„Scandale, rumeurs, splendeur”

Replica nu îmi aparține, dar e perfectă pentru descrierea ”scenei” ultimilor 30 de ani din artele spectacolului.

În loc să avem ca ungurii o sală nouă de concerte (MUPA) în capitală, teatrele renovate la cele mai noi standarde, sau o operă nouă, ca albanezii etc, avem, unul, două teatre renovate la superlativ… în schimb, gălăgie cât cuprinde. Fie veșnice discuții despre audiția concertelor de la Sala Palatului pe parcursul festivalelor Enescu, fie, cine și de ce e manager sau cine și de ce are contract pe viață sau pe săptămână? Un permanent vuiet de neputință care, aproape regulat, se transformă în urlete. Ne place să vorbim despre evenimente culturale, se întâmplă chiar aici pe site, și-atunci, am intrat puțin să înțelegem care este treaba și de ce la noi nu e ca afară?

Scandalurile țin doar de instituțiile de stat, adică, au o cauză comună – finanțarea -dar nu așa cum am crede la prima vedere. Independenții se descurcă după posiblități, tot de 30 de ani. În ceea ce-i privește pe cei din urmă, cea mai recentă dramă consumată a fost iminenta evacuare a Teatrului de Artă din locație. Din fericire, apelul lor disperat la donații și-a atins, pe termen scurt, scopul. Dar incertitudinea nu a îndepărtat-o. Înduioșător și apelul unora din presă, dar nu așa se rezolvă problema. Așa se sting incendiile. A apărut chiar un „manifest” al independenților care solicită sprijin de la stat. Acum, că s-a aprins un foc. Și tot facem asta…

Săptămânile trecute, într-un articol intitulat „Războiul de 30 de ani din teatrul românesc. Bătălia de la Bulandra.”, Alexandru Pătrașcu (despreopera.ro, site premiat de Elle ca Best Cultural Blog) a conturat, cu date și fapte, exact boala de care suferă ceea ce ar trebui să fie „tărâmul viselor”. Articolul e foarte bun, nici nu trebuie să-l citiți! De ce e foarte bun? Pentru că, imediat, instantaneu chiar, a apărut un contra-articol!? Acesta ne spunea că ceea ce vedem nu este adevărat. Sună familiar, nu-i așa? E familiar pentru cei care, chiar dacă nu au trăit-o, știu ce se întâmpla în perioada comunistă. Primul articol este fotografia făcută din sală, din scaun de spectator avizat, dar spectator. Al doilea, este fotografia făcută din culise, din scaun de „actor”. Ca în viață, unii plătesc scaunele de pe care scriu, alții scriu pentru scaune plătite.

Iată, pe scurt, reperele. Lista este deschisă de TNB, începutul anilor ’90, cu Andrei Șerban forțat să demisioneze, ultimul scandal fiind cel de la Bulandra cu managerul-interimar schimbat! Tot acest drum este pavat cu alte zeci scandaluri, abuzuri, internalizate sau externalizate și există și un cel mai răsunător scandal, cel de la ONB-2016, singura știre din lumea culturală românească care a făcut, la propriu, înconjurul lumii. Numai după scandaluri, s-ar zice că suntem atât preocupați de cultură că nu ne mai ajunge nimeni din urmă. Între, festivaluri fără număr. Dar chiar și aici, anul acesta, FITSibiu , care a fost nevoit să se desfășoare online, a prezentat aproape numai producții străine! Nu sunt ipocrită, trebuie să-i mulțumesc domnului Chiriac, selecția a fost foarte bună!!

Mai mult, scandalurile din cultură par să țină agenda ocupată în fiecare zi, dacă ne uităm acum spre ONB sau Opera din Iași. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să faci vreodată un anunț cum că, în cultură, nu va mai fi niciun scandal, nicio nemulțumire, acest anunț n-ar veni niciodată!

Întotdeauna, gâlceava e pe banii publici. Întotdeauna e sterilă

Și dacă tot se ceartă, tot timpul, ce treabă avem noi? Experiența a arătat că viața merge înainte, poți muri și fără să vezi o piesă de-a lui Andrei Șerban, nu-i așa?

Dar nu, nu e așa. Mai nou, artele sunt atacate și din sistemul de educație. Paradoxal, Cultura și Educația sunt plătite de fiecare dintre noi. Și-atunci, cel puțin ca spectatori, care mai plătim și bilete, trebuie să avem și cerințe. Mai ales, când ești consumator abonat și ajungi la concluzia că trebuie să mergi afară ca să trăiești experiențe culturale adevărate. Sunt și excepții. Dar dacă cultura unei țări a ajuns să se bucure la excepții, e clar trebuie închisă. Nici la ATI nu mai poate fi salvată. Cei din interior dau impresia că încearcă să salveze cultura, acționând punctual, fie prin emoția stârnită de nume cu notorietate, fie prin presiunea sindicatelor. Nu s-a obținut nici ceea ce vrem noi, dar nici ceea ce vor ei. Ce știm cu toții este că vrem să fie ca afară. Dar se ocolește cauza: structura și decizia (banii), ambele sunt datate dinainte de ’89, lipsește doar Suzana Gâdea. Nicio problemă, s-a fărâmițat în mici bucăți și o găsim prin minister, primării, consilii etc, culmea, întreținute chiar de cei care zic că vor să schimbe.

Cum ca afară?

În afara Germaniei, unde statul și-a făcut un scop în a pune țara pe harta destinațiilor culturale (alături de UK, Franța, Austria, Italia) și a și reușit, numai anul trecut am fost în trei serii cultural trip, și SUA, unde totul se întâmplă în regim privat, probabil că, Marea Britanie ar trebui văzută ca model, combinat cu cel nemțesc. Sau altceva între, însă, oricum, gluma și risipa de la noi, de-acum și dintotdeauna, trebuie să dispară. URGENT!

Meritul și Publicul

Valoarea și publicul sunt singurele lucruri care contează pentru manageri, artiști, finanțatori etc
Valoarea este dată nu numai de participanții la actul de creație, dar și de resurse. Resursele cad, în exclusivitate, în sarcina Managerului, apropo de scandalul de la Bulandra, iscat dintr-o problemă nemanagerială, până la urmă.

Managerul și scopul lui în viață, generalități

Managerul/Director General/Președintele trebuie să se facă luntre și punte să finanțeze activitatea. Cum? O mică parte vine subvenție de la stat (la unii nu vine nimic), dar această subvenție se referă la partea administrativ-operațională. Edificii de patrimoniu care trebuie întreținute, recondiționate etc. De asemenea, e vorba și de un minim de personal, parte, participant la actul de creație. Tehnic, scenografie și costume, arhivar, bibliotecar, evident ca în orice altă firmă, contabilitate, juridic, sanitar etc. (să vedeți la noi scheme minimale!)

Funcție de specificul teatrului mai găsim ca personal permanent, membri de orchestră, membri cor, corp de balet, chiar și parte din artiști. Angajații artiști au o remunerație compusă din parte fixă și bonus per reprezentație. Și-aici sunt discuții. De exemplu, Opera din Dusseldorf&Duisburg nu are orchestre proprii (cum au toate operele noastre). Partea muzicală este asigurată de Orchestrele Filarmonice din Dusseldorf și Duisburg. În cazul celor implicați direct în actul de creație, contractele nu sunt pe perioadă nedeterminată. Ei sunt angajați sau eliberați din posturi funcție de programul stagiunii. De altfel, anunțurile de casting pe producții și stagiuni sunt normalitatea.

Pentru restul: Finanțări producții și distribuții, managerii trebuie să-și pună creierul și cunoașterea la bătaie. În perioada de carantină s-a putut vedea pe diversele transmisii online ale teatrelor din străinătate, la fiecare producție, la final, sau la început (Viena), se mulțumea unor sponsori. Unii care au făcut posibilă producția, alții care au făcut posibilă înregistrarea și transmisia. Costă și astea.

Dacă nu inventează ceva, managerul n-are la dispoziție prea multe „ustensile”. Vânzarea de bilete, sponsorizări, merchandising, înregistrări (aici, banii sunt puțini că se duc pe drepturi de autor), donații, spații, cuttering, închirieri etc. Toate bune și frumoase. Dar și ceilalți manageri au aceleași instrumente. În fapt, e o piață din care trebuie să fii deștept să îți iei o bucată cât mai mare, la fel ca la pantofi, ciocolată sau bere (pentru unii poate părea cam contondentă comparația, știu, am simțit-o pe pielea mea pe când încercam să conving jurnaliști că, un ziar, când vine vorba de vânzare, nu e cu nimic diferit de cola, gumă de mestecat etc. în final, s-a dovedit că am avut dreptate iar ei au trăit fericiți pe cele mai mari tiraje). Asta e principala grijă a unui manager. Să aducă banul.

Managerul ia parte și la deciziile artistice, în sensul că, vine cu cifre, analize și își ia notițe. Este posibil ca unele dintre ideile sale să fie mai bune decât cele ale profesioniștilor. Dar, lucrurile sunt clare, există un board financiar a cărui activitate poate fi urmărită în rapoartele anuale de oricine și un board artistic care prezintă la fel, ce-a propus și ce-a ieșit. Rapoartele se găsesc pe site-uri (există și la noi, ca excepție, dar n-au nicio legătură cu ceea ce ar trebui să conțină. Nu e vina lor, ci a celor care au întocmit cerințele).

Prin urmare, managerii/directorii generali , etc nu sunt, decât rar, personalități artistice în activitate.
Cam așa stă situația afară:

Teatrul Național Regal, Londra (pe insulă circa 70% din industria performing arts este asigurată de freelancers). Președinte: Sir Damon Marcus Buffini – om de afaceri, Director executiv: Lisa Burger, Chartered Accountant, Director artistic: Rufus Norris, regizor

Metropolitan Opera. Peter Gelb, General Manager (nu are mari studii, dar a lucrat de mic în zona de administrație și impresariat artistic, cum se zice la noi, s-a calificat la locurile de muncă); Yannick Nézet-Séguin, Jeanette Lerman-Neubauer, directori muzicali; Dr. Frayda B. Lindemann, President and Chief Executive Officer, licențiată în economie.

Opera Nationale de Paris. Director General: Stephane Lissner. După ce a absolvit Collège Stanislas, își creează propria trupă, acolo unde a fost regizor, mașinist, electrician etc. intră, mai apoi, în lumea administrației artelor și urcă poziție cu poziție. Este mai cunoscut „datorită” celebrului chestionar în care i s-au pus să asculte cinci fragmente din opere celebre, dar n-a recunoscut decât unul. Deși a avut parte de o perioadă tumultoasă, acum, când trebuie să plece (pe motiv de vârstă), toți ar vrea să mai rămână. Director adjunct este Martin Ajdari, economist cu studii de administrație. Directorul baletului este renumita balerină Aurelie Dupont, iar director muzical Philippe Jordan, celebrul dirijor elvețian.

Desigur, lista e lungă, dar mai trebuie menționată și o altă specificitate din lumea liberă a artelor. În exemple am ales locuri care au companii și sedii dedicate. Există însă foarte multe săli care nu au „colective” artistice. Royal Albert Hall, de ex. Ele iau în rezidență trupe, creatori sau închiriază sălile. Cel mai celebru exemplu este „Templul Mondial al Dansului'- Sadler’s Wells din Londra. Dintre coregrafii faimoși aflați în rezidență sunt Mathew Bourne – New Adventures și Akram Khan-Company. Capodopera lui Khan, remake-ul „Giselle”, pentru English National Ballet, a fost conceput pentru această sală.

Despre personal. Un actor scria că, la teatrul unde joacă el, în București, un artist prestează în medie de 3,9 spectacole/lună. Stagiunea, să zicem rotund, are 10 luni, deci, 39 de spectacole pe an. Comparați! Chiar în februarie anul acesta, am văzut la Londra, Harold Pinter Theater, „Unchiul Vania” de A. Cehov cu celebrii Toby Jones și Richard Armitage. Numai în această lună „scurtă” au avut loc 32 de reprezentații. La noi, cred că, actorii nici n-ar rezista fizic. În luna decembrie există tradiția baletului „Spărgătorul de nuci”. English National Ballet are cel puțin 45 de reprezentații, a avut ani și cu 65, vorbim de o lună și jumătate. Media spectacolelor de balet de la ONBucurești, din ce m-am mai uitat, este de 3,5 pe lună. Cu alte cuvinte, într-un an cât alții într-o lună. Alte scoruri ENB/ONB Balet: corpul de balet: 73/86 dansatori, maeștrii de balet: 4/14. Diferența rezultă din tipurile de finanțări. Ai noștri se plâng, dar, de fapt, sunt supranumerici și subproductivi.

Despre bani.

Culmea, există bani pentru cultură. Ba, chiar, neașteptat de mulți. În 2020, bugetul Primăriei Capitalei pentru cele 15 teatre (fără TNB, care e un fel de 6+1 teatre într-unul singur) din subordine a fost de aprox. 42 milioane euro. Mai mult, prin cei trei „producători” culturali, Arcub, Creart, Proedus, primăria a mai dat 23 de milioane de euro. În total, numai primăria București a „băgat” 65 de milioane de euro pentru ca bucureștenii să se cultive. Bine, algoritmul repartizării nu l-ar putea descifra nici Leibniz, Einstein cu Pitagora la un loc. La acest buget se mai adaugă câteva procente din vânzarea de bilete, din închirieri (operațiune secretă), și altele. Dar, pentru cât și ce se face sunt bani. Dacă ne uităm și pe declarațiile de venituri ale conducătorilor, aproape că ne trebuie și o pastilă pentru inimă.

Managerul român

Managerul are servit un buget sau, dacă nu e prieten cu cine trebuie, se căciulește pentru el, dar îl primește. Moment în care îi dispare obiectul principal al muncii. Lumea va spune că se ocupă de costuri. Da, de costuri te ocupi dacă ai ce cheltui. Și-atunci ce mai face? Face directorat artistic, resurse umane, PR, marketing și orice altceva în afara mangementului. De renovări, modernizări nu se ocupă că n-are buget. Nu e mai puțin adevărat că, există niște simulacre de consilii/comiții (board) artistic și financiar, dar date fiind forma de organizare și legislația de care depind, eficiența e nulă. Funcționează mai mult ca acoperire pentru decizii.

Aproape firesc, astfel construite schema și sistemul, apariția artiștilor în posturi de management era de așteptat. Unii, având, probabil, o genă a administrației în sânge, inspirându-se și de pe-afară, nu zice nimeni că îți trebuie Oxford-ul, au avut și realizări. Dar realizările le-au avut într-un sistem închis care, din nefericire, nu funcționează pe termen lung. Chiar și când s-a recurs la experiența unora care, mai întâi, au simțit pe pielea lor ce înseamnă finanțarea, rezultatele s-au simțit, dar nu a „explodat” nimic.
Și atâta vreme cât statul decide bugetul, înființare/desființare, personal, direcția e tot înapoi.

Cu alte cuvinte, la noi există un fel de managerfactotum, pentru că sistemul e definit de o legislație făcută după o ureche afonă, de o penibilitate înfiorătoare. Paradoxal, nu e vina cuiva dintre legislatori, vorbim de o perpetuare de 30 de ani, pentru că formula e acceptată de cei cărora li se adresează, ba, unora chiar le convine. În aceste condiții, sistemul creează monștrii și monstruozități care ni se dezvăluie nouă sub formă de scandaluri. Nu pentru scandaluri e de condamnat elita culturală, ci, pentru această complacere în gelatina legislativă, din care scoate capul prin petiții/scrisori deschise (au un caracter exhibiționist mai puternic). La care se adaugă fariseismul față de sectorul independent. Și, neașteptat, promovarea cultului personalității față de niște oameni care mai mult au distrus și ceea ce se făcuse, darămite să construiască ceva bun. Din afară se vede cam așa: să se schimbe pe ici pe colo, un manager, numărul de mandate, să se mărească schema, numărul de instituții și sinecuri etc. Nimic fundamental. Nu tu scoasă buruiana. Totul merge funcție de cine cere. De-acolo: „Ori să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe-aici, pe colo, și anume în punctele … esențiale”, vorbele eterne ale maestrului Caragiale. Exact acolo suntem. Adică, acum, există cei din sistemul de stat, independenții și cei din sistemul de stat care, spre norocul lor, au timp să fie și „independenți”. Două mai bune decât una.

Iar spectatorul încarcerat asistă neputincios. Din nefericire, majoritatea se și mulțumește cu ce primește, na, viața e scurtă.

Cultura ca afară?

Dacă membrii comunității artistice ar dori artă ca afară, ar trebui să înceapă prin a-și da demisia în masă. Toată lumea să treacă în modul de liber-profesioniști (cum sunt mulți în industria creativă) și să ceară o lege a artelor spectacolului ca afară.

Aceasta să respecte toți creatorii și toți participanții la actul de creație, cultură, în consens cu Constituția. Până acum, s-a dovedit că nu pot vedea pădurea de copacii din diverse familii, Salariul, Managerul, ba că-i tânăr, ba că-i bătrân etc. Spectatorul e încă la faza de bancomat.

Câteva din punctele pe care o astfel de lege ar trebui să le conțină, pe lângă, se subînțelege, dispariția deciziei din mâna politicului:

• Pentru instituțiile culturale de stat trebuie curățat putregaiul din fundament. Forma de organizare, generic, afară sunt asociații și fundații. Instituțiile nu mai trebuie să fie îngrădite sub nicio o formă de aberațiile legislației actuale, decizii din afară, politici stupide de relații de muncă, imposibilitatea de a produce și beneficia de resursele produse. Instituțiile trebuie să fie suple, flexibile, proaspete, ca cele de-afară. Acum sunt îmbătrânite, gârbovite de costuri fără adaos artistic sau comercial, aproape paralizate.

• Separarea finanțării. Buget administrativ-operațional (schema minimală), susținut de stat (administrații locale și centrale) și bugetul artistic al statului.

• Bugetul administrativ-operațional rămâne în sarcina administrațiilor locale și centrale. Dar schemele sunt validate pe bază de benchmarkuri certificate cu studii în care intră și teatrele independente și practici aplicate în străinătate.

• Bugetul artistic. Eliminarea discriminărilor de finanțare dintre independenți și stat. Astfel, accesul la bugetul artistic să se facă la fel. Granturi de producție (ca în cinematografie) și subvenții pe bilete vândute, dar cu un prag maximal (incluzând comisionul de ticketing), raportat la venitul minim, astfel încât să fie asigurat accesul oricărui muritor la actul cultural, și cât mai des.

• Bugetul artistic să fie unul global, independent de guverne, prin preluarea tuturor bugetelor pentru cultură fărâmițate și împrăștiate pe te miri unde. Nu primarii, funcționari publici „de specialitate” sau miniștrii sunt în măsură să acorde bugete. Acum, totul se vede ca o declarație de putere, n-are nicio legătură cu arta. Ne dăm seama după siglele și denumirile puse în headerele din materialele de promovare.

• Structuri competente la toate nivelurile. Finanțator și Administrator. Board format personalități, române și străine, oameni de business, reprezentanți ai publicului și sponsorilor și profesioniști și, normal, un reprezentant al statului. Fiecare membru are o perioadă definită de participare. Dacă nu non paid, atunci plătit simbolic.

• Managerii sunt aleși de aceste Boarduri instituționale. Români sau străini.

• Directorii artistici și executivi sunt echipa managerului. Așa se obține și votul.

• Mandatul managerului să aibă minim 5 ani, chiar 7. Oricum, managerul poate fi demis dacă apar probleme. Prelungirea nu trebuie să fie condiționată decât de performanțe. Astfel, managerul va fi pentru prima dată manager.

• Ministerul Culturii trebuie să fie înzestrat, să fie, de fapt, depozitarul patrimoniului produs de astfel de instituții. Din păcate, nu poate avea grijă nici de patrimoniul pe care îl deține acum.

• Pentru independenți trebuie introduse scheme de finanțare și pentru infrastructură, pe modelul schemelor de finanțare pentru IMM, StartUp etc. și, la fel ca și pentru alte industrii, stimulente pentru tineri, cei care folosesc tineri liber profesioniști. Mai exact, bani pentru cei care creează nume noi, pentru că, acum, tiparul este că se apelează la nume de-a gata.

Mai pe scurt, trebuie înlăturată concurența neloială, discriminarea, înlăturarea pozițiilor dominante de pe piață, în unele cazuri chiar monopoluri. Tot mușuroiul de insituțișoare, administrătuțe sau centrișoare culturale ale statului, în care, nu știu, bănuiesc doar, s-ar putea să lucreze mai mulți angajați decât în performing arts per se, trebuie să dispară. Orice analiză sumară arată că nu sunt decât finanțări la finanțări. Se vede și cu ochiul liber (pe afișe sunt duzine de sigle de instituții publice care finanțează un singur eveniment, și ăla prost). Iar alte evenimente profi, în care sunt implicați tineri, trebuie să se mulțumească cu rămășițe sau să iasă la „cerșit”.

Va fi interesant de văzut cine va fi primul VIZIONAR din România. Cel care, pentru binele culturii, își va sacrifica privilegiile lui și ale aleșilor, privilegiile celor din sistem și va descătușa Actul Artistic și Creativitatea.

*În imagini, cifre din rapoartele anuale ale Teatrului Național Regal și English National Ballet. De urmărit, număr de spectacole și turnee/an.
**Grafice – ce înseamnă performing arts în Marea Britanie. Deși contribuția acestora la PIBul britanic e copleșitoare, Guvernul Britanic a decis foarte târziu să ajute pe cei care îi furnizaseră atâtea venituri. Mă rog, în Marea Britanie există și un istoric. În perioada de glorie a trupei Beatles, produsul cel mai bine vândut la export era chiar discografia grupului.