Tatiana Ernuțeanu: „Simt mult, inconfortabil de intens”

Tatiana Ernuțeanu lansează curând cel de-al treilea volum al său, unul de poezie experimentală, în care a inserat și colaje și broderii - preocupări mai recente - la editura Eikon. Am stat de vorbă despre acest demers.

ELLE: Dincolo de poezie, mai recent ai debutat public cu o practică în alte medii – colaj, ilustrație, broderie cu text – ce spun formele astea de exprimare (despre care știu că ai zis că au apărut spontan în viața ta) despre tine? Ce ar trebui să înțelegem din ele despre tine?
Tatiana Ernuțeanu: N-am fost niciodată un strateg care-și proiectează țeluri și apoi moduri de a acționa, de a le îndeplini. N-am avut niciodată visuri sau așteptări de la mine (nici de la alții nu prea am), nu m-a inundat vreodată orgoliul de a-mi demonstra mie ceva sau celorlalți, nu mă mișcă competiția de nici un fel (conviețuiesc cu gândul că fiecare dintre noi e mișto pentru cel puțin un om, doi, o comunitate mică, mare, cum o fi). Așadar, cam tot ce am făcut în viață relevant sau chiar lipsit de rost s-a întâmplat la modul spontan, pornind, de fiecare dată, din același centru – trăirile mele și haloul lor emoțional. Am început să fac primele colaje digitale în perioada pandemiei, pe care le-am abandonat în favoarea celor analog, în care consider că mă pot exprima mult mai aproape de cum și cine sunt. Poate e o chestiune ce derivă din formarea mea ca lingvist, însă pentru mine relația text-imagine este foarte atrăgătoare. Așa am început să fac broderii, printuri, cărți poștale și ce mai fac eu. Singurul lucru care ar trebui să se înțeleagă despre mine din toate acțiunile mele este faptul că simt mult, inconfortabil de intens, și binele și răul, doar că binele nu-l pot pune nicăieri, în nici un fel de lucrare, pentru că binele, care apare rar în viața mea, aleg să-l trăiesc și să mă bucur de el în timp real și atât. Toate căutările acestea, toate experimentele mele sunt felul meu de transpune ce simt. Și nu întoteauna doresc să le exprim în scris, pentru că asta ar însemna o centrare în plus, o aprofundare căreia nu doresc să îi dau curs. Atunci aleg să mă exprim vizual, de preferat cât mai conceptual, voalat, esențializat.

ELLE: Lansezi curând cel de-al treilea volum al tău, unul experimental, hibrid, în care utilizezi mai multe medii. Care a fost procesul prin care l-ai realizat?
T.E.: Acest volum a fost scris în anul ce a trecut, în mașină, în notițe în telefon, pe post-it-uri, pe foi, nici eu nu mai știu pe unde n-am scris. Sentimental Scara C este un volum onest ca și titlul, locuiesc la scara C într-un apartament încărcat emoțional, la propriu și la figurat. Tot așa l-am și adunat, în baza onestității față de mine și față de intentiile mele, cât și față de cei care îl vor citi. Ca de obicei, nu-mi propusesem să lucrez la un nou volum, numai că textele se strângeau, se legau și într-o dimineață, uitându-mă pe ele, am zis că da, vreau să public acest volum. Nu sunt genul de autor care să înnobileze procesul doar așa ca să pară strălucitor și percutant. Cum a fost așa îți/vă zic.

ELLE: Și căror cutremure interioare îi urmează el? Știu că ai spus că scrii doar în perioade întunecate, în care mai degrabă nu simți liniște.
T.E.: Dincolo de modul meu de a fi ezitant, reticent, inadaptat, de incapacitatea mea de a mă autoeduca în a deveni un om al timpului său, dincolo de așa-zisa nonșalanță cu care trăiesc, fără mize și orgolii, și care e înțeleasă incorect de mulți, dincolo de sensibilitățile și nevoile mele afective, care au nevoie de căldură, de toleranță, de reală sinceritate, dincolo, dincolo de toate astea, care nu sunt ușor de carat, a mai fost și un an foarte greu, în care am fost pusă în situații extrem de solicitante emoțional. Un an în care parcă fiecare zi a fost o probă a anduranței, a testării propriilor limite, cu multe implicații. Un an în care nu cred că am simțit o clipă de fericire sau de bine. Dac-aș fi fost fericită, n-aș fi scris un rând, căci este adevărat ce știi. Trăiesc rar sentimentul de liniște interioară, și atunci fulgurant, evanescent…

ELLE: Cum se reflectă sentimentele, emoțiile tale de azi în poemele și însemnările, dar și în ilustrațiile din acest volum?
T.E.: Aceste texte, scrise pe un ton bitter-sweet, între resemnare, acceptare și opunere, sunt niște diapozitive ale stărilor mele interioare, care s-au succedat. Ilustrațiile sunt mult mai voalate, ca atare, sunt și mai greu de descifrat, însă, dacă ești un spirit analitic, vei vedea o parte din sensul lor. Cromatica, spre exemplu, din colaje, este una ștearsă, fizionomiile alese aparțin unui alt secol, părțile corpului pe care le-am selectat dau orientare privitorului, recurența unor elemente, nimic nu e par hasard. Fiecare colaj este o vignette a unei povești reale, formată din alte povești ale altcuiva, pentru că arta colajului, pentru mine, înseamnă și a da o nouă viață și sens unei poze care a avut o altă viață și alt sens cândva. Și deconstrucția e o construcție, nu? Habar n-am, sunt chestii pe care așa le simt.

ELLE: Cât te interesează aspectul tehnic al scrisului și cât din modalitatea ta de a face poezie este spontaneitate? Presupun că te editezi – iar dacă da, cum o faci, la ce ești atentă?
T.E.: Nu mă editez, doar pun diacritice, căci scriu fără. ☺ Nu cosmetizez niciodată. Dacă un poem consider că nu mă multumește, nu-l reabilitez, ci îl exclud. Fiindcă stilul meu este unul conceptual, dar realist-hiper-confesiv, plec de la realitate /de la felul în care o percep și implicit de la starea pe care o am atunci. Dacă aș edita poemul peste un timp, nu consider că aș mai putea recrea starea în care l-am scris, căci nu mai am nici emoția și nici stimulul de atunci și as face un compromis pe care nu-l vreau. Nu pot așa. Cel mai tare mă interesează să-mi respect vocea poetică, asta urmăresc, să scriu ca mine. Îmi plac foarte mulți poeți, dar, oricât de mult îi apreciez, nu-mi doresc să semăn vreunuia, nu încerc să împrumut teme care sunt la modă (căci până și poezia poate fi o fashion victim astăzi ) să scriu într-un anume stil despre care aș avea cunoștință că e cel preferat, nu fac nimic care ar artificializa modul meu de a scrie. E și bine, e și rău, dacă mă întrebi, e bine că am sentimentul că atunci când sunt plăcută ca autoare e fix pentru vocea mea, e și rău. că merg pe un drum nu prea bătătorit. Cât despre tehnică sau spontaneintate, actul scrierii mele cred că pune preț pe ambele.

ELLE: Spuneai despre acest volum că este o carte a intereselor și preocupărilor tale – poți să-mi povestești despre cele mai actuale și relevante pentru tine acum?
T.E.: Dincolo de temele și preocupările mele personale, care se reflectă în texte și care vorbesc cât se poate de clar despre nemulțumirile, aspirațiile, vulnerabilitățile mele, mi-am dorit ca prin acest volum să sparg niște convenții. De ce? Pentru cei ca mine, pentru că și pentru ei trebuie să existe loc pe pământul ăsta balcanic. Sunt un om cu o gândire foarte liberă, cu o imensă capacitate de înțelegere a celorlalți (printre puținele mele calități), care găsește circumstanțe, nu judec vreodată și nu etichetez. Mă supără teribil că într-o societate liberă, cum se presupune că este, și atât de modernă, cum se presupune că ar fi, să existe atâtea stereotipii, atâtea îngrădiri, atât de mulți tributari unui conservatorism prost înțeles sau înțeles bine, dar prost aplicat, totul trebuie realizat dupa niște tipare din care, dacă ai ieșit putin, pac! ești corectat, eventual suporți și niște consecințe, pe nedrept. Uite, sunt o tipă blondă, ceva ce ar trebui să fie complet irelevant în orice context, port niște bocanci foarte voluminoși, alt fapt care n-ar trebui să aibă legătura cu ce fac, sunt o femeie, să admitem drăguță, în limite, nimic extraordinar și totuși la debutul meu literar, un scriitor mi-a spus într-un spațiu public : „iată o blondă care scrie poezie!”. Toamna trecută, m-a văzut cu critic literar încălțată cu bocancii ăștia, de care ziceam, și mi-a spus ad litteram „am citit cartea ta, mi-a placut, scrii bine și arăti și bine, ești și blondă și mai ești și purtătoare de bocanci”. În iarna asta, mi s-a propus să apar pe coperta unei reviste literare, mi s-au trimis și întrebările, după care mi s-a spus „M-am răzgândit. Dacă nu erai drăguță, te puneam, așa mă tem ca nu cumva lumea să creadă altceva și să am probleme”. Am zeci de astfel de situații în care am realizat că pentru foarte mulți oameni felul în care arăți sau hainele pe care le porți pot sau nu pot coexista cu date ce țin de alt spectru, inteligență, creativitate, cultură etc. Pentru mine acest mod de gândire pare că mă obligă continuu să fac o alegere, rămân cine sunt și suport remarcile, efectele și frustrările sau disimulez și sunt acceptată. Am scris acest volum fără a respecta norme, nici măcar ideea unui volum de poezie clasic, pentru că am vrut să-l scriu așa, pentru că vreau, atât cât îmi stă în putință, prin acțiunile mele, atât cât sunt ele, să demontez nevoia asta prevalentă de a-i încadra pe ceilalți sau de a-i judeca pentru alegerile lor, care nu prejudiciază pe nimeni. Îmi doresc un grad de acceptare mai mare a diversității spre forme de a exprimare sau de a fi, o mai mare deschidere, larghețe, toleranță, căldură…

ELLE: Care este relația dintre scris și imagine cu care te-ai jucat în realizarea volumului? Cum ai gândit aceste lucruri împreună?
T.E.: Așa cum am mai spus, nu pot inventa altceva că n-ar fi adevărul, pentru că eu cred că cele două se susțin reciproc perfect, imaginea poate arăta ceva ce textul nu poate, iar textul poate lămuri ceea ce nu e întotdeauna vizibil într-o imagine.

ELLE: Spuneai la un moment dat că scrisul te golește, elimină ceva astfel încât să îți dea posibilitatea să acumulezi lucruri noi. De ce fel de prea plin te-a golit scrisul la acest volum?
T.E.: Da. Tot acest tumult de trăiri pleacă pentru a face loc celor noi. E ca un recipient interior, care are nevoie șă fie golit, ca să faci spațiu apoi, pentru a se reumple. Ca să nu mă întind, spun scurt: sunt goală!
ELLE: Vorbește-mi, te rog, și despre pasajele în limba engleză din cartea ta. Cum faci trecerea de la exprimarea într-o limbă la alta? Și ce îți aduce această traversare?
T.E.: Scriu poeme atât în limba română, cât și în limba engleză. Am vrut să adaug poeme în limba engleză într-o carte scrisă în română, de această dată, din spirit de frondă, pentru că, în mare parte aici, totul este delimitat, este încadrat, strict, de aici până aici și… trebuie să poarte un nume și… trebuie să fie așa.
Tranziția e complet bruscă, dar nu lipsită de scop.

ELLE: În cele din urmă, știu că nu scrii pentru public – dar cum speri să reacționeze la volumul tău?
T.E.: Nu scriu pentru public, în sensul că nu țin cont de preferințele lui. E ca în muzică, când știi ce sound prinde la public și te raliezi după el. Nu fac asta și nu pentru că fetișizez autenticul, ci pentru că poezia nu e food delivery, un poet nu răspunde nevoilor publicului, ci nevoilor sale, iar dacă ele se întâmplă să coincidă e splendid, dacă nu, asta e. Asta pentru că obiectivul meu nu e succesul, căci probabil atunci m-aș mula după dorințele acestuia. În acest moment, pot spune că am un anumit public, am o comunitate în jurul meu și asta mă bucură, firește. Sunt oameni cu care am afinităti și emoții comune. Nu am așteptări, cum niciodată nu am avut. Scriu și trimit în lume fiindcă simt să o fac.