Retro future fashion

In clipa in care cititi acest articol este deja primavara si, daca sinteti la fel ca noi, probabil ca sinteti nerabdatoare sa descoperiti ce nou­tati ne aduce sezonul care tocmai a in­ceput, ce tendinte ne vor restructura gar­derobele si ce inovatii ne-au mai pregatit designerii. Ei bine, cu parere de rau trebuie sa va spunem ca nu prea multe. Aproape nici una, de fapt. Da, vorbim despre inca un sezon in care retro este cuvintul de or­dine si in care colec­tiile, oricit de frumoase, de maiestrit lucrate si de avantajoase ar fi pentru formele noastre atit de diverse, sint tot referinte (uneori plictisitoare, repetitive) la decenii pe care le-am mai trait, parca, de citeva ori pina acum.

20s, 40s, 50s suna destul de familiar, nu? Mai cu seama ca vin dupa febra 60s si 70s de anul trecut. Desigur ca ne-a placut la ne­bunie colectia Dolce&Gabbana, iar ardeii, dovleceii si vinetele prezente intr-o abundenta delicioasa pe fustele infoiate ne-au dus cu gin­dul la pietele insorite dintr-o Italie de miez de vara in anii 50. Iar Sophia Loren, cu al sau Mambo Italiano, pe ritmurile caruia au tremurat cerceii in forma de paste din urechile modelelor, ne-a trimis intr-o vreme de mult trecuta, in care lucrurile pa­reau sa fie mai bune, mai clare si, evident, mai fericite.

La fel de tare ne-am en­tu­zias­mat si la vederea colectiei Jil Sander, venita din aceeasi de­cada, pentru care Raf Simons si-a demonstrat inca o data, de parca ar mai fi fost nevoie, sofisticarea si tehnica. Hainele lui, aparent la fel de simple si de impecabil croite ca toate cele cu care ne-a obis­nuit pina acum, lucrind si pentru propriul label, dar si pentru Sander, au aratat o fata mai putin exuberanta a anilor de dupa razboi, dar la fel de entu­zias­man­ta pentru fani. Ro­chiile im­pri­mate, silue­tele clare aco­perite uneori de imagini im­pru­mutate din piesele de ceramica ale lui Pi­casso, voa­le­te­le apli­ca­te cu non­sa­lanta pe ca­­ciu­­lite au vorbit des­pre mijlocul unui secol care a trecut, atit estetic, cit si din punctul de vede­re al unei atmosfere si al unui mod de a trai care nu mai sint atit de relevante astazi.

Des­pre a­ce­lasi mod de viata dis­pa­rut a vorbit si Miuccia Prada in am­bele sale colectii. La Pra­da, mo­delele au luat cu asalt un catwalk acoperit cu grilaje de aerisire ce amintesc de cele ale metroului newyor­kez, imbracate in fuste plisa­te in culori fondante ce du­ceau cu gindul la ce­le­brul mo­ment in care Marilyn Mo­nroe a sucit mintile barbatilor de pe intreaga planeta. Detaliile, venite din­tr-o zona americana populata de ba­ieti a caror principala preocupare este in­grijirea primei masini si de majorete im­bracate in jachete de colegiu, ne-au pa­rut la inceput un pic prea mult, pentru ca mai apoi sa ne obisnuim cu ele si sa ajun­gem, in cele din urma, sa le dorim cu in­fla­carare. Sintem in continuare in starea aceasta, lucru pentru care ii multumim doam­nei Prada.

Colectia Miu Miu, pre­zen­tata la Paris, a venit din acelasi timp, dar dintr-o zona ceva mai intunecata, ale carei eroine nu mai erau blonde hollywoodiene, ci cowgirls sofisticate, purtind dantela pe umeri si imprimeuri pe fuste, alaturi de cizmele clasice si de posetele impo­do­bite cu aceleasi aplicatii de piele care au facut din ciocatele clasice adevarate It item-uri. Podiumurile pa­ri­ziene au promovat o sumedenie de eroine venite din alte timpuri. Marc Jacobs a creat pentru Vuitton o feerie pastelata invirtindu-se intr-un carusel, cu personaje dia­­fane im­bra­cate in fermecatoare deux-pièces-uri translucide pe care ni le-am putea ima­gina cu usurinta purtate de Grace Kelly sau Audrey Hepburn. {i, oricit de rafinate ne-ar parea pas­telurile si broderiile lui, si oricit de mult ni le-am dori pe toate aca­sa (si este adevarat, le vrem. Cu ardoare!), trebuie sa recunoastem ca siluetele imaginate de el in aceas­ta demonstratie de forta (care i-a facut pe multi sa crea­da ca mutarea la o casa de couture precum Dior este binevenita), tot aminteau de acel New Look al dom­nului Dior – adica de o revolutie petrecuta cu peste o jumatate de se­col in urma.

Si nu e doar atit. Si la Rochas, Marco Zanini a optat pentru inspiratia din cine­ma­to­gra­ficii ani 50, iar proportiile pe care le-a propus au venit din aceeasi zo­na de New Look care a servit drept muza ma­­joritatii designerilor. Si pe po­diu­murile de la Lon­dra, atit de intens salutate pentru ino­vatiile lor, masinile timpului nu s-au oprit, mai cu seama in pre­zenta­rea lui Erdem Moralioglu, care si-a ales drept sursa primara de inspiratie o car­te definitorie pentru o alta epoca – Bon­jour Tristesse a lui Fran­çoise Sagan – si o eroina tinara din alte timpuri.
Anii 40 s-au vazut din plin in pre­zen­tarea de la New York a duo-ului atit de aplaudat Proenza Schouler – tinutele lor inspirate de arhitectura Googie (da, acele constructii SF ale jumatatii secolului trecut) au pus, probabil, cel mai bine pro­blema pe care incercam si noi sa o des­ci­fram. Inspirindu-se din felul in care oamenii din trecut isi imaginau viitorul, Jack McCo­l­lough si Lazaro Hernandez nu au facut decit sa ne clarifice lucrurile – este nevoie de noutate, dar aceea pe care o cautam sau o imaginam nu este atit de relevanta si nu va defini viitorul apropiat in acelasi fel in care au facut-o utopiile cinematografice.

Peter Coping a dus colectia Nina Ricci in anii 30, inspirat de artista Zina de Plagny, care a desenat imprimeurile casei in acea vre­me. La Fendi, Karl Lagerfeld si Silvia Ven­tu­rini Fendi au ales-o drept muza pe Rita Levi-Mon­talcini, un neurolog care a cistigat pre­miul Nobel pentru medicina in ‘86, si si-au imaginat o garderoba de zi a acesteia, se­rioa­sa si retinuta, dar practica si bine dispusa. Iar restul designerilor – sau cel putin o parte semnificativa a celor care prezinta la acest mo­ment – au calatorit inca mai departe in timp, intr-o Jazz Age care revine in forta – mai cu seama cu lansarea unui remake dupa Great Gatsby care e pe cale sa apara in ci­nematografe.

Colectia cea mai evident inspirata de anii 20 a fost cea a Fridei Giannini pentru Gucci, poate fara legatura cu faptul ca faimoasa casa a fost fondata in 1921 si toc­mai a aniversat 90 de ani de existenta. Motivele Art Déco de pe rochiile ei cu talii cazute au fost o referinta atit de clara la acea perioada incit, fara indoiala si fara nici o problema, ar fi putut fi purtate de domnisoarele vremii. Giannini a spus despre colectie ca a fost puternic influentata de zgirie-norii construiti in New York-ul acelui timp.

Vero­nica Etro s-a dus tot catre hedonismul e­pocii jazzului si catre arhitectura perioadei, inde­par­tin­du-se de print-urile care definesc identitatea casei, care au aparut doar ex­trem de stilizate si amintind vag de cladirea Chrysler. Mo­de­le­le care au pre­zentat colectia Emporio de la Armani au venit, parca, din acelasi timp – poate mai uniformizate si mai putin puse pe petreceri decit suratele lor si, chiar daca une­le dintre volume pareau inspirate de formele lui Pierre Cardin, atmosfera generala du­cea cu gindul la aceiasi, omniprezenti, ani 20. Iar Marc Jacobs, de data a­ceas­ta pentru propria sa linie, chiar daca a dat o intorsa­tura amuzanta acelei vremi, cu bluze sport, franjuri din plastic si esarfe legate strenga­reste in jurul capului, a trimis pe podium aceleasi siluete cu talii cazute care au definit perioada. {i acestea sint doar citeva exemple. 

Ce s-a intimplat, deci? De un­de a ve­nit, cu atita energie, cu­rentul retro? Intr-o succesiune de Saptamini ale Modei in care munca celor cu­noscuti drept inovatori nu a fost decit exceptia intaritoare de re­gula, toti acesti designeri au decis sa isi joace cartile la sigur, fara riscuri. Una dintre explicatiile care ar pu­tea sa justifice un astfel de fapt este – cum prea mult ne-am obisnuit in ultima vreme – recesiunea.

De­sigur ca puterea de cum­parare a oamenilor a sca­zut – dramatic pentru unii – si este firesc ca aceia care mai cum­para inca sa fi devenit si mai prudenti decit designerii in ale­ge­rile lor. Asta cu toate ca piata de couture a inregistrat in ulti­mul an o crestere spectaculoasa, datorata in par­te noi­lor cum­paratori din Asia sau America de Sud. Dar se prea poate ca aceia care cumpara haine sa se orien­teze mai degraba spre tinute mai mult conservatoare decit inovatoare, si mai cu sea­ma spre case de traditie, asa cum a demonstrat-o mersul pietei.

In Marea Britanie, spre exemplu, casele vechi, de mare traditie, au fost cele care au inregistrat cresteri in ultimii ani, chiar daca acest lucru a insemnat si in­ves­titii importante din partea acestora, si uneori si reorientari. Bur­berry si Mulberry sint astfel de exemple, care au investit atit in publicitatea in print, cit si intr-o modernizare generala a brand-urilor, de la prezenta lor atit de activa pe Internet la reeditarea unor piese clasice.

Privirile nostalgice catre trecut ale celor mai multe si mai importante dintre case pot sa mai insemne, insa, ceva – o scadere a creati­vitatii cauzata de volumul imens de munca pe care sint obligati sa il depuna designerii. Nu mai este un secret presiunea in care lu­crea­za acestia, fortati sa livreze un numar mare de colectii pe an, acum, cind liniile Cruise si Pre-fall s-au alaturat celorlalte. Proprietarii marilor grupuri vor rezultate – vinzari, adica – si acestea nu pot fi obtinute doar prin lansarea a doua colectii anuale si, atunci cind este cazul, si a colectiilor de haute couture. Asa ca mun­ca designerilor s-a dublat, iar pre­tentiile ca ei sa livreze colectii coerente si idei originale de citeva ori pe an au crescut.

Si acest lucru a determinat, din pacate, caderi spec­taculoase – John Gallia­no, Lee McQueen si Christophe Decarnin sint doar cele mai vizibile dintre cazuri. Insa si aceasta presiune pare sa scada – casa Céline, spre exemplu, a renuntat la prezen­ta­rea pentru toamna lui 2012 pentru ca nu a vrut sa isi supuna designerul star, pe Phoebe Philo, unui efort suplimentar cind aceasta era intr-o luna avansata de sarcina.

Ar mai fi, insa, presiunea ca­selor cu o istorie bogata de a-i pune pe designeri sa isi revizi­te­ze arhivele, in par­te si pentru ca distinsa lor clientela vrea sa revada motivele pentru care a devenit fidela de prima data. Dar, in unele dintre cazuri – si poate ca cel mai relevant este cel al lui Ni­colas Ghesquière de la Ba­len­ciaga –, calatoria in arhivele maestrului pa­re sa prilejuiasca un tip nou de creativitate si siluete la fel de noi si de neasteptate. Insa lu­crul aceste se intimpla rar. Si chiar daca inclinatia catre trecut este cu atit mai puternica cu cit unele dintre ca­se­le legendare reinvie – printre ele Vionnet, Biba, Halston sau Ossie Clark, renascute mai mult sau mai putin artificial –, ea se manifesta si la alt nivel: Ca­cha­rel si-a relansat, intr-o co­laborare cu Liberty, o co­­lec­tie intreaga. Cola­bo­ra­rile de imens succes ale retailer-ului suedez H&M cu brand-uri consacrate vor­besc tot despre revival-uri. Versace tocmai si-a pre­­zen­tat, intr-o colectie spec­taculoasa cu iz no­ua­­zecist, unele dintre ce­le mai faimoase mo­­d­e­­le. La fel au facut, ina­inte, Karl Lagerfeld, Comme des Garçons, Sonia Ry­kiel, Stella McCartney, Lanvin si Viktor&Rolf, si la fel va face, in aceas­ta primavara, Marni.

Totul se recicleaza, deci, intr-o industrie de la care asteptam necontenit doar nou­tati si care pare sa nu poata tine pasul cu teh­nologiile noi. Ba chiar, intr-un raport publicat cu citiva ani in urma, nici unul dintre brand-urile de moda nu se regasea printre cele mai inovatoare companii din lume. Asta cu toate ca se fac eforturi in acest sens. Print-ul digital, folosit deja la scara din ce in ce mai mare (prezentarile de prima­va­ra-vara de la New York, venind la un sezon dupa cele de la Londra, au fost de-a dreptul infloritoare, cu bumbi colorati si linii grafice impodobind ce­le mai multe dintre haine), este inovatia cea mai usor adoptata.

Alaturi sta folosirea din ce in ce mai diversa a Internetului – Bur­berry a facut pionierat in domeniul sau, dar cu ceva ani mai tirziu decit alte domenii. Si chiar daca, asa cum stim ca se intimpla, incer­ca­rile de inovatie vin de la Londra (Christo­pher Kane, Jonathan Saunders, Mary Ka­tran­tzou, Louise Gray, Marios Schwab si Meadham Kirchoff fiind capete de afis), nici o revolutie nu pare sa se arate la orizont.

Si poate ca nici nu ar trebui. Poate ca, asa cum multi dintre designeri au spus de atitea ori, nu poate sa existe in fiecare sezon o noua rochie. Poate ca gusturile publicului, oricit ar cere el ceva nou, nu sint inca pregatite pentru noutate – dovada stau reactiile mai degraba negative si publicul cunoscator, dar restrins al celor mai avangardiste dintre case. Si, in cele din urma, poate ca cererea noastra permanenta de noutate nu inseamna decit o presiune in plus pentru cei care ar trebui sa o livreze. Asa ca nu ne ramine, pina una-alta, decit sa ne bucuram de ce avem nou acum – chiar daca este noul retro.

Ioana Ulmeanu

Foto: Imaxtree

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK