Primul meu TIFF: cu ce am rămas

Întâlnirea cu festivalul mi-a adus noi orizonturi de explorat și dezbătut și adevăruri incomode de procesat. Cum filmele urmează să intre curând în cinema sau pe platformele de streaming, te invit să le descoperi.

Când am primit invitația de a participa la cea de-a 23-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, care a avut loc între 14 și 24 iunie, aproape că n-am stat pe gânduri și mi-am spus că e momentul să am parte de experiența asta în viața mea. Filmele pe care le-am văzut în cele patru zile petrecute la Cluj-Napoca mi-au alimentat curiozitatea și au venit pentru mine cu introspecții, căutări personale, obsesii și întrebări pe care le voi revizita și voi încerca, sper, să le deslușesc cândva. Am plecat în această aventură cinematografică numită TIFF.23 cu dorința de a vedea filme consistente și cu greutate.

După un drum de mai bine de nouă ore cu trenul și fără prea multe ore de somn, am ajuns la Cinema Victoria, la prima proiecție a documentarului Fluturi de noapte, regizat de Andrei Răuțu, care o are drept protagonistă pe Marina Voica. Am simțit filmul ca pe un demers fără mari aspirații și nu foarte finisat către lumea artistei, care cuprinde scene când e în intimitatea casei ei, în culise sau pe scenă. Sunt destule ipostaze în care solista și regizorul se află într-un joc de afirmare, în care fiecare vrea să-și pună, într-un fel sau altul, amprenta asupra proiectului, de aici și impresia că sunt constant antrenați în discuții în contradictoriu. Asta am observat și în sesiunea de întrebări și răspunsuri care a avut loc la finalul proiecției, când artista era mirată că unele secvențe, pe care spera să le vadă pe ecran, nu apar. Cert este că Marina Voica își recunoaște vulnerabilitatea și o arată prin expunerea neîmplinirilor, pierderilor vieții și învățăturilor despre iubire, pentru că, până la urmă, „dragostea e o chestie foarte ticăloasă”, sau cel puțin asta transmite artista în Fluturi de noapte.

Posterul documentarului Fluturi de noapte

Tot în prima mea zi de TIFF am fost la premiera națională a filmului Trei kilometri până la capătul lumii, regizat de Emanuel Pârvu, care semnează scenariul împreună cu Miruna Berescu. Ciprian Chiujdea, care e la debut în lungmetraj odată cu acest proiect, are un rol greu de uitat. Pelicula a făcut parte din secțiunea Zilele Filmului Românesc și a fost singurul film românesc selectat în Competiția Oficială de la Cannes 2024, obținând și recunoașteri internaționale odată cu Premiul Queer Palm și trofeul Heart of Sarajevo pentru cel mai bun lungmetraj la Festivalul de Film de la Sarajevo.

Ziua a doua de festival am dedicat-o premierei Moromeții 3. La proiecția în aer liber din Piața Unirii am fost impresionată de privirile curioase ale persoanelor venite să vadă ultimul film din seria regizorului Stere Gulea. Pelicula urmărește un scenariu original, cu o acțiune plasată în 1954, deci nu are la bază volumele lui Marin Preda, ca în cazul primelor două părți.

Am asistat la o poveste tumultoasă de dragoste dintre Niculae Moromete, jucat de Alex Călin, și Vera Solomon, o femeie căsătorită interpretată de Olimpia Melinte, pe fundalul unui context socio-politic tot mai agitat de neajunsurile vremii. Niculae duce o luptă interioară intensă cu privire la apartenența sa la sistem, iar parcursul său ca scriitor capătă alte valențe după ce o întâlnește pe poeta Aurora Cornu, jucată de Mara Bugarin, care are o influență majoră în cariera lui.

Moromeții 3 a câștigat Premiul pentru Cel mai Popular Film românesc din festival și Marei Bugarin, pe care am întâlnit-o prima dată în filmul Metronom, iar mai târziu în spectacolul Caracatița de la Teatrul Masca, regizat de Catinca Drăgănescu, i-a fost răsplătită munca odată cu Mențiunea Specială din cadrul Bursei Alex. Leo Șerban, pentru prestația remarcabilă dintr-un scurtmetraj sau lungmetraj care a avut premiera în 2023 sau 2024.

The Summer with Carmen, un film queer fermecător regizat de Zacharias Mavroeidis, a fost îmbrățișarea de care aveam nevoie după ce mi-am început a treia zi de TIFF văzând un documentar sfâșietor (Alice On & Off, despre care-ți povestesc mai târziu). Am urmărit o poveste tandră, (foarte) fierbinte și cu mult umor despre doi prieteni gay care lucrează împreună la scenariul unui film. Demosthenes îl ajută pe Nikitas să-și facă debutul în lungmetraj, iar ideile par să curgă mai ușor după ce observă un chihuahua simpatic într-o zi petrecută pe plaja Limanakia din Atena. Patrupedul îi amintește lui Demosthenes de Carmen, câinele adoptat de fostul lui partener, Panos, după ce s-au despărțit. Pe măsură ce am aflat tot mai multe lucruri despre relația eșuată pe care a avut-o Demosthenes cu Panos, acestea se intersectau cu scenariul lungmetrajului, dar puneau și la încercare prietenia sa cu Nikitas. The Summer with Carmen a fost un deliciu de la început și până la final, iar replicile ironice și savuroase mi-au schimbat instant dispoziția.

Singurul gând după vizionarea filmului Kinds of Kindness la Cinema Florin Piersic a fost: „Ce a vrut să spună regizorul Yorgos Lanthimos când a creat așa ceva?”. E drept, universul cineastului e sumbru, șocant, de neînțeles, provocator și se reflectă din plin în pelicula cu Emma Stone, Jesse Plemons, Margaret Qualley, Willem Dafoe, Hong Chau, Mamoudou Athie și Joe Alwyn. Kinds of Kindness este un film care pune la îndoială ceea ce credem că știm despre lumea din jurul nostru și e împărțit în trei segmente, iar fiecare vorbește despre putere, dominare, iubire, slăbiciune, durere, plăceri nesatisfăcute sau despre un cult sexual cu tentă religioasă, cum e în ultima parte. Am asistat intrigată la o experiență vizuală provocatoare, în special la scenele cu violență, agresiune și auto-vătămare, care n-au lăsat fără reacție publicul din sala de cinema.

Ultima mea zi de TIFF am păstrat-o filmelor premiate la gala care a avut loc pe 22 iunie, la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Girls Will Be Girls, primul lungmetraj al regizoarei Shuchi Talati, a obținut Trofeul Transilvania, iar după ce l-am văzut, am înțeles și motivul. În această peliculă indiană, Mira, o elevă în vârstă de 16 ani de la un internat rigid din munţii Himalaya, își descoperă propria sexualitate și identitate după ce se îndrăgostește de un nou elev, Sri. Cei doi se întâlnesc la Mira acasă, iar mama ei, Anila, care își dorește să primească validare, devine un obstacol în calea explorării fetei. Povestea plină de tandrețe și sensibilitate din Girls Will Be Girls mi-a adus aminte de primele mele încercări de a-mi descrifa sexualitatea, primii fiori ai dragostei, primul sărut, primele aventuri adolescentine, dar și de prima dezamăgire în amor.

Premiul pentru cea mai bună regie a mers către Juan Sebastián Quebrada pentru The Other Son, un film care descoase în multiple straturi durerea în contextul pierderii unei persoane apropiate. Viața lui Federico se schimbă dramatic după ce fratele său, Simon, cade de la balcon în timpul unei petreceri. Sfârșitul său declanșează în Federico o suferință pe care încearcă să o gestioneze pe cont propriu, dar de la un punct încolo în acest proces îi va fi alături și Laura, fosta parteneră a lui Simon, de care începe să se apropie. The Other Son deconstruiește această tragedie a familiei îndoliate care își găsește alinarea în urmărirea unor clipuri vechi cu Simon din perioada copilăriei și a prietenilor care caută eliberarea de doliu în vicii.

O să-mi închei relatarea despre TIFF cu unul dintre cele mai puternice și tulburătoare documentare văzute în ultima vreme, care a venit cu o doză zdravănă de realitate. Cred că nimic nu mă putea pregăti pentru ce avea să urmeze, la zece dimineața, înainte de a vedea la Cinema ARTA Alice On & Off, un film regizat de Isabela Tent, recompensat cu Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut, Mențiunea specială a juriului „Whats Up, Doc?” și Premiul FIPRESCI din partea juriului Federației Internaționale a Criticilor de Film. În documentar, Alice, o tânără care a crescut fără afecțiune din partea părinților, e filmată pe parcursul a zece ani, perioadă în care asistăm cu toții la durerile și frământările ei. La vârsta de 16 ani începe să formeze o legătură (pe care am privit-o drept grooming, fiind evident dezechilibrul de putere dintre protagoniști) cu Dorian, un artist de peste 50 de ani. Cei doi au împreună și un copil, pe Aristo care, de fiecare dată când apare pe ecran, vine cu puțină speranță. Însă Alice nu se desprinde de trecutul zbuciumat de abuz de substanțe, pe care nu se ferește să-l arate în fața camerei, și când ajunge să fie singura care să întrețină familia, începe să practice munca sexuală online. Alice își abandonează pasiunea pentru artă, dar îl părăsește și pe Aristo, când decide să plece pentru o vreme din România. Întoarsă în țară, ea devine mai mult o prezență pasageră pentru cei doi. Mi-a frânt inima să-l văd pe Aristo cum își duce existența în această familie disfuncțională, iar secvența în care e din nou martor la conflictele dintre părinți și își acoperă urechile când Alice îl jignește pe Dorian va rămâne în mintea mea multă vreme.

Poate ar fi ajutat să existe un avertisment privind conținutul sensibil al documentarului, pentru că a fost dureros și inconfortabil pe alocuri să privesc Alice On & Off, care spune direct o poveste de viață greu de digerat, dramatică și adevărată, care mi-a cuprins sufletul de amărăciune și neputință.

În final, vreau să spun că prima mea incursiune în lumea TIFF-ului a avut o efervescență molipsitoare, în dansul căreia am intrat imediat, fără să clipesc, și a fost pentru mine forma ideală de escapism în fața dramelor și controverselor cotidiene, dar și un bun exercițiu al deschiderii și vulnerabilității pe care îmi doresc să-l repet.