„Un personaj nu trăiește doar din clipa în care intră în film și iese din film, trebuie să-i creez o viață înainte și după.“ – un interviu cu Vlad Ivanov

„Se întâmplă și acum să mă sune regizori și să-mi spună ‘te-am văzut în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile’'. Sunt 12 ani de atunci, dar pot spune că rolul ăla mi-a deschis porțile spre o carieră destul de bună”, îmi spune Vlad Ivanov într-o cafenea din centrul Bucureștiului. Rolul domnului Bebe din filmul cu care Cristian Mungiu a câștigat Palme d’Or la Cannes a cutremurat spectatorii și i-a inspirat pe regizori să creeze roluri special pentru el. A lucrat cu majoritatea regizorilor români de film care contează, a împărțit ecranul cu Tilda Swinton, Rachel Weisz sau Jim Carrey în producții internaționale și, pe lângă toate astea, face și teatru.

Dar, după zeci de proiecte, cineva care îl zărește întâmplător pe stradă va tresări pentru că l-a văzut în 432 sau, poate, în Câini, thriller-ul lui Bogdan Mirică în care interpretează un personaj care pare întruchiparea răului. Rolurile negative fascinează dintotdeauna și, pentru mulți actori, e la îndemână să le contureze prin câteva ticuri sau excentricități. Vlad Ivanov, însă, este prea curios pentru a rămâne la suprafața lucrurilor și încearcă să înțeleagă motivul pentru care un om ajunge să facă rău, caută umanitatea din el. „Toată lumea tratează lucrurile global și le numește negative, dar ele sunt foarte diferite. Atunci când le construiesc, eu le gândesc foarte diferit. Chiar în clipa în care citesc scenariile caut ca rolul să nu semene cu ce am făcut înainte, nu îmi place deloc chestia asta.”

Un astfel de rol complex este și cel pe care îl interpretează în Sunset / Apusul, al doilea film al regizorului László Nemes, care a avut premiera la festivalul de film de la Veneția. Acțiunea, plasată în 1913, are în centrul ei o tânără care se întoarce în Budapesta pentru a se angaja la magazinul de pălării care a aparținut părinților ei, morți într-un incendiu cu mulți ani în urmă. Ca și în debutul său premiat cu Oscar, Son of Saul, Nemes aduce camera de filmat foarte aproape de protagonistă, urmărind-o la fiecare pas, iar căutările și angoasele ei anticipează războiul mondial ce e pe cale să izbucnească. În film, Vlad Ivanov este Oszkár Brill, noul proprietar al magazinului de pălării, care pare să cultive o relație dubioasă cu aristocrația austro-ungară. Întâlnirea cu László Nemes a fost pregătită de un alt regizor, Bálint Kenyeres, coleg de generație cu acesta, cu care Ivanov lucrase la filmul Hier, și care i-a spus că ar trebui neapărat să-l cheme la casting. Când s-a întâmplat asta, el dăduse probe deja cu toți actorii maghiari care aveau vârsta personajului.

„Mi-au trimis trei secvențe, două mai lungi și una mai scurtă, și m-au rugat să le învăț pe toate trei în franceză și pe cea mai scurtă în maghiară, ca să pot da casting-ul cu actrița principală. Întâmplarea a făcut că nu am găsit un coach de maghiară la acea vreme și am venit cu ele învățate doar în franceză”, își amintește Ivanov. „Ulterior, am aflat că ea nu știe franceză, așa că ea mi-a vorbit mie în maghiară și eu ei în franceză și s-a întâmplat ceva absolut magic. Am avut o chimie incredibilă.”

Profesoara de limbă maghiară de la care a început să ia lecții i-a spus atunci: „Vlad, sper că îți dai seama în ce te-ai băgat”. După lunile de repetiții, ziua de filmare nu începea pentru Ivanov cu filmarea propriu-zisă, ci cu repetiția de limbă a textului din ziua aceea, și se termina cu repetiția pentru zilele următoare. L-a ajutat cu asta și prietenul său, actorul Levente Molnár, care trebuia, în același timp, să joace. „Pentru mine nu a contat să spun corect niște cuvinte în maghiară, bătalia mea cea mai mare a fost să joc în limba maghiară, să pot da emoție. Să fiu personajul, nu doar un om care vorbește bine limba.”

Juli Jakab în Sunset

În Sunset, totul se întâmplă ca-ntr-un vis care prevestește ceva rău și în care nu putem înțelege până la capăt intențiile celor din jur, iar această ambiguitate perpetuă este una dintre cele mai importante calități ale filmului. De fiecare dată când avem impresia că ne-am prins ce se întâmplă și că urmează o rezolvare, regizorul-scenarist ne contrazice și ne reamintește că noi, ca spectatori, nu știm mai multe decât știe și protagonista. Ambiguitatea este și unul dintre lucrurile care l-au atras pe Vlad Ivanov la acest film: „Asta dă viața personajului. Când e liniar, nu mi se pare că spune ceva. Mi se pare că îl prezinți: l-ai pus într-o formă și păstrezi forma asta până la sfârșit. Nu mă interesează lucrul ăsta, mă plictisește. E ca și cum m-ai pune să bat un cui cu ciocanul o zi întreagă. Trebuie să ai o bucurie de a lucra cu personajul tău. Încerc să-i găsesc tot felul de lucruri ascunse, să-i creez o biografie. Un personaj nu trăiește doar din clipa în care intră în film și iese din film, trebuie să-i creez o viață înainte și după.”

La 12 ani de la 432, Vlad Ivanov a fost prezent anul acesta la festivalul de la Cannes cu La Gomera. E primul lui rol principal într-un film de Corneliu Porumboiu, care i-a oferit șansa de a concura la premiul pentru Cel mai bun actor cu Antonio Banderas, Leonardo DiCaprio sau Adam Driver, dar premiile sau celebritatea nu au fost niciodată ceva la care să se gândească prea mult. După cum îmi spune de mai multe ori în discuția noastră, dincolo de talent, care e o condiție necesară, seriozitatea și profesionalismul sunt lucrurile cele mai importante la un actor. Și ar mai fi ceva: „Pentru oamenii care iubesc meseria asta, din clipa în care primesc un scenariu se pornește un mecanism interior pe care nu poți să îl oprești nici când te culci. Mi se întâmplă să văd pe stradă un om care mi se pare că merge ca personajul meu și să mă uit la el sau la un om care stă într-un anumit fel la o masă și are o anumită expresie a feței. Nu poți să oprești mecanismul ăsta și nici nu ar fi OK să o faci, pentru că asta dă viață personajului, căutarea asta a ta. Personajul e ca un organism viu în tine, nu e un bloc de piatră.”

Foto: PR