Power fashion: Editorii care au revolutionat moda

Revistele de moda exista dupa citeva reguli foarte simple. Ca sa apara, au nevoie de publicitate, iar publicitatea vine odata cu cititorii cit mai numerosi. Iar cititorii apar in urma unui continut de calitate.

VEZI FOTO

POZA 1 / 13

Asa se face ca editorii si jurnalistii de moda, precum si redactorii-sefi ai revistelor de profil, sint vazuti astazi ca o specie noua si foarte sofisticata, capabila sa dicteze felul in care se imbraca milioane de oameni, sa faca si sa distruga cariere, cind, de fapt, ei nu fac altceva decit sa-si vada de treaba.

Preistoria: Carmel Snow, Diana Vreeland, Isabella Blow

Modei i-a placut dintotdeauna sa-si aleaga si sa creasca vedete.

Prima, probabil, ar fi fost Carmel Snow (foto dr., impreuna cu Coco Chanel), faimosul fashion editor Vogue (unde a lucrat din 1921) si redactor-sef al Harpers Bazaar, caruia i s-a alaturat in 1932. Spun „ar fi fost pentru ca, la vremea la care Snow detinea puterea absoluta in moda, existenta starurilor se rezuma la sala de cinema. Dar Snow a iscat citeva revolutii. Ea insasi obisnuia sa spuna ca isi doreste sa faca din Harpers Bazaar o revista pentru femei bine imbracate, cu minti bine puse la punct. Ca urmare, initiativele sale i-au creat o celebritate care nu s-a stins nici astazi. Motivele sint numeroase: l-a incurajat pe fotojurnalistul Martin Munkacsi, in 1933, sa faca primul shooting de moda in aer liber si cu un model in miscare. Mai apoi, l-a angajat ca art director pe Alexey Brodovitch, care nu s-a sfiit sa ia foarfecele si sa taie fotografiile, dar si celebrul logo al revistei, in fel si chip, astfel incit a ajuns sa faca cele mai memorabile coperte din toate timpurile. A fost vocea primei transmisii prin radio de la Saptamina Modei de la Paris.

Tot Snow a descoperit-o si a adus-o la revista pe Diana Vreeland, iar printre carierele pe care le-a lansat si protejat au fost cele ale lui Andy Warhol, Louise Dahl-Wolfe, Truman Capote, Jean Cocteau, Cecil Beaton, Dior, Balenciaga sau Lauren Bacall. Richard Avedon spunea adesea ca ii datoreaza lui Snow tot ceea ce stie, iar despre Brassaï se zvoneste ca a renuntat la fotografie dupa pensionarea lui Snow. Intr-o viata pe cit de glamouroasa si de creativa, pe atit de dezordonata, Snow a dormit putin, a baut mult (se spune ca prinzul ei consta in trei pahare de Martini) si a facut din revistele de moda ceea ce sint astazi: cele mai sigure moduri de a lansa trend-uri, designeri si vedete.

Iar prima vedeta iesita din mina ei a fost Diana Vreeland (foto dr.), pe care Snow a descoperit-o dansind la o petrecere, imbracata in Chanel. Vreeland a facut istorie la Bazaar, alegind hainele pentru editorialele de moda, supraveghind sedintele foto si fotografiile, lucrind cu modelele si lansind, practic, o profesie noua: cea a editorului care alege totul, de la haine la model si fotograf, si stie dinainte ce o sa mearga cu ce, ce se va purta, inlaturind ideile preconcepute care spuneau ca numai doamnele din inalta societate pot fi modele. Personalitatea a fost miza lui Vreeland, dar si meritul ei cel mai mare: „personalitatile puternice, conversatiile lor, lucrurile care ii intereseaza pe oameni, atmosfera pe care o creeaza in jurul lor, astea sint lucrurile despre care cred ca merita sa ajunga in revista.' In 1963, Vreeland a plecat de la Bazaar la Vogue, ca redactor-sef, si a continuat sa dicteze trend-uri prin memo-uri, cu o viteza uimitoare si cu o viziune care ii soca chiar pe subalternii ei. Era de ajuns o notita scrisa de mina de Vreeland, in anii ‘60, cerind o pereche de pantofi cu lanturi, asa cum nu facea nimeni la vremea aceea, ca in 6 luni toata lumea sa poarte pantofi cu lanturi. Ultima miscare in cariera lui Vreeland a fost implicarea in Costume Institute, care, cel mai probabil, nici nu ar fi existat fara forta si capacitatea ei de a convinge lumea buna sa isi doneze colectiile de haine.

Cele doua legende vin dintr-o epoca deopotriva a exceselor si descoperirilor, si probabil ca singura lor urmasa, atit la capitolul inovatie, cit si la excentricitate, este Isabella Blow (foto dr.). Desi rolul ei in industria de moda era mai putin definit, Blow, care si-a inceput cariera la Vogue, sub indrumarea Annei Wintour, a reusit sa continue traditia descoperitoarelor de talente veritabile: Alexander McQueen, caruia i-a cumparat in intregime (si in rate) prima colectie, Philip Treacy, pe care l-a gazduit in casa ei si caruia i-a adus primul contract cu Chanel, dar i-a si purtat creatiile toata viata, Sophie Dahl, Hussein Chalayan, Stella Tennant se numara printre oamenii pe care i-a inspirat si i-a ajutat sa devina cine sint astazi. Asta in timp ce ea insasi a pendulat intre job-uri pentru The Sunday Times, Tatler sau Vogue.

Revolutia industriei: Carine Roitfeld, Anna Wintour, Anna Dello Russo

Astazi, Vogue este privita, pe buna dreptate, drept cea mai puternica publicatie din industria de moda. Iar redactorii-sefi precum Carine Roitfeld, Anna Wintour sau creativii ca Anna dello Russo sint figuri divinizate de multimile de fani care asteapta la usile marilor prezentari ca sa poata arunca o privire fascinata inauntru. Mult mai vizibile decit inaintasele lor, cele trei au devenit sinonime cu puterea din motive felurite, probabil cel mai simplu dintre ele fiind acela ca, intr-o perioada tulbure din punct de vedere financiar, cind cele mai multe dintre publicatiile in print incep sa se orienteze serios catre online, e nevoie de o publicitate sanatoasa, pe care o mentin prin aparitiile lor mereu mediatizate si din ce in ce mai cerute de public.

Carine Roitfeld (foto dr.) si-a facut aparitia spectaculoasa in lumea modei de mare clasa impreuna cu Tom Ford si Mario Testino, cind au schimbat, impreuna, destinul Gucci in anii ‘90, impunind un look provocator si foarte senzual, care se intimpla sa fie chiar cel al stilistei. Roitfeld si-a pastrat, de-a lungul anilor, credinta in puterea unui look, care nu tine de haine si de etichete cit de o atitudine si de un anumit tipar de personalitate. Asa se face ca editia franceza a Vogue este astazi mai indrazneata decit celelalte si sarbatoreste cu mare fast cei 90 de ani de existenta, punind in continuare modele pe coperta, promovind excesul si avangarda. Iar Roitfeld inca mai imbraca modele la shooting-uri, ceea ce nici unul dintre redactorii-sefi ai marilor reviste nu mai face.

In contrast cu Roitfeld, Anna Wintour (foto stg.) conduce Vogue USA si moda din lume cu o mina de fier: show-urile nu incep pina nu apare ea, Saptamina Modei de la Milano s-a scurtat la patru zile pentru ca Wintour nu putea sa ramina mai mult in oras, grupul LVMH, cel mai mare producator de bunuri de lux din lume, ii asculta sfaturile (John Galliano a ajuns la Dior la recomandarea lui Wintour), s-au scris carti si s-au facut filme inspirate de modalitatea ei de a gindi la rece fiecare pagina care ajunge in revista. Dintre cele doua, Wintour este cea care joaca mai sigur in termeni de publicitate, de indrazneala a fotografiilor, pe care le doreste cit mai accesibile unui public cit mai vast, iar aplecarea revistei catre probleme sociale (cum ar fi deschiderea de saloane de infrumusetare in Kabul, pentru a crea noi locuri de munca pentru femei, sau galele anuale de caritate) arata doar dorinta ei de a ajuta industria dintr-o pozitie clara pentru oricine, si nu dintr-una accesibila doar elitelor.

Anna dello Russo, in schimb, acum consultant creativ la editia japoneza a Vogue, a aparut parca peste noapte in vizorul presei, desi a lucrat 18 ani la Vogue Italia. Dello Russo este un produs clar al blog-urilor de fashion, la fel cum si succesul bloggerilor i se datoreaza, in parte, ei. Astazi, Anna dello Russo este o aparitie asteptata la prezentari, dar puterea ei nu este cea de a influenta industria, cit de a cauza valuri intregi de opinii si imitatii in lumea online, care o adora si o urmareste cu abnegatie, luind drept fashion statement fiecare tinuta culeasa in intregime de pe podium, pe care Anna o poarta cu mindrie pe strazi. Astfel, Anna dello Russo este mai degraba o celebritate in sine, si se vorbeste mai mult despre cele peste 4.000 de perechi de pantofi pe care le detine sau despre faptul ca este dislexica, decit despre revista la care lucreaza sau despre rolul ei de consultant pentru diverse case.

Editorii: Grace Coddington, Anna Piaggi, Kate Lanphear

Daca rolul redactorilor-sefi este sa aiba mereu in vedere si partea de business a unei reviste de moda, cel al editorilor este sa creeze. Si de asta se ocupa, ca nimeni alta, Grace Coddington, creierul creativ al Vogue USA, supranumita „Fash. Ed. Supreme'. Model in anii ‘60, a inceput sa lucreze cu Norman Parkinson, care i-a fost mentor cind s-a apucat de munca de editor, dupa un accident de masina care i-a scurtat cariera de model. Faptul ca era deja parte din lumea rocknroll a Londrei anilor ‘60 si ii cunostea indeaproape pe Mary Quant, David Bailey, Helmut Newton, Vidal Sassoon sau The Beatles a ajutat mult. Figuri marcante azi, ca Wintour si Manolo Blahnik, se numarau printre fanii ei in acei ani. A inceput sa lucreze la Vogue UK in 1969, a fost printre primii editori care au luat in serios moda americana, iar in 1987 s-a mutat la New York, unde Calvin Klein o chemase sa lucreze la campaniile casei impreuna cu Bruce Weber. Curind dupa aceea, a inceput sa lucreze la Vogue-ul american, pentru care mai face si astazi unele dintre cele mai spectaculoase si romantice editoriale fashion.

Rolul Annei Piaggi (foto dr.) la Vogue Italia este oarecum similar cu cel al lui Coddington la editia americana. In fiecare luna, Piaggi isi creeaza paginile, asupra carora are putere de decizie absoluta, pornind de la mici surse de inspiratie vazute pe strada sau la prezentari, si in fiecare luna reuseste sa produca imagini atit de puternice incit Vogue Italia este cumparat in toata lumea, chiar de cei care nu vorbesc limba, pentru spectacolul vizual pe care il ofera. Miile de pagini de editoriale impecabile de moda sint sustinute si de imaginea ei mereu provocatoare: Piaggi apare mereu la evenimentele cele mai importante din lumea modei purtind palarii extravagante, baston si ceva cam mult machiaj pe fata. Piaggi este propriul ei personaj, mereu imprevizibil si mereu fresh, purtind palarii facute de Stephen Jones si aproape intotdeauna cite o piesa de la Dolce&Gabbana. Cu o educatie clasica si provenind dintr-un mediu academic, Piaggi a inceput sa lucreze in anii ‘60 la Arianna, a continuat cu Vanity in anii ‘80 si a ajuns in cele din urma la Vogue. Iar ea insasi spune ca isi datoreaza imensa cariera sotului ei, Alfa Castaldi, lui Vern Lambert si lui Karl Lagerfeld, oamenii de care o leaga o mare dragoste de cultura si istorie, alaturi de iubirea tuturor pentru haine.

Cu totul altfel stau lucrurile in cazul lui Kate Lanphear (foto stg.), Senior Style Director la editia americana a Elle, cu look-ul ei androgin si hainele masculine. Cariera ei a inceput in Australia, unde a lucrat pentru Vogue si Harpers Bazaar, dar a inflorit in Statele Unite, unde a fost numita Style Director la Elle, pozitie din care a incurajat fenomenul bloggerilor de moda ca Tavi Gevinson sau BrianBoy si viziunile lor proaspete asupra lumii modei. Dar influenta sa principala consta, pentru moment, in stilul ei de a se imbraca si in tunsoarea ei scurta, copiate, ambele, de sute de fashioniste care isi doresc cu ardoare macar o parte din stralucirea punk asociata cu celebra colectionara de haine Margiela si Helmut Lang.

Jurnalistele: Suzy Menkes, Cathy Horyn, Hilary Alexander

Daca treaba fashion editorilor este sa promoveze talente si sa imagineze povesti frumoase in care sa includa cele mai puternice piese ale sezonului, care nu pot sa lipseasca din vreo garderoba, cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce le priveste pe jurnalistele de moda. Fara presiunea unor reviste dependente de publicitate, Suzy Menkes, Hilary Alexander si Cathy Horyn sint figurile care isi permit sa critice si sa demonteze show-uri atunci cind cred de cuviinta.

Menkes comenteaza evolutia modei internationale in International Herald Tribune inca din 1988 si a inceput sa fie interesata de moda atunci cind a vazut primul show couture din viata ei, la Nina Ricci. A lucrat la The Times si a scris citeva carti despre stilul casei regale din Marea Britanie, s-a mutat la IHT, iar de atunci nici un show de moda nu a mai fost la fel fara figura distincta a jurnalistei in rindul intii.

Cathy Horyn (foto dr.) de la The New York Times, dar colaboratoare si la Vogue, Vanity Fair, Bazaar, este cunoscuta pentru review-urile care au facut sa nu mai fie primita la anumite show-uri, Armani fiind cazul cel mai scandalos. Critica acida a lui Horyn la adresa Annei Wintour sau a hainelor purtate de celebritati cu diverse ocazii nu o fac o figura prea simpatica, ci mai degraba una de temut.

La fel stau lucrurile si cu Hilary Alexander, de la The Daily Telegraph, care face jurnalism de moda de 22 de ani, si a fost numita de doua ori cel mai bun jurnalist de profil din Marea Britanie. Intr-o lume a modei mult democratizata de Internet si de aparitia aproape instantanee a fiecarei colectii pe site-uri, in care fiecare blogger are cite o parere ferma, jurnalistele precum Alexander sau Menkes servesc drept repere – persoane care stiu in detaliu istoria modei, stiu cum functioneaza cu adevarat lucrurile si pot sa estimeze cel mai bine trend-urile, fara sa sufere din cauza presiunilor impuse de piata de publicitate.

Viitorul: Katie Grand, Dasha Zukhova, Giovanna Battaglia, Nicola Formichetti

Katie Grand (foto jos) este, probabil, urmatorul cel mai mare nume al modei internationale. Deja bine cunoscuta specialistilor, Grand a inceput sa fie interesata de moda in adolescenta si a urmat cursuri la Central Saint Martins, dar a renuntat curind la ele, dupa ce l-a intilnit pe Rankin, impreuna cu care a lucrat la Dazed&Confused, timp de 7 ani, ca stilist. In 1999 a devenit fashion editor la The Face, iar in 2000 a lansat Pop, o revista glossy atit de avangardista incit s-a bucurat de succes imediat. Acum, Grand cistiga sume imense fiind consultant la Vuitton sau Loewe, si ii sufla in ceafa Annei Wintour ca redactor-sef la Love, revista trimestriala proaspat lansata de Conde Nast, care si-a propus sa schimbe perspectivele revistelor lucioase din toata lumea: prima coperta o infatisa nud pe supraponderala Beth Ditto, fotografiile din revista sint in majoritate neretusate, imaginile si articolele promoveaza nume putin cunoscute, dar spread-urile de deschidere sint in continuare pline de reclame, ceea ce inseamna ca si advertiserii au inteles si imbratisat noua viziune a lui Grand despre ceea ce trebuie sa fie o revista de moda.

In acest timp, locul lui Katie Grand la Pop a fost preluat de catre Dasha Zhukova, o figura catalogata de multi drept o fetita bogata care se joaca de-a arta si de-a moda (Zhukova a deschis un centru imens pentru arta contemporana la Moscova, s-a alaturat comitetelor din conducerea galeriilor Gagosian si Serpentine si a creat propria linie vestimentara impreuna cu o prietena), cu sprijinul partenerului ei, miliardarul Roman Abramovich. Pina acum, insa, Zhukova nu a facut vreo miscare gresita si rolul ei de continuatoare a muncii lui Katie Grand pare sa fie din ce in ce mai stabil.

Giovanna Battaglia, editor la Vogue Gioiello si Vogue Pelle si fost model, pare sa fie, la fel ca Anna dello Russo, o creatie a bloggerilor de street style, care nu contenesc sa o fotografieze cu fiecare ocazie si sa o ridice la rangul de style icon. Iar relatia cu Vladimir Restoin, fiul lui Carine Roitfeld, nu are cum sa-i dauneze carierei.

Nicola Formichetti, (foto sus) fashion editor pentru multa vreme la Dazed&Confused, care a ajuns un editor-vedeta doar odata cu ascensiunea uriasa a lui Lady Gaga, care este, in mare masura, opera lui, pare sa fie tot un urmator nume de legenda, mai ales ca din toamna a si fost numit director de creatie la Thierry Mugler.

La inchiderea editiei, Dasha Zukhova demisionase din postul de redactor-sef al revistei POP.

Ioana Ulmeanu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro