La 10 ani, Beryl Magoko a trecut printr-o experiență care i-a marcat viața pentru totdeauna. „Ritualul’ prin care ea și alte fete de vârsta ei au trecut se numește mutilare genitală feminină. Dacă aveai impresia că acestea sunt cazuri rare, află că peste 200 de milioane de fete din toată lumea au fost supuse unei astfel de proceduri la un moment dat în viață. Mutilarea poate varia de la arderea clitorisului la îndepărtarea totală a acestuia, împreună cu labiile, și se practică în peste 20 de țări, deși e interzis în majoritatea. În multe triburi africane, aceasta este o tradiție perpetuată de generații.
Născută în Kenya, Beryl a crezut că această mutilare era parte a procesului ei de maturizare. În adolescență, nu a vorbit niciodată despre asta, iar amintirea acelui moment era pentru ea deopotrivă traumatizantă și umilitoare. A știut dintotdeauna că vrea să își spună povestea, dar nu știa cum. După ce a studiat design grafic, a ajuns la facultatea de comunicare, unde a scris câteva articole despre mutilare genitală care nu au fost niciodată publicate (i s-a spus că „circumcizia nu e o știre’), dar acolo și-a descoperit pasiunea pentru documentar. Dintr-odată, descoperise o formă de exprimare în care se simțea acasă. Primul ei film, The Cut, vorbește, printre altele, și despre legătura dintre această „tradiție’ și căsătoria fetelor la vârste foarte mici.
Am întâlnit-o pe Beryl Magoko săptămâna trecută la București, unde a venit pentru a-și prezenta ultimul film, In Search…, în cadrul festivalului de film documentar și drepturile omului One World Romania. În In Search…, regizoarea alege să se pună chiar ea în fața camerei, spunându-și povestea și intrând în dialog cu alte femei care au trecut prin acest abuz, într-o confesiune dezarmantă. A hotărât să fie chiar ea protagonista atunci când a auzit de posibilitatea unei operații de reconstrucție, care părea rezolvarea multor probleme.
„Prima dată când am auzit despre operație, am fost foarte entuziasmată, dar după aceea m-am gândit «Oare chiar vreau să trec prin asta?» Mi-era foarte frică că s-ar putea întâmpla ceva rău. Am citit niște cărți despre mutilare genitală care m-au impresionat foarte tare, în care mai multe femei spuneau propriile povești. Cum reușeau? Pentru mine era imposibil să vorbesc despre propria poveste. Dar dacă operațiile erau pe bune, trebuia să aflu mai multe. Dacă voiam cu adevărat să le ajut și pe altele, trebuia să mă confrunt, în primul rând, cu fricile mele. Procesul de filmare a fost foarte dificil. În fiecare zi, când mă trezeam, spuneam în fața oglinzii, ca o mantră «Sunt inteligentă, sunt frumoasă, pot să fac asta.» Chiar și atunci când am devenit prea emoționată și a trebuit să opresc un interviu, mi-am spus «Ieri s-a întâmplat asta, dar astăzi e o nouă zi. Hai să vedem ce se întâmplă astăzi.’ Am simțit de multe ori că o să eșuez, că nimic nu merge așa cum mi-aș fi dorit și nu o să mai apuc să termin filmul», povestește regizoarea.
„Nu am vorbit niciodată despre asta, era ca o năpastă. Simțeam cum mă omoară încet, mă deprima, mă făcea să mă simt extrem de inconfortabil. Când mă gândeam la asta, izbucneam în plâns, dar nu puteam să-i spun mamei de ce plâng, așa că îi ziceam că mă doare capul sau ceva. Când am intrat la facultate, stăteam 6 într-o cameră de cămin. Una dintre colege era din Somalia și de fiecare dată când se ducea la toaletă ne întreba dacă vrem să mergem înainte, pentru că la ea va dura mai mult. Într-o zi am întrebat-o de ce stă așa de mult de fiecare dată și ne-a spus că fusese circumcisă. Atunci, o altă colegă a spus că și ea a trecut prin același lucru. La un moment dat, m-au întrebat de ce sunt așa tăcută, dacă am fost și eu circumcisă. Am zis da și aia a fost tot. Mă simțeam departe de toată povestea asta, eram în negare. În 2013 am venit să-mi prezint filmul The Cut în Germania, iar experiența mi-a deschis ochii. Atunci am auzit de operații și mi-am dat seama că nu am curajul să las pe altcineva să-mi spună povestea, eu sunt cea care trebuie s-o facă. E acum sau niciodată! Mi-am dat seama că, cu cât vorbești mai mult, cu atât devine mai ușor.‘
După ce a terminat facultatea în Uganda, Beryl a decis să studieze în Germania, la Academy of Media Arts Cologne (KHM). Acolo și-a cunoscut viitoarea echipă. Printre aceștia, directorul de imagine Jule Katinka Kramer, acum cea mai bună prietenă a ei – lucru care se vede și în modul în care este filmat documentarul – camera se apropie intim de personaje, de parcă ar fi din familie.
„La facultate m-am simțit ciudat, nu mai fusesem niciodată într-un loc unde nu era nici un african, iar eu eram singura. Într-o zi, rămăsesem fără baterie la telefon și Jule mi-a dat un încărcător. Când a văzut că nu mă descurc foarte bine în germană m-a însoțit peste tot și s-a oferit să-mi traducă chestii, m-a condus chiar și la stația de autobuz. Fiecare boboc trebuia să-și prezinte filmul pe care îl făcuse înainte. I-am dat un DVD cu The Cut și am vorbit despre mutilare genitală și despre filmele pe care am vrea să le facem, am schimbat idei. Mi-a spus că, dacă am nevoie de ajutor, ea e operatoare și i-ar plăcea să lucrăm împreună. Bineînțeles, nu i-am spus povestea din prima și nici că mă gândesc ca eu să fiu protagonista, am luat-o pas cu pas. A fost nevoie de timp pentru a avea încredere în ea și trebuie să spun că e prietena mea cea mai bună, suntem nedespărțite. Nu m-a judecat niciodată și nici nu mi-a pus întrebări, doar m-a ascultat. Când am început să filmăm, nu a fost doar operator, a fost și psiholoagă, mi-a șters lacrimile. A fost mai puternică decât mine, fără ea nu aș fi făcut filmul. Nu simțeam că vorbeam în fața unei camere, ci că îmi spun povestea unei prietene. Iar atunci când m-am dus în satul natal, a venit cu mine.‘
Fiind vorba de un subiect atât de delicat și personal, am fost curios dacă din echipă au făcut parte și bărbați. Eu însumi mă simțeam destul de ciudat pentru că eram în postura de a pune niște întrebări destul de intruzive.
„La început, mi-am dorit să am o echipă formată exclusiv din femei. Nu pentru că nu aș fi vrut să lucrez cu bărbați, dar erau multe discuții intime. Dar după ce tipa care trăgea sunetul a trebuit să plece un semestru în altă țară și nu am putut găsi altă femeie, am lucrat cu mai mulți bărbați. Nu numai că am lucrat foarte bine împreună, dar nici nu au avut vreo problemă să vină în Kenya 5 săptămâni fără să fie plătiți.‘
Mutilarea genitală a fost interzisă în Kenya în 2011, dar Beryl nu crede că legea a avut un efect vizibil. „Am auzit de multe cazuri în care cel care a performat circumcizia a fost arestat, dar eliberat la scurtă vreme sau, chiar dacă a fost condamnat la 2 ani de închisoare, a ieșit după 2 luni. E o glumă. Sunt mai multe ONG-uri care luptă împotriva mutilării, dar majoritatea fetelor sunt în continuare tăiate. Există tabere unde fetele pot sta 2-3 săptămâni, în timpul perioadei în care se fac circumciziile, dar asta nu înseamnă că dacă scapi într-un an, nu vei fi forțată anul următor. Până la urmă, e important să ai parte de niște părinți cu o altfel de gândire.’
Să nu uităm că recent, un parlamentar din Egipt afirma public că toate femeile din țara sa ar trebui să treacă prin procesul de mutilare genitală, pentru că asta ar reduce apetitul sexual al femeilor egiptene și nu i-ar mai „tenta’ pe bărbați. Acest mod de gândire profund nociv ar putea să pară extrem și foarte departe de noi, dar să nu uităm că peste 50% dintre români consideră că, în anumite cazuri, violul este justificat. „Unii bărbați militează pentru egalitatea între sexe, dar majoritatea sunt blocați în gândirea asta patriarhală și cred că circumcizia e ceva necesar, dar nimeni nu o să spună „noi suntem motivul pentru care se întâmplă asta». Vor spune întotdeauna «femeia este cea care decide», iar dacă întrebi o femeie va spune «bărbatul decide». Au existat mai multe cazuri de violență domestică, atunci când soția spune că nu își vrea fetele circumcise. Am vorbit cu o femeie care provenea dintr-o zonă în care nu se practica asta, dar soțul i-a spus că asta e tradiția și că ea poate să își facă bagajele și să plece, dar copiii lor trebuie să rămână și să se supună. A fost distrusă când și-a văzut fetele venind cu rochiile pline de sânge.’
Un studiu al Organizației Națiunilor Unite spune că 68 de milioane de femei se află sub riscul de a fi mutilate între 2015 și 2030. Statisticile s-ar putea, totuși, să nu reflecte perfect realitatea, care poate fi mult mai îngrijorătoare. În multe sate, procedura se face pe ascuns și tot pe ascuns ajunge să se facă și în destule țări „civilizate’. Acum mai puțin de o lună, o femeie din Uganda era arestată în Marea Britanie după ce s-a descoperit că aceasta își mutilase fetița de 3 ani în apartamentul său din Londra. Iar ăsta e doar un caz de care se află. De asta, Beryl Mangoko încearcă să facă cunoscută această crimă, prin filmele pe care le face.
„O femeie mi-a povestit că după mutilare a leșinat și a intrat în comă și a fost lăsată să moară într-un tufiș. Acum are un ONG care luptă împotriva mutilării genitale. Ți se ridică părul doar ascultând ce are de povestit. Pentru mine nu sunt doar niște interviuri, ci niște întâlniri cu femei care au trecut prin aceeași experiență ca mine și care vorbesc despre asta.’
A 12-a ediție a festivalului de documentar și drepturile omului One World Romania a avut loc între 15 și 24 martie.
Citește și:
Cum se scapă de-un viol, domnilor judecători?
Foto: PR