În 1908, atunci când Winston Churchill a fost numit ministru de interne, una dintre problemele sociale de pe agenda sa a fost cea a „celor slabi de minte’, indivizi considerați incapabili de auto-suficiență, și care sfârșeau adesea în aziluri de săraci sau în închisori. În următorii doi ani, Churchill a început să fie de acord cu argumentele sterilizării obligatorii, dar, din fericire, acest plan a eșuat; însă, sub influența din ce în ce mai puternică a Societății de Eugenie, a fost adoptat Actul Deficienței Mentale, care dădea practic autorităților dreptul de a-i închide pe cei considerați „slabi de minte’în aziluri construite exact cu acest scop, unde femeile și bărbații erau despărțiți, pentru a se împiedica astfel reproducerea lor.
Acesta este contextul istoric în care este plasată acțiunea romanului „Sala de bal’, caredescrie o poveste de iubire născută pe un tărâm potrivnic, bântuit de obsesii periculoase, de drame, unde o mână de persoane are puterea de a decide cine poartă stigmatul nebuniei și cine îndeplinește criteriile normalității.
„Sala de bal’ începe o dată cu sosirea Ellei Fay la azilul Sharston, în 1911, presupusa ei nebunie fiind faptul că a spart un geam în fabrica de textile unde lucrează. Ella este o tânără lipsită de protecția și afecțiunea familiei, care lucrează în condiții extrem de aspre într-o filatură din Yorkshire și care, în urma incidentului respectiv, este internată în azilul construit pentru „a-i găzdui pe cei slabi de înger și pe săracii cronic’, dar care este, de fapt, un loc al durerii și brutalității. Singurul loc din acest azil, unde nefericirea și violența sunt suspendate pe termen scurt, este sala de bal, acolo unde locatarii azilului, femei și bărbați, se pot întâlni o dată pe săptămână, în urma selecției riguroase și deciziei adeseori arbitrare a personalului. Aici este și locul în care Ella îl întâlnește pe irlandezul John Mulligan, înregistrat ca pacient al azilului cu diagnosticul de „depresiv melancolic, după decesul fiicei lui, și aflat sub îngrijirea doctorului Charles Fuller. Spre deosebire de John, care a avut parte de experiența unui cămin stabil, Ella n-a cunoscut niciodată dragostea sau prietenia. Întâlnirea și apropierea dintre cei doi le va schimba viața.
Trio-ul de voci narative din roman este completat de doctorul Charles Fuller, un medic ratat, care este în același timp un muzician aspirant, dar și un eugenist ambițios, ale cărui complexe și fantezii de grandoare au consecințe dezastruoase pentru Ella și John. În „Sala de bal’, violența este omniprezentă și resimțită de Ella de-a lungul întregii ei vieți, începând cu perioada copilăriei, când asistă la bătăile la care era supusă mama ei, apoi la filatură, unde productivitatea angajatelor era stimulată cu biciul, și în cele din urmă la azilul Sharston.
Anna Hope deconstruiește cu subtilitate noțiunea de nebunie, scoțând la iveală cât de conectată este adeseori perceperea ei cu alte noțiuni, precum clasa și genul, și cât de izbitor este uneori discursul eugeniștilor de la începutul secolul XX cu cel al politicienilor de extremă dreaptă din zilele noastre.
Romanul ridică mai multe probleme: excesele ultra-liberalismului, imigrația, munca clandestină, exploatarea abominabilă a oamenilor în numele unor principii economice, care n-au nimic de-a face cu umanitatea. Dincolo însă de această problematică, „Sala de bal’ rămâne un roman de dragoste, cu o poveste sfâșietoare, narată Anna Hope cu sensibilitate și delicatețe.
ELLE: „Sala de bal’ este un roman în care femeile par cumva victimele societății și ale circumstanțelor istorice dure, în care trăiesc. Totuși, ele sunt suficient de puternice încât să lupte împotriva sistemului, fiecare în felul său, chiar dacă sunt considerate nebune din cauza asta. Am putea spune că mesajul romanului este unul de empowerment?
Anna Hope: Sper că da! Cred că mi-am dorit să scriu un roman care să descrie cum dragostea, voința și umanitatea triumfă, până la urmă, chiar și într-un mediu ostil.
ELLE: Granița dintre sănătatea mentală și nebunie este una extrem de delicată. Până la urmă, John Mulligan este un tată care-și plânge copilul, iar Ella Fay este o femeie care s-a săturat de violență și de condițiile de muncă inumane. Ți se pare că societatea încă îi mai marginalizează pe indivizii care nu se conformează, care sunt vulnerabili sau diferiți? Ți se pare că este încă o problemă în societatea de azi?
A.H.: Absolut! Cred că imediat ce ești considerat un deviant, fie că este vorba de aspect, abilități, convingeri politice, sau chiar de la narativul societății și epocii în care trăiești, atunci ești expus riscului de a fi marginalizat. În Marea Birtanie, în timpul programului de austeritate, care a fost pus în practică în timp ce scriam „Sala de bal’, mamele singure și săracii au fost persoanele cele mai marginalizate, atunci când s-a tăiat drastic accesul la servicii publice. Am auzit ecouri ale limbajului folosit de mișcarea eugeniei atunci când în vocabularul autorităților guvernamentale se foloseau sintagme precum „săracii cu adevărat muncitori’, prin contrast cu alte categorii de săraci, probabil cei care nu fac suficient încât să scape de sărăcie.
ELLE: Până la urmă, doctorul Charles Fuller este cel mai nebun dintre toți locatarii azilului. Totuși, el este portretizat cu un anume tip de înțelegere. Cât de dificil este pentru un scriitor să fie obictiv cu personajele pe care le creează?
A.H.: Trebuie să spun că Charles a fost personajul cel mai ușor de portretizat și, în foarte multe feluri, mi-a făcut plăcere să scriu despre el, chiar dacă opiniile lui erau de-a dreptul respingătoare pentru mine. A fost important pentru mine să nu-l portretizez ca pe un monstru. De fapt, chiar am descoperit că-l iubesc într-un anume fel. Presupun că este ca dragostea unei mame pentru progenitura ei: o dragoste necondiționată, în ciuda turnurii periculoase, distructive, pe care o poate lua.
ELLE: La începutul secolului XX, noțiunea de nebunie era legată de cea de clasă și gen. Crezi că în zilele noastre definiția ei mai are conotații determinate de parametrii sociali? Mai sunt progrese de făcut în zona asta?
A.H.: Da, cred că încă se mai întâmplă asta. Cei care au venituri mai mici sunt cei care au mai multe șanse să fie internați în spitale psihiatrice. Cred că sărăcia din ce în ce mai mare din Marea Britanie (de când cu programul de austeritate) este o sursă de stres pentru oameni, pentru că se luptă să facă față, se tem că vor rămâne pe drumuri sau chiar mai rău. În societatea noastră, tinerii sunt extrem de vulnerabili. De exemplu, din punct de vedere statistic, tinerii de culoare sunt mai predispuși la suicid sau la internarea în instituții psihiatrice decât tinerii albi de aceeași vârstă.
ELLE: Sala de bal ar putea fi considerată o metaforă pentru un spațiu sigur, un loc în care chiar și în cele mai dure și dificile împrejurări, oamenii pot fi ei înșiși dansând, ascultând muzică și flirtând?
A.H.: N-aș spune un „spațiu sigur’, ci mai degrabă un spațiu cu potențial. Asta este ceea ce m-a inspirat atunci când am văzut prima dată fotografia unei frumoase săli de bal – întotdeauna mi-am imaginat un azil ca pe un spațiu al claustrării, dar sala de bal mi s-a părut mai mult ca o posibilitate, unde oamenii se pot întâlni, pot dansa, asculta muzică, și da, se pot îndrăgosti.
ELLE: Am putea cănsidera că personajul Clem este o feministă avant la lettre (datorită refuzului ei extrem de a se căsători și dorinței ei puternice de a studia)?
A.H.: Cred că da, este o feministă. Chiar dacă încercarea ei de a câștiga controlul asupra propriului corp este, în cele din urmă, tragică, își exercită acest drept până la sfârșit.
ELLE: În zilele noastre, eugenia este considerată împotriva drepturilor omului. Dar romanul tău are referințe contemporane extrem de subtile, mai ales cele care vizează argumentele politicienilor de extremă dreaptă. Ai intenționat ca „Sala de bal’ să aibă și un mesaj politic?
A.H.: Cu siguranță! Și nu numai în ceea ce privește extrema dreaptă. Așa cum am mai spus, Partidul conservator – care la suprafață nu este un partid de extremă dreaptă – a demarat un program de austeritate care a afectat sute de mii de oameni, în timp ce a diminuat taxele pentru cei bogați, și a folosit adesea vocabularul eugeniei pentru a-și justifica acțiunile.
ELLE: Care a fost sursa de inspirație pentru acest roman? Cât din el este ficțiune și cât este inspirat de fapte reale?
A.H.: Sursa de inspirație a fost faptul că am descoperit că stră-străbunicul meu a fost pacient al azilului de nebuni West Riding Pauper, unde de altfel a și murit în octombrie 1918. Am căutat pe Internet și atunci am văzut imagini ale acelei superbe săli de bal din centrul azilului. Am știu că vreau să scriu un roman a cărui acțiune să se petreacă în acea clădire, o poveste care să fie, în miezul ei, o poveste de dragoste. Așa că personajul John Mulligan este inspirat de stră-străbunicul meu, dar restul poveștii este o ficțiune.
ELLE: Te consideri o feministă?
A.H.: DA! De altfel, „Expectations’, noul meu roman, este despre niște prietene care locuiesc în Londra, au în jur de treizeci de ani și ceva, și atinge teme precum maternitatea, gelozia, infertilitatea, feminismul și prietenia între femei. Mi-a făcut plăcere să scriu despre subiecte mai contemporane. Va fi publicat în Marea Britanie în mai (și sper că, la un moment dat, va apărea și în România).
Foto: James Gifford-Mead Alamy Stock Photo