Regizorul Andrei Măjeri despre arta sa: „Teatrul trebuie să aducă pe tavă lucruri relevante”

Regizorul Andrei Măjeri se dedică acum cu totul teatrului, iar asta se vede în spectacolele diverse și relevante pe care le face.

Anul trecut, la final de noiembrie, am reușit să văd, după mai multe tentative eșuate, Medea’s Boys la Teatrul Apollo111 din București, un spectacol regizat de Andrei Măjeri, cu dramaturgie semnată de Ionuț Sociu și fragmente din Medeea de Euripide, de la care am plecat cu multe gânduri, dar și cu intenția de a reflecta și de a-l vedea din nou. Când am avut ocazia să-i pun câteva întrebări, Andrei era prins cu premiera spectacolului Individual compus, un one-man show scris și regizat de el cu actorul Bogdan Iancu. Și-a făcut timp să discutăm despre viziunea lui cu privire la teatru, despre cum integrează probleme ale societății actuale în munca lui și schimbările necesare care se întâmplă, mai mult sau mai puțin, sub ochii noștri în această meserie.

Am început conversația cu povestea parcursului său. Andrei a făcut școala primară în satul în care s-a născut, Pociovaliștea, iar apoi a fost la Novaci la gimnaziu. A continuat studiile la Târgu Jiu, la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu”, la specializarea matematică-informatică, intensiv informatică. În liceu, s-a pregătit pentru arhitectură, iar în clasa a IX-a a intrat într-o trupă. I-a plăcut foarte mult experiența „și atunci s-a sedimentat gândul ăsta cu teatrul. Decizia am luat-o undeva la jumătatea clasei a XII-a, deci destul de târziu”. Drumul l-a dus la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. „La fiecare ciclu m-am îndepărtat de casă”, spune.

Despre momentul în care a ales să facă regie, mărturisește că nu se mai vedea într-o meserie statică, cum e arhitectura. Dar pregătirea din acea perioadă îl ajută la nivel vizual acum, „în colaborarea cu scenograful și că știu foarte bine ce-mi doresc de la un spațiu, un univers vizual într-un spectacol”. Experiența celor doi ani în trupa de amatori de liceu „a plantat o sămânță, pe care apoi am încercat să o întrețin mergând la facultate la Cluj și să fac saltul dinspre un iubitor, un amator de teatru, către un profesionist.”

Din facultate, își amintește contactul cu profesorii de la teoretice, dar și „cu profesoara care avea clasa de actorie în paralel cu anul nostru de regie, doamna Miriam Cuibus, datorită căreia cred că mi-am îmbunătățit tehnica de lucru cu actorii, observând-o cum lucra cu studenții la actorie.” A rămas și la masterat acolo. Nu știe dacă au fost doi ani pierduți, spune că nu se simțea suficient de pregătit după licență să se apuce să lucreze într-un teatru.

Primul spectacol din mediul profesionist a fost Cutia Pandorei, de Katalin Thuróczy, „o comedie în două personaje, făcut la Naționalul din Cluj în 2014, care încă se joacă”. Experiența a venit cu emoții, „mai ales că lucram cu doamna Miriam Cuibus, care cumva, fără să vreau, mi-a devenit un mentor. Am și lucrat de trei ori în mediul profesionist, eu neavând neapărat un mentor la secția de regie sub umbra căruia să simt că evoluez”. În facultate, a făcut asistențe de regie, „dar nu pot să zic că m-au satisfăcut foarte mult”.

Nu se ferește să-și expună „părerile într-un mediu în care foarte mulți și le exprimă la bere sau între prieteni”. Nu crede într-o genialitate perpetuă, „pot să disting la același artist între spectacole care mi-au plăcut foarte mult și altele care mi-au plăcut foarte puțin sau deloc”. Iar când se uită la produsele lui, „unele îmi plac parțial, la altele vreau să mai lucrez”.

Crede că are umor în ceea ce face, „că mulți depistează un gust al meu legat de niște teme tragice pe care le-am folosit, dar nu în atât de multe spectacole”. I-ar plăcea să fie știut „ca o persoană care muncește, care creează un climat de lucru safe, în care lumea se simte relaxată, respectată, în care creditez co-creatorii și actorii, scenograful și oamenii cu care lucrez”. Încearcă să se concentreze pe aceste aspecte „pentru că mulți ani regia a fost asociată unui soi de dictatură, în care regizorul era acest zeu care tăia și spânzura. Mi se pare o gândire foarte romantică în sens negativ, de secol XIX.”

Un subiect prezent în munca lui, „pe care l-am declinat în mai multe spectacole, estetici, tipuri de scriitură”, este familia. A abordat și tema condiției femeii în spectacole pe care le-a realizat doar cu femei, precum Eroine, la Botoșani, sau Moarte şi reîncarnare într-un cowboy, în 2017, la Naționalul din Cluj. Are anumite scopuri, cum ar fi să aducă „oameni din teatre diferite, care poate cresc în paralel o viață și ei nu se cunosc, sunt minunați și ar putea să fie colegi buni într-un proiect”. E interesat și de tema războiului, „de dinainte de prezentele războaie foarte apropiate de noi”.

Medea’s Boys e un spectacol făcut doar cu bărbați, „dar despre o imagine feminină foarte puternică, cumva ironizând fenomenul ăsta al masculinității toxice”. Pentru că vorbește despre subiecte dezbătute în societate la ora actuală, și care încep să fie tot mai des incluse în diverse produse artistice, adică despre sexualitate, discriminare de gen, patriarhat, sexism, l-am întrebat cum a fost primit proiectul. Spune că „extraordinar de bine. Cred că a fost unanim, cel puțin la ce a ajuns la mine. (…) Inclusiv critica mai în vârstă atunci, în 2018, când a ieșit, că nu e un spectacol recent”. În 2019 au mers la mai multe festivaluri și „a fost un hype foarte mare, s-au ținut conferințe, am fost peste tot”.

În calitate de regizor, consideră că are o responsabilitate față de privitori, „dar, pe de altă parte, teatrul e un fenomen amoral. Dacă ai privi primele 15 minute din Medea’s Boys, ai putea să crezi că e un spectacol misogin.” Și-a dorit să fie un astfel de șoc „la început, ca ei rememorând povestea Medeei să se transforme și să se dilueze acel misoginism.” Când a făcut Las Meninas la Teatrul Maghiar de la Cluj, a primit „o scrisoare de la episcopul catolic de Cluj că ar trebui interzis spectacolul, că foloseam noi nu știu ce cruce într-o procesiune. Spectacolul respectiv vorbește despre inchiziție, o instituție care a omorât peste 80.000 de oameni. Era un spectacol ironic, a fost invitat în Festivalul Național de Teatru, a fost foarte bine primit de critică, cu actori excelenți.” Nu e de părere că practică un tip de teatru extrem de criptic, „dar cred că există și un nivel intelectual care mă interesează, un nivel de poveste.”

Conversația cu Andrei a ajuns și la intersecția dintre teatru și transmiterea unui mesaj social și astfel l-am întrebat dacă e acesta un mijloc de a dărâma prejudecăți. Deși a terminat „o facultate formalistă, centrată pe tehnică, pe cum se fac lucrurile și mai puțin pe de ce se fac și pentru cine se fac, pe relevanța lor, îndepărtându-mă de facultate și văzând cum se abordează lucrurile în ziua de azi în artă, mai ales că teatrul e un fenomen viu, prezent, mi se pare că el trebuie să-ți pună o oglindă în față, care uneori poate să fie enervantă sau dureroasă.” În 2020, a făcut la Cluj spectacolul Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, despre o mamă suferind de Alzheimer și fiul ei, pentru care Emőke Kató a obținut premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal. E preocupat de tema sănătății mintale, despre care spune că e puțin adusă în discuție în orice domeniu în România.

„Cred că teatrul trebuie să împingă tematici noi, să aducă pe tavă lucruri relevante, care comunică cu societatea de acum, cu problemele societății de acum.”

Nu ar defini teatrul pe care îl face drept unul „angajat sau declarat de stânga sau whatever. Sunt mulți creatori care își asumă și o zonă politică ca statement al lor.” El nu face asta.

„Teatrul trebuie să aibă și o zonă estetică, trebuie să atragă și prin asta. Cred că e un mix de aspecte în construcția unui spectacol.”

Amintește de contextul recent din lumea teatrului:

„E foarte bine că se vorbește despre abuzurile din meseria asta, despre abuzuri ale profesorilor față de studente, ale regizorilor din alte generații față de actrițe și din generațiile lor și din generații mai mici. (…) Ca orice mediu de lucru, el trebuie să fie safe în primul rând.”

În acest sens, a remarcat că sunt tot mai multe tinere regizoare foarte bune. „La vreo doi-trei ani după ce am terminat, a fost un aflux de fete foarte talentate la regie. Și asta echilibrează mișto mediul, că actrițele văd că apar tot mai multe regizoare în domeniul lor și atunci nu mai asociază rolul regizorului tot timpul cu un bărbat, de regulă mai în vârstă.” Și faptul „că sunt și scenografe, cred că mai multe decât băieți în ultima vreme, și sunt foarte bune”, spune Andrei, crește reprezentarea femeilor în domeniu. Chiar și în dramaturgia contemporană „se scrie foarte mult pentru fete, sunt roluri de femei care nu sunt construite în jurul unui bărbat și sunt independente, au povești legate de ele și scrise pentru ele, nu ceva care gravitează în jurul unui bărbat.” Iar asta i se pare „o mutație foarte bună la nivel de material care există pentru actrițe.”