Regizorul Gabriel Sandu provoacă normele în teatru: „Mă folosesc de teme pop ca să abordez subiecte mai profunde”

Fă cunoștință cu regizorul, scenaristul și dramaturgul Gabriel Sandu, o voce provocatoare în peisajul teatrului românesc și o persoană care se consideră „un om al oamenilor“.

În ianuarie, m-am dus la Teatrul de Stat din Constanța ca să descopăr ce reprezintă frenezia creată în jurul spectacolului 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, bazat pe textul scris de Gabriel Sandu, care semnează regia împreună cu Elena Morar. Am plecat de acolo luând cu mine energia simțită după spectacol, pe care l-am perceput drept o invitație răscolitoare la a reflecta asupra neîmplinirilor și frământărilor vieții, așa că am vrut să discut cu Gabriel despre creația lui, despre cum se intersectează propriile căutări în proiectele sale și cum intervine politicul în teatru.

În universul lui au existat dintotdeauna preocupările pentru cultura pop care se regăsesc în spectacol, dar, spune Gabriel Sandu, „le-am repudiat o vreme dintr-un snobism inoculat și pentru că «nu se cădea» să aduci în teatru, această așa-zis artă înaltă, subiectele culturii «de jos». Dar acum sunt o persoană matură, nu pot să fac spectacole decât despre ce e adevărat pentru mine.” Spectacolul 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia evocă într-un mod emoționant și cu melancolie, prin vocea distribuției, artiste și artiști care fac parte din diferite bucăți de istorie culturală, precum Mihaela Runceanu, Marina Voica, George Nicolescu, Aurelian Andreescu. Există și o scenă care face trimitere la Andreea Bălan, iar într-o cheie vulnerabilă și ludică, astfel de părți sunt biografice, deoarece Gabriel a fost un fan înfocat al cântăreței. Aceste personalități emblematice sunt un „pretext pentru a vorbi despre cei care au fost în umbra marilor artiști. Îmi place să mă folosesc de teme pop, care în aparență sunt ușoare, ca să abordez subiecte care sunt mai profunde.”

10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia explorează teme politice și realități apăsătoare, pe care Gabriel mi le-a detaliat.

„Deși credințele mele ideologice, și ale Elenei, de la necesitatea accesului în sălile de spectacol pentru persoanele cu dizabilități, la exploatarea în numele artei, abuzul de putere, toxicitatea competiției extreme, sexismul, homofobia, excepționalismul impus sau autoimpus populează spectacolul de la început până la sfârșit, probabil pentru că nu sunt atât de in your face, ci pitite în story, muzică, glitter și decor, te poți preface mai ușor că nu sunt acolo, dacă n-ai chef de ele sau nu ești de acord.”

Despre Elena Morar, partenera lui în acest proiect, spune că este o artistă extrem de generoasă, iar munca alături le-a arătat „că avem o chimie foarte mișto și abia aștept să mai lucrăm ceva împreună.” Publicul a primit cu deschidere și entuziasm creația lor, deși Gabriel nu și-ar fi imaginat inițial aceste ecouri pozitive. Asta e și legat de faptul că, de foarte multe ori, regizorul face teatru politic, pentru că acele lucruri prezintă interes pentru el într-un anumit moment.

„Am observat că există o rezistență, în general, la spectacolele asumat politice, care nu sunt estetizate major, astfel încât să ușureze recepția spectatorilor.”

Cu regizoarea a mai colaborat pentru proiectul Tatăl meu, preotul, care pornește de la cazul real al unui preot care milita împotriva comunității LGBTQ+, el având un fiu gay.

Primele amintiri din teatru ale lui Gabriel Sandu au legătură cu Teatrul Evreiesc de Stat, unde tatăl lui a fost maestru de sunet timp de 16 ani. Păstrează vie în minte imaginea actriței Maia Morgenstern „splendidă într-o rochie roșie, sărutând și aruncând foarte dramatic un trandafir în public.” Când a cunoscut-o în culise și i-a vorbit, „am fost vrăjit de ideea că femeia de pe scenă există și în afara ei. Aveam vreo trei ani.” Îi e greu să spună dacă perioada în care a văzut teatru, uneori din culise, l-a influențat în alegerea profesiei de mai târziu. „În anii ’90, când s-au format amintirile despre care vorbesc, în teatru erau unele dintre cele mai mici salarii din societate.” Iar dincolo de momentele scurte de magie, recunoaște acum, viața în teatru era austeră. „Trăiam cu toții cu multe lipsuri și mi-a rămas chestia asta, că nu vreau și la maturitate să mă chinui.” Ideea de a fi angajat în teatru a evitat-o „din cauza experienței tatălui meu, care abia după ce și-a schimbat jobul a început să câștige omenește.”

Avea să se reîntâlnească cu teatrul mai târziu. Mi-a povestit despre ultimul an de școală generală, când avea note bune, termina printre premianți mereu, dar a simțit că în el s-a produs o schimbare.

„Eram foarte visător, absent, ascultam muzică cu foarte mare încărcătură emoțională și nu mă mai concentram la școală absolut deloc.”

La examenul de capacitate a luat note mari la română și istorie, dar a picat la matematică. „Trecuseră destui mult mai slab pregătiți ca mine, era de neexplicat ce mi se întâmplase în ziua aia de am greșit exerciții chiar simple.” Trăia atunci într-o lume ficțională, încontinuu își imagina scenarii, personaje și scria foarte mult. „Am dat examenul în a doua sesiune, am fost pentru un an jumate într-un liceu tehnologic, eu fiind o fire total umanistă.” Nu s-a adaptat, iar ca o evadare s-a apucat de teatru. A mers la cursul de la Palatul Copiilor, la profesorul Virgil Constantin. Acolo, s-a aventurat din nou într-o lume ficțională, „de data asta permisă, pentru că învățam o bază, o structură de lucru în teatru, unele lucruri pe care le folosesc și azi în munca mea.” Abia aștepta să se întoarcă la Palat, povestește.

În clasa a X-a, „când m-am mutat într-un liceu de uman de prin centru, parcă am revenit la viață, la cine eram înainte, cei doi ani de letargie trecuseră, am înflorit din nou, mi-am făcut prieteni buni și am început să râd iar, pentru prima dată după o perioadă bizară.”

La 18 ani, scria statusuri pe Yahoo Messenger și îl adăugase pe Radu Afrim în listă pentru că îi remarcase spectacolele. Regizorului i-au plăcut acele statusuri și i-a propus să-i scrie un text de teatru, care a prins contur sub forma proiectului Căprioare. Afrim n-a folosit mai departe textul, dar Gabriel l-a trimis la DramAcum, un concurs de dramaturgie națională, unde a câștigat. A ieșit astfel un spectacol-lectură făcut de Radu Apostol la Teatrul Foarte Mic.

„Una din bucățile dezvoltate în Căprioare a fost o idee care a stat la baza piesei mele din 2018, Uitasem, care a fost tradusă în mai multe limbi, pe care am montat-o la Point în București și pe care acum lucrez să o transform într-un film de lungmetraj.”

Însă activitatea lui profesională nu a fost legată mereu doar de scenă. Cu numele lui Gabriel Sandu m-am întâlnit pentru prima dată în 2018, când mi-au atras atenția articolele sale din VICE România. A scris, printre altele, despre cariera în actorie, experiențele de la casting-uri, diverse proteste și evenimente la care a participat, filme, comunitatea LGBTQ+, dar și despre subiectele juicy ale momentului, cum ar fi emisiunea Bravo, ai stil! și concursul muzical Eurovision. Anii de presă au fost pentru el o pauză necesară de la teatru, pentru că, spune, „nu mai înțelegeam ce și de ce fac.” Nu regretă că a făcut actorie, chiar dacă nu crede că o să mai profeseze vreodată. Dar faptul că a jucat și-a pus amprenta asupra felului în care scrie replici, simte diferența dintre un text care stă doar pe hârtie și unul care funcționează pe scenă.

„Proiectele pe care mi-a plăcut cel mai mult să le regizez sunt alea în care am cunoscut actorii și m-am lăsat influențat de personalitatea lor atunci când mi-am imaginat personaje și situații din perspectiva lor.”

În prezent, lucrează la un documentar despre viața Mihaelei Runceanu. A fost fascinat de artistă și de muzica ei și din 2009 s-a gândit să-i ducă povestea mai departe. Inițial, trebuia să fie un spectacol de teatru, dar a fost dificil să continue în pandemie și a sistat repetițiile cu totul. „Muncisem prea mult la documentare, făcusem prea multe interviuri, îmi plăcea prea mult tema, mă atașasem de Mihaela prea mult ca să renunț cu totul la ideea de a face un proiect despre ea, chiar dacă nu sub formă de teatru.” I-a prezentat subiectul producătoarei Monica Lăzurean-Gorgan, care a fost încântată.

„Asta se întâmpla la începutul lui 2022, au urmat doi ani plini de muncă, aplicații pentru apeluri de finanțare, un CNC câștigat cu cea mai mare notă la scenariu și câteva zile de filmare în 2023, niște săptămâni de premontaj și alte săptămâni în care am aprofundat cercetarea. 2024 e anul cel mare pentru producția propriu-zisă și filmările documentarului.”

A cercetat arhive, s-a acreditat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a studiat dosarul crimei de la Tribunalul București și a coroborat surse, iar experiența din jurnalism l-a ajutat în acest proces. „De curând am dat de unul singur de surse importante și mă bucur că mai am unde să-mi pun în practică abilitățile de investigație.” Partea asta „va fi completată de scene de reenactment cu actori, de muzică, de arhive.”

Vorbind despre intențiile proiectului, îmi mărturisește că speră „să pot reda oamenilor personalitatea Mihaelei așa cum am înțeles-o. Din interviurile pe care le-am făcut, pare că era o tipă foarte mișto, cu mult umor.” Ar vrea ca documentarul să aducă un soi de reparație felului în care a fost reprezentată după moartea sa. „Este o artistă incredibilă, care a lăsat niște interpretări vocale absolut minunate.” Mai crede că Mihaela Runceanu „a fost pusă în atât de multe cutii cu care media a vrut neapărat să facă rating și cam atât, încât personalitatea ei n-a respirat și mi-ar plăcea ca filmul să umple acest gol.” Până să-i vedem documentarul, te invit să urmărești îndeaproape proiectele lui Gabriel Sandu.