din ceea ce se intampla in jurul lor (tocmai datorita acelei rupturi fata de lume). Nu stiu daca ar fi putut face ceva, probabil ca nu. Sunt prudenta, nu pot sa spun nimic rau, de pilda, despre Maruca, ar fi prea facil. Ba chiar ma intorc spre ea, ca om, si gasesc insuportabila moda asta de a fi prezentata ca un fel de furie nebuna, care i-a facut viata amara lui Enescu. Au fost oameni si ei, cu probleme conjugale, ca toti oamenii. Mi se pare mult prea simplu sa acuzam cum ne vine mai bine.

Asa cum am mai spus, sunt foarte mefienta fata de amintirile din copilarie, pentru ca sunt supuse distorsiunilor adultului. Insistenta de a-ti aminti trecutul indepartat duce la incercarea de a gasi tot felul de explicatii. In cazul meu, as putea gasi o justificare a faptului ca n-am iubit-o pe Maruca – si, la urma urmei, o fi adevarat ca n-am iubit-o? Poate ca, de fapt, nici n-aveam motive sa n-o iubesc, poate ca pur si simplu n-am stat destul de mult cu ea, sau eram prea mica si n-aveam contact cu ea… Cand i-am citit memoriile, care sunt extrem de narcisiste – si asa era si ea, de fapt, foarte narcisista –, am gasit episoade scrise nemaipomenit, cu o traire intensa, cu un umor si o privire foarte acerba asupra aristocratiei. Am descoperit ceva necunoscut, pasionant. De ce sa motivez doar printr-un refuz catre Cantacuzini faptul ca nu ma simt printesa? E mult mai complicat. Sa zicem ca asa s-au legat lucrurile.'

Pe Maruca a revazut-o intr-un hotel luxos din Elvetia, in1965, cand a iesit pentru prima data din tara. Era foarte batrana si suferea de Parkinson. Cand a plecat din tara a doua oara, Oana Orlea nu si-a mai gasit bunica. Cat despre Pinx, se grabise sa paraseasca aceasta lume cu mult inaintea „Printesei lui iubite'. Ceea ce nu inseamna ca guvernul comunist (si apoi cele care s-au succedat dupa 1989) a renuntat la ideea de „a-l recupera' pe marele muzician, fie si macar ramasitele sale pamantesti. Nepoatei lui avea sa i se ceara de nenumarate ori, de-a lungul anilor, sa-si dea acordul pentru repatrierea ilustrului sau bunic: „Saracul Pinx! Ar trebui sa facem o saga cu chestia asta. A inceput inainte de moartea Marucai, inainte sa plec pentru prima data din tara, in‘65. M-au invitat la Casa Scanteii ca sa-mi spuna sa semnez ca sunt de acord cu aducerea lui. Culmea e ca, pe atunci, eu eram de acord. Mi se parea normal sa fie in tara, ca sa-ti spun sincer. Din fericire, hotararea finala ii revenea de drept sorei lui tata, Alice Sturdza'.

Apoi, dupa ce matusa sa a murit si ea a ramas singura urmasa, n-a mai fost de acord. Nici cand era presedinte Iliescu n-a fost de acord. Nu intelegea si nu intelege nici acum de ce ar trebui dezgropati mortii. Un moment destul de hilar s-a derulat cu ocazia vizitei lui Mitterrand in Romania. Autoritatile romane de-atunci i-au solicitat acestuia repatrierea urnei lui Enescu. Omul a fost de acord si… cat pe ce sa plece cu urna sub brat! Consilierilor sai nici nu le-a trecut prin cap sa verifice daca mai exista sau nu mostenitori. Din fericire, Oana Orlea a reusit sa impiedice acest lucru, in ultimul moment.

Ultima incercare a fost facuta pe vremea lui Emil Constantinescu. Insusi Ion Caramitru, ministrul Culturii, a venit in Franta, sa o convinga. Si a cedat. Se saturase de povestea asta si apoi, acum se parea ca tara merge pe drumul democratiei. S-a semnat un protocol de acord, s-au pus niste conditii: impreuna cu Enescu, aveau sa fie repatriati si Maruca, si Bazu Cantacuzino, si Alice Sturdza. Sa se intoarca toti acasa, si-a zis Oana, nu ca ar fi tinut ea la asta, dar stia ca matusa sa isi dorise acest lucru. N-a fost sa fie pentru ca, pur si simplu, la Bucuresti lucrurile s-au taraganat atat de mult, incat termenele au fost depasite, iar acordul nu a mai fost semnat. Acum, Oana Orlea rasufla usurata ca s-a intamplat asa deoarece, ulterior, a descoperit ultimul testament al lui Enescu, scris in anul 1957, care le anuleaza pe toate celelalte. Asa se sfarseste saga osemintelor lui Enescu. Definitiv, spune nepoata sa.

Sa revenim la prima descindere in lumea libera a Oanei Orlea, in1965. Desi avusese sansa de a reusi, la interventiile matusii sale, Alice Sturdza, sa plece impreuna cu sotul sau, dupa cateva luni, ea hotaraste sa se intoarca in tara. Singura. Sotul ei stiuse clar de ce pleaca, asa ca a ramas in Franta. N-am indraznit s-o intreb ce-a fost in inima ei atunci. Stiam ca isi iubise sotul. Ea, insa, a ghicit intrebarea nepusa si mi-a raspuns cu detasarea pe care ti-o da trecerea timpului: „Mama mea, care ramanea in tara, avea tot felul de secrete cu sotul meu si in capul lor era ca trebuia neaparat sa ramanem. Eu nu eram hotarata. Deloc. Sigur ca astazi este un lucru absolut ridicol sa spui ca-ti iubesti tara. Acest sentiment a fost atat de tavalit si uzat, incat a devenit penibil. Totusi, sentimentul acesta exista. Poate ca cineva o sa-i gaseasca o alta denumire, ca sa putem vorbi despre asta fara sa ne jenam.

Ei bine, eu aveam sentimentul acela si nu aveam deloc chef sa parasesc tara. Eram foarte legata de locurile astea. Sigur, voiam sa calatoresc, sa vad cum e in alta parte, dar nu voiam sa plec cu gandul ca nu ma mai intorc niciodata. Mi-era si frica, recunosc. Pe urma, se prefigura posibilitatea de a publica o carte, lucru absolut de neimaginat inainte, si nu voiam sa ratez aceasta posibilitate. Cert este ca, daca as fi ramas in1965, viata mea ar fi fost complet diferita si, in mod cert, nu as fi publicat. Nu eram, inca, formata ca scriitor, nu cunosteam limba suficient si nici n-as fi avut cum sa scriu. Deci veneam, pur si simpu, ca sa vad cum e. Sotul meu a urmat planul pe care il stabilise cu mama si a hotarat sa ramana'.

In cele cateva luni cat a stat in Franta, lista profesiilor incercate de Oana Orlea de-a lungul vietii s-a largit. De data asta, cel putin, totul se rezolva in mica familie a emigratiei romanesti: „Matusa mea mi-a gasit de lucru. Am lucrat intr-o societate de marketing, infiintata de una dintre fetele Bratianu, unde am fost angajata ca secretara. N-as putea sa spun ca eram o secretara buna. Bateam la masina cu multe greseli si detestam munca asta. Aveam capul plin de vise. Apoi, cand au vazut ca nu eram prea grozava ca secretara, m-au trimis in anchete. Ma duceam la magazine si faceam tot felul de sondaje de marketing. Pe zi ce trecea, mi se intarea convingerea ca trebuie sa ma intorc in tara'.

Ceea ce a si facut. Sotul ei a insotit-o pana la granita si s-au despartit la Strasbourg. A iesit un adevarat scandal in familie – rudele din exil nu-i puteau ierta faptul ca se intorcea intr-o tara comunista. Dar Oana Orlea se obisnuise de mult sa faca doar ceea ce voia ea, sa-si dirijeze singura viata, bine sau rau, cu mintea ei. Nimic din ceea ce suferise in Romania n-o putea convinge sa renunte la viata ei de-aici. Nu inca. Apoi, nimic n-o atragea in Franta: „Exilul romanesc m-a enervat ingrozitor. Cand m-am intors acasa, am povestit tuturor ca francezii sunt zero! Fireste, nu vazusem decat romani. Mi s-au parut atat de vetusti, asa de alaturi de problema, de depasiti! Mi s-a parut ca n-au invatat nimic – si, de fapt, chiar n-au invatat nimic. Nu stiu cum sa spun, mi-e foarte greu sa definesc lumea pe care am gasit-o aici – asta acum, atunci eram mult mai categorica, mai violenta, mai fara masura; cu varsta am invatat sa-mi fie teama de exagerari.

Mi se parea ca nu-nteleg absolut nimic din ce se intampla in tara, eram cu totii suspecti fiindca «suportam» comunismul. Vorbeau de comunisti intr-un fel care ma facea sa ma simt atacata. Eu! Era o situatie foarte caraghioasa. Mi-aduc aminte ca am fost invitata la o mare petrecere, a unei doamne Tabacovici, la Paris, cu sotul meu. Toata seara n-am auzit decat „La princesse X', „La comtesse Y' etc… Singurul care nu era print era un general, care, desigur, era „Mon général'! Sotul meu nu era general, dar ii purtam numele – ma chema Birro pe-atunci, insa eram prezentati „Maria Ioana Cantacuzino si sotul'. Era atat de deprimant! Multi dintre ei isi pastrasera cetatenia romana, ca si matusa mea, pentru ca, daca s-ar schimba lucrurile, sa poata vorbi in numele Romaniei. Unii nu s-au inselat prea tare: si-au reluat mai usor pamanturile, dupa revolutie. Sau macar copiii lor'.

Si totusi, avea sa se intoarca, definitiv, dupa 15 ani, in 1980. Pana atunci, insa, avea sa continue, in tara sa, sa faca ceea ce avea intiparit in gene: sa traiasca in prezent, sa iubeasca, sa rada, sa lupte. Reuseste, in sfarsit, sa publice o carte, sub pseudonimul Oana Orlea, lucru pe care spune ca il datora, in mare parte, intalnirii cu Rodica Iulian, cea care avea sa-i devina prietena pe viata: „Ei si sotului ei, scriitorul Tudor Ursu, le datorez faptul ca am reinceput sa scriu. Ne-am intalnit la Sinaia, asteptand toti patru – Rodica, Ursu, sotul meu si cu mine – jeep-ul care urma sa ne duca la cota 1.500. Asa a inceput prietenia noastra. Stand de vorba, am pomenit despre scris, despre renuntare, despre faptul ca m-am angajat ca samponeza, ca sa-mi castig existenta. Ei sustineau ca daca scriu bine am sa reusesc sa public. Le-am spus ca n-am nici o sansa, cu numele meu. Mi-au cerut sa le arat totusi ceva. Apoi m-au invitat sa vin la Cenaclul «Neculuta». Pentru mine, asta a insemnat o lume cu totul noua, un vis'.

Cu Rodica avea sa impartaseasca multe momente importante din viata. Cand s-a intors din Franta, singura, Rodica divortase si nu mai avea casa. Au locuit impreuna – pentru un timp, si-au spus ele. Apoi au inceput sa se repartizeze case prin Uniunea Scriitorilor. Cum nici una nu avea bani destui ca sa cumpere un apartament singura, au cumparat impreuna un apartament in Barbu Vacarescu. Apoi, peste ani, cand Oana a hotarat sa plece din tara, au plecat impreuna, pentru ca altfel ar fi fost un calvar pentru Rodica ceea ce avea sa urmeze. O intreb cum de s-a hotarat, totusi, sa plece definitiv din tara. „O ascult cateodata pe Rodi si pe altii, care stiu exact de ce-au plecat – spun ca nu mai puteau suporta. Eu nu pot sa spun chestia asta.

Imi amintesc ca am spus intotdeauna ca nu vreau sa plec decat in ceasul al doisprezecelea. Presupun ca intelegeam prin asta ceasul al doisprezecelea pentru mine, ca doar nu era vorba de Atlantida care urma sa se scufunde. In orice caz, daca nu as fi plecat atunci, nu mai plecam. Insa a fost si o conjunctura pentru ca, totusi, n-as vrea sa am aerul ca am avut un spirit aventurier mai mare decat l-am avut. Matusa mea a murit si partea de mostenire a drepturilor de autor ale lui Enescu mi-a revenit mie (erau foarte mici sumele, la vremea respectiva, dar era ceva). Asta a cantarit intr-o anumita masura. Apoi aveam deja contacte cu prieteni francezi. N-aveam nici un elan sa vin aici si s-o iau de la zero. A fost o aventura, dar am avut sansa extraordinara sa am un cheag.'
Asadar, cele doua femei au incarcat masina cu tot ceea ce au crezut ele ca era mai important – farfuriile care stau acum pe perete, schiurile, bicicletele, un fier de calcat vechi care le placea mult, doua covoare romanesti foarte frumoase si, in rest, doua valize. A, si, foarte important, cateaua Bondi! „Cu ea am riscat cel mai mult, pentru ca puteam da de banuit, atrageam atentia, dar n-am vrut s-o abandonez. In perioada aceea ma supraveghea un securist, un baiat frumusel si obraznic, pe care l-am intoxicat cat am putut (si el pe mine). Ii spuneam: «Of, plec in Franta si trebuie sa iau cateaua cu mine. Mama nu mai e ce-a fost si nu vrea sa aiba grija de ea pana ma intorc. Cum sa ma duc eu cu cainele dupa mine?». Mama, saraca, nu se ramolise deloc, faceam si eu dezinformare. Tipul s-a oferit chiar s-o tina pana ma intorc, insa i-am spus ca nu vreau sa abuzez de amabilitatea Securitatii… Asa ca am plecat cu cateaua dupa mine, sa zicem legata sub caruta. Am tremurat la granita. Pana la urma am trecut cu bine.'

In prima luna au stat la niste prieteni francezi. N-a fost prea usor, dar ce fusese pana atunci usor pentru Oana Orlea? Era, totusi, bine ca aveau unde sa stea. „Traiam ca intr-un vis pe care nu prea vrei sa-l visezi. Era o lume absolut necunoscuta – nu uita ca, in vremea aia, in Bucuresti nu exista metrou! Metroul mi se parea o inventie diabolica. Am fost asa de socata, incat n-am putut sa conduc in Paris timp de vreo luna jumatate. Pentru a obtine azilul, a trebuit sa scriu o declaratie cu motivele pentru care vreau sa raman in Franta. Sigur, scriam adevarul, nu altceva, dar era prima data cand puneam pe hartie toate lucrurile pe care le spusesem pe sub pat, la urechea prietenilor sau punand muzica tare. Si-mi se parea atat de ciudat sa vorbesti despre asta, ba inca sa mai si scrii! Senzatia este ca te pune cineva sa te dezbraci in pielea goala. E destul de dureros, e un sentiment neplacut, greu de explicat.

Asadar, prima luna a fost una de soc. Apoi a inceput cautarea unei case, in anumite limite financiare. N-au gasit in Paris, era prea scump, dar au gasit un apartament de doua camere la Croissy/Seine, o periferie bogata, amplasata intr-o regiune de o mare frumusete. Blocurile erau de proasta calitate, dar in jur era atat de frumos, incat atunci cand ieseau sa se plimbe uitau de toate greutatile. Au mobilat apartamentul incetul cu incetul. In acea perioada, cea care le-a ajutat foarte mult a fost Monica Lovinescu. Le-a dat la lucru caietele lui Lovinescu, care erau foarte greu de descifrat. „Ziua faceam menaj sau baby sitting, iar noaptea bateam la masina – nu stiu de unde aveam atata putere! Pe nesimtite, am inceput sa simt ca sunt acasa. Ne-am gasit prieteni, pe care-i avem si-acum, apoi au venit cei din Romania in vizita, unii au tras la noi… Am inceput sa prindem radacini, sa traim din nou.

O data am plecat in Elvetia, la prieteni. Pe vremea aia mai traia sotia fostului curator al bunicii mele, Maruca. Mi-a dat telefon si mi-a spus ca exista un bancher la Lausanne care ar vrea sa ma vada, pentru ca are un rest de bani care-mi apartineau. M-am dus sa vad ce e. Rodi si acei prieteni ma asteptau pe malul lacului si m-au vazut iesind de la banca cu o fata lunga. M-au intrebat daca s-a intamplat vreo nenorocire. Le-am spus: «Asa si-asa». Erau 100.000 de franci. O suma prea mare ca s-o bei, s-o mananci si sa-ti cumperi haine, dar insuficienta pentru a-ti cumpara o casa. Si, mai ales, o casa in Paris.'

Asa ca au inceput sa caute. Pana la urma, au gasit casa in care locuiesc si-acum, o casa inconjurata de campuri drepte, cat vezi cu ochii, in Picardia, intr-un sat situat la mai putin de o suta de kilometri de Paris. Apoi s-au apucat de lucru: „Doi ani am muncit enorm, gradina era in paragina totala, casa era neingrijita. Apoi a mai fost si un alt gen de munca, de data asta sufleteasca, sa ne apropiem de locuitorii de-aici, lucru la care eu tineam foarte mult. Si am reusit si asta'.

Mai tarziu a venit si mama Oanei, care ramasese in tara. Erau, deci, trei femei care locuiau impreuna si probabil ca nu era prea simplu: „Nu eram obisnuita sa stau cu mama si nu prea ne intelegeam, desi ne iubeam. Era mare ruptura intre generatii. Mama se straduia sa se adapteze, dar privirile noastre asupra lumii erau foarte diferite. Nu-i placea aici, la tara. Avea o prietena la Paris si statea cateva luni la ea, apoi venea aici si era mare amor intre noi. Apoi iar se plictisea si pleca la Paris…' Oanei, in schimb, nu-i lipseste deloc orasul si spune ca acum nici nu-i mai plac orasele mari: „Eu, care am iubit toata viata muntele, am invatat acum sa iubesc si campia.

Sunt aici, uneori, niste apusuri de soare absolut minunate si, pe urma, sa-ti spun ceva: cand eram mica visam sa am «o cabana in Canada», vorba cantecului saltaret, pentru ca mi se parea ca mi-ar placea foarte mult viata salbatica, batalia si intelegerea cu natura. Ei, mi-am facut cabana aici, in Picardia. Casa asta, pe care o ador, n-as schimba-o pe nimic inlume. Nu mi-as dori o casa mare, mi-ar manca din timp – timpul de scris, mai ales. Si cum timpul care imi mai ramane e putin cam scurt, bombanesc de fiecare data cand plivesc la fasole in loc sa plivesc la o carte'.

Oana Orlea a reusit sa scrie direct in franceza si sa publice la scurt timp dupa ce a ajuns acolo. Prima carte pe care a scris-o in Franta, Un sosie en cavale (publicata in Romania sub titlul Perimetrul zero), i-a adus un succes rapid. Oana Orlea a fost singurul scriitor roman invitat la emisiunea celebrului Bernard Pivot, Apostrophe. Au urmat Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans (publicata in Romania sub titlul Ia-ti boarfele si misca!), apoi Le Pourvoyeur.

In 2005 i-a aparut in Romania, la editura Compania, romanul Alexandra iubirilor, o carte cu multe elemente autobiografice, cu un personaj care, de-atunci, se tine scai de creatoarea lui, desi Oana Orlea imi precizeaza cu o usoara nota de exasperare ca, totusi, Alexandra nu e neaparat ea. Ulterior a semnat un nou contract cu Gallimard, destul de neasteptat, zice ea, pentru un volum de povestiri scurte. Titlul este, in romaneste, Intalniri pe muchie de cutit. „Muchia de cutit este zona dintre realitate si vis', imi spune Oana Orlea. „Are o vaga nota fantastica, dar putin. Sunt povestiri foarte scurte. Nu stiu ce-i in capul celor de la editura, pentru ca nu este o carte de mare public, iar azi conteaza mult asta, mai mult chiar decat calitatea.'

Ma uit la femeia din fata mea si ma intreb unde o fi gasit puterea de a trece peste toate incercarile de care a avut parte si de a-si continua viata razand, hatru sau chiar din toata inima. Nu o intreb, fiindca stiu ca i s-ar parea o intrebare prea „dulceaga'. Si oricum, stiu si singura cum ar suna raspunsul: „Ti-am spus deja: asa s-au legat lucrurile. N-am nici un merit si nici o vina'.

de Mihaela Frank

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK